Decizia nr. 6/2016

Augustin Zegrean

- președinte

Valer Dorneanu

- judecător

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ștefan Minea

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Puskas Valentin Zoltan

- judecător

Tudorel Toader

- judecător

Cristina Teodora Pop

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 99 alin. (1) lit. a) raportat la art. 100 alin. (3) din Codul penal, excepție ridicată de Ion Fane Boroș în Dosarul nr. 1.418/231/2015 al Tribunalului Vrancea - Secția penală, care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 902D/2015.

2. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca inadmisibilă a excepției de neconstituționalitate. Se arată că autorul compară regimul liberării condiționate în cazul detențiunii pe viață cu regimul liberării condiționate în cazul pedepsei închisorii. Se arată că liberarea condiționată nu este un drept, ci o vocație, motiv pentru care legiuitorul are dreptul să stabilească condițiile necesare pentru a se putea accede la acest beneficiu. Se face trimitere la

deciziile Curții Constituționale nr. 145 din 7 martie 2013

și nr. 238 din 21 mai 2013. Se arată că art. 16 din Constituție nu este aplicabil în cauză și că, chiar și în cazul în care s-ar pune problema incidenței sale, textul criticat se aplică în egală măsură tuturor persoanelor aflate în situația juridică prevăzută în cuprinsul acestuia. Referitor la munca forțată, se arată că însuși art. 42 alin. (2) lit. b) din Constituție, invocat de autorul excepției, arată că nu constituie muncă forțată acea muncă a unei persoane condamnate, prestată în condiții normale, în perioada de detenție sau de libertate condiționată. Se arată că norma constituțională anterior invocată reprezintă o preluare a art. 4 pct. 3 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 1 aprilie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 1.418/231/2015, Tribunalul Vrancea - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 99 lit. a) raportat la art. 100 din Codul penal, excepție ridicată de Ion Fane Boroș într-o cauză având ca obiect soluționarea unei contestații formulate împotriva unei sentințe penale de respingere a unei cereri de liberare condiționată, referitoare la pedeapsa detențiunii pe viață.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată că textul criticat discriminează condamnații la pedeapsa detențiunii pe viață în raport cu cei condamnați la pedeapsa închisorii, întrucât cei dintâi nu beneficiază de reducerea din fracțiunea de pedeapsă de 20 de ani a părții care poate fi considerată executată pe baza muncii prestate. Se susține că, în aceste condiții, munca prestată de către persoanele condamnate la pedeapsa detențiunii pe viață constituie muncă forțată, textul criticat încălcând prevederile art. 42 alin. (1) și alin. (2) lit. b) din Constituție. Se mai arată că dispozițiile

art. 96 alin. (2) din Legea nr. 254/2013

privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal prevăd că reducerea fracțiunii de pedeapsă care este considerată ca executată pe baza muncii prestate sau a instruirii școlare și formării profesionale nu poate fi revocată.

6. Tribunalul Vrancea - Secția penală opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se susține că diferența dintre regimul juridic al liberării condiționate în cazul detențiunii pe viață și cel aplicabil în cazul pedepsei închisorii este dată de diferența dintre pericolul social al infracțiunilor pentru care sunt dispuse pedepsele anterior referite. Se arată că art. 15 alin. (1), coroborat cu art. 23 alin. (13) din Constituție și art. 53 din Codul penal permit restrângerea exercitării unor drepturi ale persoanelor condamnate în timpul executării pedepsei. Se mai susține că, în vederea îndeplinirii scopului coercitiv al pedepsei, legiuitorul poate reglementa diferențe în acordarea liberării condiționate în funcție de infracțiunile avute în vedere. Se face trimitere la art. 1 și 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, coroborate cu art. E partea a V-a din Carta socială europeană, conform căruia o diferență de tratament întemeiată pe un motiv obiectiv și rezonabil nu este considerată ca discriminatorie.

7. În conformitate cu dispozițiile

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

8. Avocatul Poporului apreciază că excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă. Se susține că textul criticat nu este discriminatoriu, legiuitorul putând să stabilească condițiile în care poate fi dispusă liberarea condiționată, precum și mijloacele de stimulare a condamnaților în vederea îndeplinirii scopurilor pedepsei. Se arată că nu constituie muncă forțată munca unei persoane condamnate, prestată în condiții normale, în perioada de detenție sau de libertate condiționată. Se susține, totodată, că o eventuală modificare a dispozițiilor legale criticate în sensul dorit de autorul excepției nu poate face obiectul controlului de constituționalitate. Se face trimitere la dispozițiile

art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale și la jurisprudența instanței de contencios constituțional, conform cărora aceasta nu își poate asuma rolul de legislator pozitiv și nu se poate substitui legiuitorului modificând, completând sau abrogând dispoziții legale în vigoare.

9. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

10. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

11. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, conform încheierii de sesizare, prevederile art. 99 lit. a) raportat la art. 100 din Codul penal. Din analiza excepției de neconstituționalitate Curtea constată însă că autorul critică, în realitate, dispozițiile art. 99 alin. (1) lit. a) din Codul penal, care au următorul cuprins:

- Art. 99 alin. (1) lit. a) din Codul penal: "(1) Liberarea condiționată în cazul detențiunii pe viață poate fi dispusă, dacă:

a) cel condamnat a executat efectiv 20 de ani de detențiune;".

12. Se susține că textele criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 16 cu privire la egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului și art. 42 alin. (1) și alin. (2) lit. b) referitor la interzicerea muncii forțate.

13. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile art. 100 alin. (3) din Codul penal reglementează condițiile liberării condiționate în cazul pedepsei închisorii, prevăzând includerea în fracțiunea de pedeapsă obligatoriu a fi executată a duratei pedepsei ce poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate.

14. Prevederile art. 99 din Codul penal reglementează condițiile liberării condiționate în cazul detențiunii pe viață. Potrivit Codului penal în vigoare, această pedeapsă, ce constă în privarea de libertate pe o perioadă nedeterminată, se poate dispune pentru cele mai grave dintre infracțiunile prevăzute în acest cod, de obicei alternativ cu pedeapsa închisorii de la 15 la 25 de ani. În mod distinct, infracțiunea de genocid săvârșită în timp de război, conform art. 438 alin. (2) din Codul penal, este pedepsită numai cu detențiunea pe viață. De asemenea, având în vedere același pericol social crescut al infracțiunilor pentru care poate fi dispusă pedeapsă detențiunii pe viață, art. 57 din Codul penal prevede neaplicarea acesteia în cazul în care la data pronunțării hotărârii de condamnare inculpatul a împlinit vârsta de 65 de ani, fiind înlocuită cu pedeapsa închisorii pe durata de 30 de ani, durată ce reprezintă maximul general al pedepsei închisorii, conform art. 60 din Codul penal. Cu aceeași pedeapsă a închisorii de 30 de ani, însoțită de interzicerea exercitării unor drepturi pe durata ei maximă, poate fi înlocuită pedeapsa detențiunii pe viață, potrivit art. 58 din Codul penal, în situația în care persoana condamnată împlinește vârsta anterior arătată în timpul executării pedepsei, dacă a avut o bună conduită pe toată durata executării pedepsei, a îndeplinit integral obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când dovedește că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească, și a făcut progrese constante și evidente în vederea reintegrării sociale, condiții aproximativ similare cu cele prevăzute la art. 99 alin. (1) din Codul penal cu privire la posibilitatea acordării liberării condiționate în cazul detențiunii pe viață.

15. Analizând dispozițiile art. 58 din Codul penal și ale art. 99 din același cod, Curtea constată că atât înlocuirea detențiunii pe viață, cât și liberarea condiționată în cazul detențiunii pe viață constituie beneficii acordate de către legiuitor în cazul săvârșirii unor infracțiuni de o gravitate extremă, a căror aplicare este lăsată la aprecierea instanțelor de judecată, care sunt chemate să verifice îndeplinirea unor condiții referitoare la buna conduită a celui condamnat, pe toată durata executării pedepsei, îndeplinirea integrală de către acesta a obligațiilor civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când dovedește că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească, precum și la îndreptarea sa și la posibilitatea de a se reintegra în societate.

16. Or, în cazul reglementării unor beneficii, legiuitorul este îndrituit să stabilească condițiile acordării acestora. În acest sens, chiar dacă a prevăzut la art. 56 din Codul penal, ca regulă generală, că detențiunea pe viață se execută potrivit legii privind executarea pedepselor, cu privire la condițiile liberării condiționate în cazul detențiunii pe viață, cu ocazia reglementării condițiilor aplicării acestui beneficiu, acesta a înțeles să excepteze persoanele condamnate la această pedeapsă de la aplicarea prevederilor

art. 96 alin. (1) din Legea nr. 254/2013

privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013, referitoare la partea din durata pedepsei care este considerată ca executată pe baza muncii prestate. Prin urmare, având în vedere pericolul social sporit al infracțiunilor avute în vedere, legiuitorul a înțeles să prevadă munca prestată de persoanele condamnate pentru astfel de infracțiuni, conform

art. 83-88 din Legea nr. 254/2013 , ca o formă de reeducare a acestora în scopul reintegrării în societate, fără ca instanța de judecată sesizată cu cererea de liberare condiționată să poată ține cont de executarea ei la calculul fracțiunii de 20 de ani de detenție reglementată la art. 99 alin. (1) lit. a) din Codul penal. Cu toate acestea, desfășurarea acestei munci poate fi luată în calcul cu ocazia stabilirii de către instanță a îndeplinirii condițiilor prevăzute la art. 99 alin. (1) lit. b) și d) din Codul penal, respectiv buna conduită pe toată durata executării pedepsei, îndreptarea persoanei condamnate și capacitatea reintegrării sociale a acesteia. Astfel, Curtea reține că, în această privință, respectiv a opțiunii în alegerea condițiilor celor mai adecvate ce trebuie îndeplinite pentru acordarea liberării condiționate, legiuitorul are o largă marjă de apreciere, Curtea neavând competența de a analiza opțiunea legiuitorului pentru una sau alta dintre aceste condiții, ci de a constata constituționalitatea condițiilor alese.

