Decizia nr. 505/2016

Valer Dorneanu

- președinte

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ștefan Minea

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu

- judecător

Tudorel Toader

- judecător

Oana Cristina Puică

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Veisa.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 207 alin. (7) și ale art. 343 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Ion Ariton în Dosarul nr. 1.532/1/2015 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.295D/2015.

2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Președintele dispune a se face apelul și în Dosarul nr. 1.341D/2015, având ca obiect excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 207 alin. (7) și ale art. 343 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Șerban Constantin Țichindelean în Dosarul nr. 647/85/2015 al Tribunalului Sibiu - Secția penală.

4. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

5. Curtea, având în vedere că excepțiile de neconstituționalitate ridicate în dosarele nr. 1.295D/2015 și nr. 1.341D/2015 au obiect identic, pune în discuție, din oficiu, problema conexării cauzelor.

6. Reprezentantul Ministerului Public apreciază ca fiind întrunite condițiile pentru conexarea dosarelor.

7. Curtea, în temeiul

art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, dispune conexarea Dosarului nr. 1.341D/2015 la Dosarul nr. 1.295D/2015, care este primul înregistrat.

8. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate. Consideră că autorul acesteia nu invocă o veritabilă excepție de neconstituționalitate cu privire la dispozițiile art. 207 alin. (7) din Codul de procedură penală, neconstituționalitatea acestora fiind dedusă din cea a dispozițiilor art. 343 din același cod, criticate din perspectiva naturii juridice a duratei procedurii în camera preliminară. În ceea ce privește termenul pentru care poate fi dispusă măsura controlului judiciar și durata maximă a acestei măsuri, arată că, urmare a

Deciziei Curții Constituționale nr. 712 din 4 decembrie 2014 , a fost adoptată

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 82/2014 .

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, reține următoarele:

9. Prin Încheierea din 4 august 2015, pronunțată în Dosarul nr. 1.532/1/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 207 alin. (7) și ale art. 343 din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de Ion Ariton cu ocazia verificării, din oficiu, în procedura camerei preliminare, a măsurii preventive a controlului judiciar, dispusă în faza de urmărire penală.

10. Prin Încheierea din 7 septembrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 647/85/2015, Tribunalul Sibiu - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 207 alin. (7) și ale art. 343 din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de Șerban Constantin Țichindelean cu ocazia soluționării unei cereri de revocare a măsurii preventive a controlului judiciar.

11. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorii acesteia susțin, în esență, că dispozițiile art. 207 alin. (7) și ale art. 343 din Codul de procedură penală încalcă principiul legalității, dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, dreptul la libertate și la siguranță, prezumția de nevinovăție, dreptul la liberă circulație, dreptul la viață intimă, familială și privată, condițiile restrângerii exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți și interdicția afectării prin ordonanțe de urgență a drepturilor și libertăților fundamentale, în măsura în care termenul de "cel mult 60 de zile de la data înregistrării cauzei la instanță", prevăzut de art. 343 din Codul de procedură penală ca durată maximă a procedurii în camera preliminară, este considerat un termen de recomandare, și nu unul imperativ, de decădere, respectiv în măsura în care judecătorul de cameră preliminară, ca urmare a verificării periodice, în temeiul art. 207 alin. (7) din Codul de procedură penală, a măsurii controlului judiciar, poate menține această măsură preventivă, în mod repetat, cu depășirea termenului prevăzut de art. 343 din Codul de procedură penală. Invocă jurisprudența Curții Constituționale, care a statuat că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea ( Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012). În acest sens, autorul excepției Ion Ariton arată că a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de participație improprie la abuz în serviciu, prevăzută de art. 52 alin. (3) din Codul penal raportat la

art. 13^2 din Legea nr. 78/2000

(pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție) cu referire la art. 297 alin. (1) din Codul penal, respectiv de folosire a influenței în scopul obținerii de foloase necuvenite, prevăzută de

art. 13 din Legea nr. 78/2000 , ambele cu aplicarea art. 5 și a art. 38 alin. (2) din Codul penal. În faza de urmărire penală, procurorul a dispus, prin ordonanță, luarea măsurii controlului judiciar la 17 februarie 2015, pe o perioadă de 60 de zile, măsura fiind prelungită de procuror pe o perioadă de încă 60 de zile, până la 16 iunie 2015. Ca urmare a trimiterii în judecată a inculpatului și a înaintării rechizitoriului, la 21 aprilie 2015, la Înalta Curte de Casație și Justiție, judecătorul de cameră preliminară, verificând, din oficiu, legalitatea și temeinicia măsurii preventive a controlului judiciar, a dispus, la 23 aprilie 2015, menținerea acesteia. La 15 iunie 2015, judecătorul de cameră preliminară a verificat din nou măsura controlului judiciar și a menținut-o pentru încă 60 de zile, depășind, astfel, termenul de 60 de zile prevăzut de art. 343 din Codul de procedură penală ca fiind durata maximă a procedurii în camera preliminară.

