Decizia nr. 155/2016

Augustin Zegrean

- președinte

Valer Dorneanu

- judecător

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ștefan Minea

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu

- judecător

Tudorel Toader

- judecător

Oana Cristina Puică

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 236 alin. (2) și (3) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Adrian Marcu în Dosarul nr. 1.591/107/2015 al Tribunalului Alba - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 930D/2015.

2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 236 alin. (2) și (3) din Codul de procedură penală. Astfel, arată că prelungirea măsurii arestării preventive intervine în momentul la care expiră durata anterioară, iar încheierea prin care judecătorul de drepturi și libertăți admite propunerea de prelungire a măsurii stabilește și data de la care începe să curgă termenul de prelungire sau oferă suficiente repere pentru determinarea acestei date, astfel că nu există niciun echivoc, în acest sens, cu privire la dispozițiile de lege criticate.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

4. Prin Încheierea din 12 mai 2015, pronunțată în Dosarul nr. 1.591/107/2015, Tribunalul Alba - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 236 alin. (2) și (3) din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de Adrian Marcu cu ocazia soluționării unei cereri de prelungire a măsurii arestării preventive.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține, în esență, că dispozițiile art. 236 alin. (2) și (3) din Codul de procedură penală încalcă prevederile constituționale referitoare la libertatea individuală, dreptul la liberă circulație, viața intimă, familială și privată, libertatea întrunirilor, dreptul la muncă, condițiile și limitele restrângerii exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, întrucât nu stabilesc în mod clar și neechivoc data de la care începe să curgă termenul de prelungire a arestării preventive a inculpatului. Astfel, arată că, în condițiile art. 234 alin. (5) din Codul de procedură penală, atunci când, în aceeași cauză, se găsesc mai mulți inculpați arestați pentru care durata arestării preventive expiră la date diferite, iar propunerea de prelungire a arestării privește toți inculpații, "este evident că duratele de prelungire sunt determinate diferit de către instanța de judecată, sentința pronunțată în cauză producându-și efecte treptat, cu termene începând de la câteva zile până la câteva săptămâni". Consideră că, "în acest context, până la intrarea în vigoare a sentinței de prelungire, cu privire la aplicabilitatea acesteia pot interveni fie cauze independente de voința inculpatului, cum ar fi decesul acestuia, ce ar face inaplicabilă sentința, dar care are caracter executoriu, fie cauze ce depind de voința inculpatului, cum ar fi soluționarea și admiterea unei cereri de revocare ori înlocuire a arestului preventiv ce poate fi soluționată definitiv până la data aplicării sentinței de prelungire a arestării. În acest caz, ar fi în vigoare două sentințe care nu se pot concilia și a căror forță executorie nu poate fi determinată ca și aplicabilitate, întrucât legiuitorul nu a stabilit care are forță probantă mai mare și în acest fel ar crea o noua procesualitate". Susține că este imperios necesar a se stabili, prin dispozițiile de lege criticate, data de la care începe să curgă termenul de 30 de zile, apreciind că aceasta nu poate fi decât "data pronunțării sentinței". Având în vedere dispozițiile art. 233 alin. (2) din Codul de procedură penală, potrivit cărora termenul pentru care se dispune arestarea preventivă curge de la data punerii în executare a măsurii față de inculpatul arestat preventiv, autorul excepției consideră că, în cazul prelungirii măsurii arestării preventive, "termenul ar trebui să curgă de la data pronunțării sentinței de prelungire rămasă definitivă, executarea depinzând doar de momentul punerii în executare față de inculpat, și numai în condițiile în care acesta se sustrage de la urmărirea penală - de la momentul în care este prins și încarcerat". Susține că dispozițiile de lege criticate sunt neconstituționale numai în măsura în care nu stabilesc data de la care începe să curgă termenul de prelungire a arestării preventive. Invocă, în acest sens,

Decizia nr. 361 din 7 mai 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 419 din 12 iunie 2015, prin care Curtea a constatat că dispozițiile art. 222 din Codul de procedură penală sunt neconstituționale.

