Decizia nr. 170/2016

OPINIE SEPARATĂ

În dezacord cu opinia majoritară, considerăm că soluția corectă era admiterea excepției de neconstituționalitate, pentru următoarele considerente:
1. Textul de lege criticat - art. 139 alin. (2) ultima teză din Codul de procedură civilă - prevede că încheierea prin care instanța se pronunță asupra excepției conexității poate fi atacată numai odată cu fondul, ceea ce însemna că acest regim se aplică atât încheierilor de respingere, cât și celor de admitere a excepției conexității.
În principiu, atunci când se invocă excepția conexității, instanța verifică și se pronunță atât cu privire la oportunitatea măsurii (asigurarea unei bune judecăți), cât și asupra condițiilor care trebuie îndeplinite pentru ca două cauze să poată fi conexate (aceleași părți sau împreună cu alte părți, iar obiectul - pretenția concretă formulată - și cauza - situația de fapt pe care se întemeiază pretențiile - au o strânsă legătură între ele). Așadar, în cazul admiterii, instanța care dispune conexarea trimite dosarul instanței prima învestită, pronunțându-se printr-o încheiere care are un caracter obligatoriu pentru instanța de primire și prin care instanța ulterior învestită se dezînvestește.
2. Mai întâi trebuie stabilit felul încheierii împotriva căreia se îndrepta calea de atac, respectiv dacă încheierea pronunțată asupra excepției conexității este o încheiere preparatorie sau o încheiere interlocutorie.
Art. 235 din Codul de procedură civilă definește atât încheierile premergătoare cu caracter preparatoriu, cât și pe cele interlocutorii, prevăzând că "instanța nu este legată de încheierile premergătoare cu caracter preparatoriu, ci numai de cele interlocutorii. Sunt încheieri interlocutorii acelea prin care, fără a se hotărî în totul asupra procesului, se soluționează excepții procesuale, incidente procedurale ori alte chestiuni litigioase" (s.n.).
Prin încheierile preparatorii instanța dispune măsuri în vederea soluționării litigiului, fără ca prin acestea să se întrevadă rezultatul final al procesului. Instanța nu soluționează aspecte legate de fondul cauzei, motiv pentru care nici nu este ținută de măsurile dispuse, putând reveni asupra acestora motivat, pentru o mai bună administrare a justiției.
Din acest punct de vedere s-ar putea aprecia că încheierea pronunțată asupra conexității pare a fi o încheiere premergătoare preparatorie, întrucât ea precede hotărârea definitivă, iar instanța dispune măsuri în vederea soluționării litigiului, fără ca prin aceasta să se întrevadă rezultatul final al procesului.
Din modul de reglementare al excepției conexității ar rezulta că aceasta este o simplă excepție de procedură care nu pune în discuție fondul dreptului, ci se referă la modul de desfășurare a procesului, fiind pronunțată printr-o încheiere premergătoare care precede hotărârea definitivă. Potrivit art. 248 din Codul de procedură civilă instanța se pronunță mai întâi asupra excepțiilor de procedură care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe noi ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei. Acesta este și motivul pentru care art. 139 alin. (2) din Codul de procedură civilă prevede că excepția conexității poate fi invocată cel mai târziu la primul termen de judecată.
Dar dispozițiile art. 139 alin. (2) ultima teză din Codul de procedură civilă nu trebuie privite exclusiv în contextul reglementării privitoare la căile de atac ce pot fi exercitate împotriva încheierilor premergătoare. Faptul că încheierea de admitere sau de respingere a excepției conexității poate fi atacată numai odată cu fondul reprezintă o aplicare a regulii generale prevăzute la art. 466 alin. (4) din Codul de procedură civilă potrivit căreia "împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel".
Apreciem că dacă noua lege procesual civilă ar fi prevăzut competența primei instanțe sesizate de a se pronunța asupra excepției conexității, soluția atacării încheierii odată cu fondul ar fi fost în deplin acord cu dispozițiile art. 248 alin. (5) din Codul de procedură civilă potrivit cărora "încheierea prin care s-a respins excepția, precum și cea prin care, după admiterea excepției, instanța a rămas în continuare învestită pot fi atacate numai odată cu fondul, dacă legea nu dispune altfel".