17. De altfel, Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa, prin

Decizia nr. 145 din 7 martie 2013 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013, că este atributul exclusiv al legiuitorului de a stabili condițiile în care poate fi acordată liberarea condiționată și mijloacele de stimulare a condamnaților în vederea îndeplinirii scopurilor pedepsei, liberarea condiționată nefiind un drept al acestora, ci doar o vocație pe care o au, prin voința legiuitorului, toți condamnații care, după ce au executat fracțiunile de pedeapsă stabilite de lege, după criteriile arătate, îndeplinesc, de asemenea, și condiția de a fi disciplinați și de a da dovezi temeinice de îndreptare, inclusiv atunci când nu prestează muncă.

18. Totodată, prin

Decizia nr. 238 din 21 mai 2013 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 417 din 10 iulie 2013, Curtea a reținut că liberarea condiționată nu este un drept fundamental, ci doar o posibilitate care se aplică facultativ dacă sunt îndeplinite și constatate de către instanță condițiile legale, măsura constituind un stimulent important pentru reeducarea celui condamnat.

19. Având în vedere argumentele expuse anterior, Curtea constată că persoanele condamnate la pedeapsa detențiunii pe viață și cele condamnate la pedeapsa închisorii se află în situații juridice diferite, aspect care justifică tratamentul juridic diferențiat instituit de legiuitor în privința posibilității acordării liberării condiționate, fără ca prin aceasta textul criticat să contravină dispozițiilor art. 16 din Constituție. În acest sens, Curtea Constituțională a statuat, în repetate rânduri, în jurisprudența sa, că principiul egalității în drepturi, prevăzut la art. 16 din Constituție, presupune acordarea unui regim juridic similar unor persoane aflate în situații identice și că acest principiu nu este încălcat prin reglementarea diferită a regimului juridic al unor persoane aflate în situații diferite (a se vedea

Decizia nr. 667 din 15 octombrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 870 din 20 noiembrie 2015,

Decizia nr. 727 din 29 octombrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 915 din 10 decembrie 2015, și

Decizia nr. 775 din 17 noiembrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 954 din 23 decembrie 2015).

20. Având în vedere aceleași motive, Curtea constată că imposibilitatea de a ține seama la calculul fracțiunii de 20 de ani, prevăzută la art. 99 alin. (1) lit. a) din Codul penal, de timpul aferent muncii efectuate de către persoana condamnată, conform prevederilor

art. 83-88 din Legea nr. 254/2013 , reprezintă opțiunea legiuitorului în acord cu politica sa penală și a fost exercitată potrivit normei constituționale de la art. 61 alin. (1) și în marja de apreciere prevăzută de aceasta.

21. În ceea ce privește pretinsa încălcare prin textul criticat a dispozițiilor constituționale referitoare la interzicerea muncii forțate, Curtea reține că prevederile art. 42 din Constituție au în vedere situația interzicerii muncii forțate, împotriva voinței persoanei, iar prevederile art. 42 alin. (2) lit. b) din Legea fundamentală, invocate de autorul excepției, prevăd în mod expres faptul că nu constituie muncă forțată munca unei persoane condamnate, prestată în condiții normale, în perioada de detenție sau de libertate condiționată, fără a condiționa luarea în considerare a acesteia în situații cum este cea prevăzută la

art. 99 din Codul penal. De altfel, nici Legea nr. 254/2013

nu prevede obligativitatea luării în considerare a acesteia la calculul tuturor fracțiunilor de pedeapsă stabilite prin dispozițiile Codului penal, ci doar regimul și condițiile prestării muncii de către persoanele condamnate. Cu alte cuvinte, dispozițiile constituționale și cele legale anterior menționate nu reglementează nici scopul prestării muncii și nici modalitățile de valorizare a muncii prestate. Aceste aspecte țin de voința legiuitorului, care are competența de a modula atât condițiile prestării muncii, cât și finalitatea sa în privința efectelor pe care le produce cu privire la executarea pedepselor, respectiv la considerarea acestora ca executate. Pentru aceste motive, Curtea nu poate reține încălcarea dispozițiilor art. 42 alin. (2) lit. b) din Constituție.

22. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate ridicată de Ion Fane Boroș în Dosarul nr. 1.418/231/2015 al Tribunalului Vrancea - Secția penală și constată că dispozițiile art. 99 alin. (1) lit. a) din Codul penal sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Decizia se comunică Tribunalului Vrancea - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința din data de 14 ianuarie 2016.