6. Tribunalul Alba - Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, dispozițiile art. 236 alin. (2) și (3) din Codul de procedură penală fiind previzibile. În acest sens, arată că durata prelungirii arestării preventive se întinde până la sfârșitul celor 30 zile stabilite cu autoritate de lucru judecat, chiar dacă propunerea de prelungire se formulează cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei anterioare, conform art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală. Această normă are în vedere rațiuni de bună desfășurare a judecății pentru ca, în acest interval, să poată fi soluționată și o eventuală contestație împotriva soluției date în prelungire de către instanța de fond. Aceleași rațiuni există și în cazul procedurii de la art. 234 alin. (5) din Codul de procedură penală, în cazul inculpaților cărora le expiră durata arestării/prelungirii anterioare la date diferite, în sensul că se va soluționa propunerea de prelungire cu aceeași ocazie pentru toți. Dispozițiile de lege criticate nu aduc atingere drepturilor fundamentale invocate, întrucât durata anterioară expiră la sfârșitul celor 30 de zile pentru care a fost dispusă, după care curge perioada de prelungire de 30 de zile. Chiar dacă data soluționării prelungirii este, pentru mai mulți inculpați, cu mai mult de 5 zile anterioară datei la care expiră cele 30 zile, aceasta nu înseamnă că se produce o ingerință în drepturile inculpaților, întrucât, potrivit art. 242 din Codul de procedură penală, oricând procurorul sau inculpații pot solicita revocarea/înlocuirea arestării preventive, în cazul în care temeiurile anterioare se schimbă ori dispar.

7. Potrivit

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru ași exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8. Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 236 alin. (2) și (3) din Codul de procedură penală este neîntemeiată. Arată că textele de lege criticate, coroborate cu celelalte dispoziții incidente în materie, sunt clare, neexistând niciun dubiu cu privire la data de la care curge prelungirea arestării preventive. Astfel, prelungirea măsurii se execută după expirarea duratei de timp pentru care măsura a fost dispusă inițial, chiar dacă soluționarea cererii de prelungire are loc înainte de expirarea duratei anterioare, motiv pentru care dispozițiile de lege criticate nu aduc nicio atingere prevederilor constituționale ale art. 23, art. 25, art. 26, art. 41 și art. 53. Consideră că art. 39 din Legea fundamentală nu este incident în cauza de față.

9. Avocatul Poporului consideră că dispozițiile art. 236 alin. (2) și (3) din Codul de procedură penală sunt constituționale. Referitor la critica de neconstituționalitate raportată la prevederile art. 23, ale art. 25, ale art. 26 și ale art. 53 din Constituție, opinează că aceasta nu poate fi reținută. În acest sens, arată că arestarea preventivă este cea mai aspră măsură preventivă privativă de libertate și presupune lipsirea de libertate a inculpatului pe o durată de 30 de zile, care poate fi prelungită succesiv, fără ca durata totală să depășească 180 de zile. Această măsură, prin natura ei, aduce o gravă atingere dreptului la libertate al individului, motiv pentru care au fost prevăzute garanții constituționale, fiindu-i consacrate dispozițiile art. 23 alin. (4)-(9). De fapt, dispozițiile de lege criticate reprezintă chiar aplicarea în Codul de procedură penală a prevederilor art. 23 alin. (5) din Legea fundamentală. De altfel, temerea autorului excepției referitoare la durata prelungirii arestării preventive este acoperită de garanția constituțională instituită prin teza finală a acestui text constituțional, preluată în Codul de procedură penală în alin. (4) al art. 236, care stipulează că "Durata totală a arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale nu poate depăși un termen rezonabil și nu poate fi mai mare de 180 de zile". Caracterul excepțional al măsurii arestării preventive este recunoscut inclusiv la nivel de principiu procesual penal, prin art. 9 alin. (2) din Codul de procedură penală, potrivit căruia "Orice măsură privativă sau restrictivă de libertate se dispune în mod excepțional și doar în cazurile și în condițiile prevăzute de lege". În plus, legiuitorul a reglementat într-o manieră amplă condițiile de luare, prelungire și menținere a acestei măsuri preventive. Mai mult decât atât, garanțiile procesual penale sunt extinse în alin. (4) și (5) ale art. 9, fiind instituite atât obligația organelor judiciare de a dispune revocarea măsurii și, după caz, punerea în libertate a celui arestat, atunci când se constată că o măsură privativă de libertate a fost dispusă în mod nelegal, cât și dreptul celui astfel vătămat la repararea pagubei suferite. Ca urmare, consideră că, deși măsura arestării preventive reprezintă în sine o ingerință în drepturile și libertățile fundamentale ale individului, dispozițiile art. 236 alin. (2) și (3) din Codul de procedură penală respectă rigorile constituționale. În fine, opinează că prevederile art. 39 și ale art. 41 din Legea fundamentală nu au incidență în cauză.

10. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

11. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

12. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 236 alin. (2) și (3) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins:

"(2) Prelungirea arestării preventive a inculpatului se poate dispune pentru o durată de cel mult 30 de zile.

(3) Judecătorul de drepturi și libertăți poate acorda în cursul urmăririi penale și alte prelungiri, fiecare neputând depăși 30 de zile. Dispozițiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător."

13. În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, autorul excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 23 referitor la libertatea individuală, ale art. 25 privind dreptul la liberă circulație, ale art. 26 referitor la viața intimă, familială și privată, ale art. 39 privind libertatea întrunirilor, ale art. 41 referitor la dreptul la muncă și ale art. 53 privind condițiile și limitele restrângerii exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți.

14. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile art. 236 alin. (2) și (3) din Codul de procedură penală nu aduc nicio atingere prevederilor constituționale ale art. 23 referitor la libertatea individuală, întrucât din ansamblul reglementărilor în materie de arestare preventivă a inculpatului în cursul urmăririi penale reiese, fără niciun echivoc, data de la care începe să curgă termenul de prelungire a măsurii arestării preventive.

15. Astfel, Curtea reține că, în cursul urmăririi penale, la propunerea motivată a procurorului, judecătorul de drepturi și libertăți poate dispune luarea măsurii arestării preventive față de inculpat pentru un termen de cel mult 30 de zile [art. 226 alin. (1) și alin. (2) teza întâi din Codul de procedură penală], care începe să curgă de la data punerii în executare a măsurii față de inculpatul arestat preventiv [art. 233 alin. (2) din Codul de procedură penală]. Durata reținerii nu se deduce din durata arestării preventive [art. 226 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură penală]. Potrivit

art. 2 alin. (4) din Legea nr. 254/2013

privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, "arestarea preventivă se execută numai în baza mandatului de arestare preventivă, emis potrivit dispozițiilor Codului de procedură penală". Dacă în cazul celorlalte măsuri preventive, privative sau neprivative de libertate - reținerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauțiune și arestul la domiciliu -, ordonanța procurorului sau, după caz, încheierea motivată a judecătorului sau a instanței de judecată reprezintă temeiul executării acestora, în cazul arestării preventive, mandatul de arestare reprezintă singurul temei al executării ei. Ziua și ora punerii în executare a mandatului de arestare preventivă se consemnează într-un proces-verbal de către organul de poliție însărcinat cu punerea în executare. Măsura arestării preventive luate față de inculpat în cursul urmăririi penale încetează de drept la expirarea termenului de cel mult 30 de zile stabilit de judecătorul de cameră preliminară. Acesta este un termen substanțial, astfel că se calculează pe zile pline, potrivit art. 271 din Codul de procedură penală, care prevede că, "în calculul termenelor privind măsurile preventive sau orice măsuri restrictive de drepturi, ora sau ziua de la care începe și cea la care se sfârșește termenul intră în durata acestuia".

16. În cazul în care procurorul formulează propunere de prelungire a măsurii arestării preventive, judecătorul de drepturi și libertăți, soluționând propunerea, poate să o admită ori să o respingă ca fiind inadmisibilă sau neîntemeiată. Propunerea de prelungire a măsurii arestării preventive poate fi admisă atunci când este întrunită cel puțin una dintre cele două situații prevăzute de art. 234 alin. (1) din Codul de procedură penală, și anume temeiurile care au determinat arestarea inițială impun în continuare privarea de libertate a inculpatului sau au apărut temeiuri noi care justifică prelungirea măsurii. Admițând propunerea de prelungire a arestării preventive, judecătorul de drepturi și libertăți dispune, în consecință, prelungirea măsurii arestării preventive pentru durata solicitată de procuror sau pentru o durată mai scurtă, dar nu mai mult de 30 de zile. La cererea procurorului, în cursul urmăririi penale, pot fi dispuse mai multe prelungiri succesive ale arestării preventive, fiecare neputând depăși 30 de zile, iar cumulat - un termen rezonabil și fără ca durata totală a arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale să depășească 180 de zile [art. 236 alin. (2)-(4) din Codul de procedură penală].