Cum însă asupra conexării se pronunță instanța ulterior sesizată, apreciem că natura încheierii de conexare, presupusă a fi una preparatorie, este de fapt una interlocutorie, ea legând atât instanța de trimitere, cât și pe cea de primire, niciuna dintre acestea nemaiputând reveni asupra măsurii dispuse prin încheiere.
3. Potrivit dispozițiilor art. 139 din Codul de procedură civilă, prin încheierea de admitere a conexării instanța se dezînvestește de soluționarea cauzei, astfel că aceasta nu precede o hotărâre judecătorească, ci reprezintă însăși hotărârea în sine. Pe de altă parte, instanța de primire a dosarului este ținută de încheierea instanței de trimitere, ea neputând respinge conexarea, singura opțiune pe care o poate avea este disjungerea cauzelor în temeiul art. 139 alin. (6) din Codul de procedură civilă, însă această măsură nu reprezintă un remediu la conexare, ea putându-se face în orice stare a judecății, cu condiția ca unul dintre procese să fie în stare de judecată.
În doctrină*1) s-a arătat că, în măsura în care s-au conexat două pricini fără legătură între ele în raport cu art. 475 alin. (3) din Codul de procedură civilă*2) nu este posibilă nici disjungerea apelurilor cu privire la cele două cauze. În măsura în care pricinile nu au fost conexate, deși o atare măsură s-ar fi impus, instanța de apel nu ar putea conexa apelurile, față de dispozițiile art. 139 alin. (1) din Codul de procedură civilă*3) chiar dacă ambele pricini se află în același stadiu procesual. Trimiterea cauzelor spre rejudecare, pentru a fi judecate împreună, nu poate fi dispusă, nefiind îngăduită de textele legale aplicabile.
Încheierea pronunțată asupra excepției de conexitate nu este un simplu act de administrare a justiției, ci este rezultatul analizei efectuate de judecător care va decide dacă se impune sau nu conexarea. Prin reglementarea posibilității exercitării unei căi de atac împotriva încheierii pronunțate asupra excepției conexității odată cu fondul legiuitorul a urmărit asigurarea unei judecăți fluente și în condiții de celeritate, dând competența de soluționare a excepției unei instanțe care nu va judeca în continuare dosarul în caz de admitere a conexării.
Se constată însă că, în reglementarea normelor de procedură referitoare la exercitarea căilor de atac, legiuitorul este ținut de respectarea tuturor dispozițiilor și principiilor constituționale de referință, iar eventualele limitări aduse condițiilor de exercitare a căilor de atac nu trebuie să aducă atingere dreptului în substanța sa.
Legiuitorul, atunci când a prevăzut în mod expres prin art. 139 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă faptul că încheierea pronunțată asupra excepției conexității poate fi atacată numai odată cu fondul, nu a avut în vedere nici natura acestei încheieri (respectiv faptul că prin aceasta instanța de trimitere se dezînvestește și obligă instanța de primire, lăsându-i acesteia puterea de decizie asupra modului de administrare a dosarului) și nici efectele pe care le poate produce reglementarea, în aceste condiții, a căii de atac.
Prin urmare, legiuitorul a configurat o cale de atac împotriva unei încheieri pronunțate de o instanță, dar care poate fi exercitată numai odată cu fondul soluționat de către o altă instanță. În aceste condiții, faptul că măsura conexării poate fi atacată odată cu fondul a dus la configurarea unei căi de atac care, din punctul de vedere al efectelor, este una tardivă în apărarea drepturilor și intereselor legitime ale persoanei. În fapt, o asemenea cale de atac devine una iluzorie și lipsită de efectivitate din moment ce nu se poate constitui într-un remediu care să răspundă în mod prompt, concret și real la cele stabilite prin încheierea pronunțată asupra excepției conexității.
Așadar, soluțiile pronunțate de instanța de control judiciar asupra măsurii luate de instanțele de fond care au admis sau, după caz, au respins excepția conexității, nu ar mai putea oferi, în mod concret un remediu părților interesate, putând conduce chiar la o prelungire excesivă a soluționării cauzelor (contrar scopului declarat de legiuitor). Schimbarea hotărârii după pronunțarea în fond, în sensul anulării conexării sau a dispunerii acesteia (în cazul când instanța ulterior învestită a respins cererea de conexare), pare a nu mai avea nicio consecință practică.
Or, drepturile și libertățile fundamentale reglementate prin Constituție trebuie să fie efective, și nu abstracte sau iluzorii, tocmai pentru a asigura un nivel ridicat de protecție subiectelor de drept*4).
──────────
Așadar, dreptul de a ataca încheierea pronunțată asupra excepției conexității odată cu fondul nu reprezintă un remediu judiciar care să corespundă art. 21 din Constituție. O cale de atac este efectivă în măsura în care conduce la o hotărâre care să vizeze temeinicia cererii și la un remediu adecvat al oricărei încălcări constatate.
În consecință, apreciem că dispozițiile art. 139 alin. (2) ultima teză din Codul de procedură civilă ar fi constituționale numai în măsura în care ar permite atacarea pe cale separată a încheierii pronunțate asupra conexității, până la soluționarea pe fond a cauzei.
4. Se mai observă că instanța constituțională a reținut în jurisprudența sa*5) că prin reglementarea la nivel legal a principiilor constituționale referitoare la procedura de judecată, legiuitorul asigură atât dreptul părților de a avea un parcurs procedural previzibil, cât și dreptul acestora de a-și adapta în mod rezonabil conduita procesuală în conformitate cu ipoteza normativă a legii, aspecte care se constituie în garanții indispensabile ale dreptului la un proces echitabil. Orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis și clar pentru a putea fi aplicat. În același sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că legea trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justițiabilului și previzibilă în ceea ce privește efectele sale. Or, pentru ca legea să satisfacă cerința de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul respectiv, ținând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecție adecvată împotriva arbitrariului. În plus, nu poate fi considerată "lege" decât o normă enunțată cu suficientă precizie, pentru a permite cetățeanului să își adapteze conduita în funcție de aceasta*6). Astfel, apreciem că dispozițiile legale criticate nu întrunesc nici exigențele de claritate, precizie și previzibilitate și sunt astfel incompatibile cu principiul fundamental privind respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor, prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituție.
Or, textul de lege supus controlului de constituționalitate creează o incertitudine atât cu privire la posibilele soluții pronunțate de instanța de control judiciar, cât și la durata de soluționare a unei cauze.
5. Prin urmare, și din această perspectivă, deficiențele de reglementare a instituției conexării, în general, precum și cele ale textului legal criticat, în special, sunt de natură să încalce dispozițiile art. 1 alin. (5), ale art. 21 alin. (3) din Constituție, precum și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Pentru cele arătate, apreciem că dispozițiile art. 139 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă potrivit cărora "încheierea poate fi atacată numai odată cu fondul" sunt neconstituționale, întrucât prin lipsirea de efectivitate a controlului judecătoresc se încalcă dreptul părților la un proces echitabil.

──────────
*1) A se vedea Gh. L. Zidaru, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae, Noul cod de procedură civilă comentat și adnotat, Universul Juridic, 2013, p. 431.
*2) Art. 475 alin. (3) - "Apelurile principale, incidente și provocate făcute împotriva aceleiași hotărâri vor fi repartizate la același complet de judecată. Când apelurile au fost repartizate la complete diferite, ultimul complet învestit va dispune pe cale administrativă trimiterea apelului la completul cel dintâi învestit."
*3) Art. 139 alin. (1) - "Pentru asigurarea unei bune judecăți, în primă instanță este posibilă conexarea mai multor procese în care sunt aceleași părți sau chiar împreună cu alte părți și al căror obiect și cauză au între ele o strânsă legătură" (sn).
──────────

──────────
*4) A se vedea, în acest sens, ad similis,
Decizia nr. 774 din 10 noiembrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 6 ianuarie 2016, paragraful 29.

──────────
*5) A se vedea, spre exemplu
Decizia nr. 348 din 17 iunie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 529 din 16 iulie 2014, paragrafele 16 și 17.
*6) A se vedea Hotărârea din 4 mai 2000, pronunțată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 52, și Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunțată în Cauza Sissanis împotriva României, paragraful 66.
──────────