17. Curtea reține că propunerea de prelungire a măsurii arestării preventive se soluționează prin încheiere motivată, pronunțată în camera de consiliu, care poate fi atacată cu contestație de către inculpat și procuror în termen de 48 de ore de la data pronunțării, pentru cei prezenți, sau de la comunicare, pentru cei lipsă. În caz de admitere a propunerii de prelungire a arestării preventive, legea nu mai prevede emiterea unui nou mandat de arestare preventivă de către judecătorul de drepturi și libertăți. Temeiul legal al menținerii în stare de arest a inculpatului îl constituie mandatul de arestare preventivă emis inițial și, eventual confirmat, a cărui durată va fi prelungită exclusiv prin dispozițiile încheierii date de judecătorul de drepturi și libertăți, care se comunică și locului de detenție. Propunerea de prelungire se depune de către procuror la judecătorul de drepturi și libertăți cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive [art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală] - din rațiuni de bună administrare a justiției, și anume pentru asigurarea dreptului la apărare al inculpatului, pentru ca judecătorul să aibă timpul necesar pentru studierea dosarului și pentru soluționarea unei eventuale contestații a procurorului înainte de expirarea duratei arestării preventive - fără a fi afectat în vreun fel termenul pentru care a fost dispusă măsura și care continuă să curgă până la împlinirea duratei stabilite cu autoritate de lucru judecat. Termenul de cel mult 30 de zile pentru care se dispune prelungirea arestării preventive a inculpatului curge în continuarea termenului inițial, cu respectarea dispozițiilor art. 271 din Codul de procedură penală, mai sus menționate. Așadar, prelungirea măsurii arestării preventive intervine în momentul la care expiră durata anterioară, astfel că judecătorul de drepturi și libertăți, admițând propunerea de prelungire a măsurii, stabilește, prin încheiere motivată, și data de la care curge termenul de prelungire sau oferă suficiente repere pentru determinarea acestei date. Prin urmare, dispozițiile de lege criticate, coroborate cu celelalte dispoziții incidente în materia prelungirii măsurii arestării preventive, sunt clare, neexistând niciun dubiu cu privire la data de la care începe să curgă termenul de prelungire. Astfel, prelungirea măsurii se execută după expirarea duratei de timp pentru care măsura a fost dispusă inițial, deși soluționarea cererii de prelungire are loc înainte de expirarea duratei anterioare.

18. De asemenea, Curtea constată că cele arătate mai sus se aplică și atunci când în aceeași cauză se găsesc mai mulți inculpați arestați pentru care durata arestării preventive expiră la date diferite, situație în care procurorul poate sesiza judecătorul de drepturi și libertăți cu propunerea de prelungire a arestării preventive pentru toți inculpații [art. 234 alin. (5) din Codul de procedură penală]. Chiar dacă data soluționării propunerii de prelungire a măsurii arestării preventive este pentru unii inculpați cu mai mult de 5 zile anterioară datei la care expiră durata arestării preventive, aceasta nu înseamnă că se produce o ingerință în drepturile acelor inculpați, având în vedere că atât procurorul, cât și inculpații înșiși pot solicita revocarea măsurii arestării preventive sau înlocuirea acesteia cu o altă măsură preventivă, potrivit art. 242 din Codul de procedură penală, în cazul în care au încetat temeiurile care au determinat luarea și, eventual, prelungirea măsurii ori au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea acesteia.

19. Curtea observă că prevederile art. 25, ale art. 26, ale art. 39 și ale art. 41 din Constituție nu sunt aplicabile în cauza de față.

20. În ceea ce privește pretinsa încălcare, prin dispozițiile de lege ce fac obiectul excepției, a art. 53 din Legea fundamentală, aceasta nu poate fi reținută, întrucât prevederile constituționale invocate sunt aplicabile numai în ipoteza în care există o restrângere a exercițiului drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, restrângere care nu s-a constatat.

21. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Adrian Marcu în Dosarul nr. 1.591/107/2015 al Tribunalului Alba - Secția penală și constată că dispozițiile art. 236 alin. (2) și (3) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Alba - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 24 martie 2016.