12. Referitor la natura juridică a termenului de 60 de zile prevăzut de art. 343 din Codul de procedură penală, autorii excepției arată că instituția camerei preliminare a fost concepută în scopul înlăturării duratei excesive a procedurilor în faza de judecată. În concepția legiuitorului, această nouă instituție procesuală nu aparține nici urmăririi penale, nici judecății, fiind echivalentă unei noi faze a procesului penal ( Decizia Curții Constituționale nr. 641 din 11 noiembrie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014). De asemenea, arată că termenele procedurale pot fi de recomandare, imperative sau prohibitive. Consideră că termenul de 60 de zile prevăzut de art. 343 din Codul de procedură penală este un termen imperativ, peremptoriu, deoarece înăuntrul acestui termen judecătorul de cameră preliminară trebuie să îndeplinească toate activitățile date în competența sa prin lege, sancțiunea neîndeplinirii actelor înăuntrul termenului peremptoriu fiind, potrivit art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală, decăderea din exercițiul dreptului procesual și nulitatea actului făcut peste termen. Invocă, în acest sens,

Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 19 mai 2015, prin care Curtea, la paragraful 18, a reținut că "stabilirea unor termene pentru desfășurarea procesului penal are în vedere două obiective: pe de o parte, desfășurarea procesului penal într-un termen rezonabil, nelăsându-le organelor judiciare și părților libertatea de a acționa când vor și pe orice durată de timp, iar pe de altă parte, termenele trebuie să asigure părților timpul necesar pentru a-și exercita drepturile procesuale și pentru a-și îndeplini obligațiile prevăzute de lege, iar, în cazul particular al măsurilor procesuale, incluzând măsurile preventive, împiedică prelungirea duratei constrângerii peste limita necesară desfășurării normale a procesului penal". Consideră că judecătorul de cameră preliminară a verificat și a menținut măsura controlului judiciar luată de procuror, fără a observa că art. 207 alin. (7) din Codul de procedură penală contravine dispozițiilor art. 215^1 alin. (7) și (8) și ale art. 343 din Codul de procedură penală. În continuare, referitor la art. 207 alin. (7) din Codul de procedură penală, arată că textul de lege criticat a fost introdus prin

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 82/2014

fără a fi corelat cu dispozițiile art. 215^1 din Codul de procedură penală, care disting cu privire la durata măsurii preventive între faza de cameră preliminară și cea de judecată, respectiv cu cele ale art. 343 din același cod privind durata procedurii în camera preliminară. Susțin că, în cazul în care termenul de 60 zile prevăzut de art. 343 din Codul de procedură penală este considerat ca fiind de recomandare, judecătorul de cameră preliminară poate dispune, în mod repetat, menținerea măsurii preventive a controlului judiciar, în timp ce, în cazul în care durata maximă a procedurii în camera preliminară este apreciată ca fiind un termen imperativ, peremptoriu, judecătorul de cameră preliminară poate menține această măsură pe timp de 60 de zile numai în situația în care verificarea măsurii se face în interiorul termenului prevăzut de art. 343 din Codul de procedură penală. Consideră că cea de-a doua interpretare este cea corectă, cu atât mai mult cu cât într-o atare situație ar exista o concordanță între dispozițiile art. 215^1 alin. (7) și (8), ale art. 343 și ale art. 348 din Codul de procedură penală, pe de o parte, și cele ale art. 207 alin. (7) din Codul de procedură penală, pe de altă parte.

13. Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală apreciază că, deși autorul excepției invocă neconstituționalitatea dispozițiilor art. 343 și ale art. 207 alin. (7) din Codul de procedură penală, în realitate, acesta critică modalitatea în care instanțele interpretează natura termenului de 60 de zile în care trebuie să se desfășoare procedura camerei preliminare, în sensul că îl consideră a fi unul de recomandare, și nu de decădere. Apreciază că rolul de a interpreta și aplica legea revine instanțelor judecătorești, Curtea Constituțională având atribuția de a veghea la conformitatea legislației cu principiile statuate prin Constituție, fără, însă, a se pronunța asupra corectei sau greșitei interpretări a textelor de lege. O asemenea prerogativă ar transforma-o într-o instanță de control judiciar, care ar putea cenzura inclusiv hotărârile Înaltei Curți de Casație și Justiție, ceea ce contravine rolului și funcțiilor stabilite prin Constituție pentru aceste instituții. În ceea ce privește natura termenului de 60 de zile prevăzut de art. 343 din Codul de procedură penală, apreciază că acesta este un termen de recomandare, pentru că, în general, termenele fixate prin lege pentru instanțe în vederea efectuării unor acte sau proceduri sunt termene de recomandare. Care ar putea fi sancțiunea în situația în care termenul de 60 de zile ar fi depășit și ar fi considerat un termen de decădere? S-ar trece la soluționarea pe fond a cauzei fără posibilitatea de a verifica legalitatea trimiterii în judecată și legalitatea administrării probelor? Termenul prevăzut de art. 343 din Codul de procedură penală trebuie considerat a fi unul de recomandare și pentru că hotărârea pronunțată nu este una definitivă, iar formularea unei contestații conduce la lungirea acestei faze a procesului penal, fără ca judecătorul de cameră preliminară să dispună de pârghii prin care să poată impune finalizarea ei într-un anumit termen. Argumentul adus de apărare în sensul că, în faza de judecată, este prevăzută o durată maximă a controlului judiciar (5 ani de la momentul trimiterii în judecată), durată maximă ce nu este reglementată în cazul procedurii în camera preliminară, tocmai pentru că legea nu permite ca o astfel de măsură să dureze mai mult de 60 de zile, care este, în același timp, și durata maximă permisă pentru această fază procesuală, nu poate fi primit. În cazul procedurii camerei preliminare nu se prevede o durată totală a controlului judiciar, pentru că nu există un risc crescut al depășirii unui termen rezonabil pentru o astfel de măsură, deoarece această fază a procesului penal este una care, prin natura ei, nu se poate întinde pe o durată mare de timp. Dacă, totuși, termenul de recomandare de 60 de zile prevăzut de lege pentru procedura camerei preliminare este depășit, iar măsura controlului judiciar este menținută, nu înseamnă că la un moment dat judecătorul de cameră preliminară nu poate dispune revocarea ei, constatând că, în raport de particularitățile cauzei, s-a depășit un termen rezonabil. Pe de altă parte, trebuie subliniat că nu este obligatoriu ca normele de procedură penală să prevadă o durată maximă a măsurilor preventive. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului impune ca în fiecare cauză măsurile preventive să aibă un termen rezonabil.

Faptul că, la această exigență, legiuitorul a mai adăugat una, impunând ca, în anumite faze procesuale, măsurile preventive să nu depășească o anumită durată înseamnă o garanție în plus, fără a se putea trage concluzia că acolo unde nu a fost prevăzută o astfel de măsură avem de a face cu o încălcare a drepturilor și libertăților garantate prin Constituție. În concluzie, apreciază că termenul de 60 de zile prevăzut ca durată maximă a procedurii în camera preliminară este unul de recomandare, iar nu de decădere, și, ca atare, nici dispozițiile art. 343 și art. 207 alin. (7) din Codul de procedură penală și nici interpretarea ce le-a fost dată de instanțe nu contravin textelor constituționale invocate.

14. Tribunalul Sibiu - Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate nu este întemeiată, iar criticile formulate de autorul acesteia vizează modalitatea de interpretare a unor norme legale, și nu textele de lege în sine. Consideră că dispozițiile art. 207 alin. (7) și ale art. 343 din Codul de procedură penală sunt în acord cu prevederile constituționale și convenționale invocate, iar între cele două texte legale nu există contradicții, așa cum susține autorul excepției de neconstituționalitate. Astfel, dispozițiile art. 343 din Codul de procedură penală, care reglementează durata procedurii în camera preliminară, stabilesc un termen de cel mult 60 de zile de la data înregistrării cauzei la instanță, fără a prevedea, în mod expres, o sancțiune în cazul nerespectării acestui termen. În aceste condiții, se poate aprecia că termenul de 60 de zile prevăzut de legiuitor ca durată a procedurii de cameră preliminară este un termen de recomandare, iar depășirea lui nu poate atrage nicio sancțiune procedurală. De altfel, această concluzie se impune și prin raportare la celelalte dispoziții legale aplicabile în procedura de cameră preliminară, respectiv cele referitoare la soluționarea cererilor și excepțiilor invocate, cu citarea părților și în cadrul unei dezbateri contradictorii. Or, din punct de vedere practic, există numeroase cauze pe rolul instanțelor de judecată în care necesitatea citării părților determină o prelungire a procedurii de cameră preliminară peste termenul de 60 de zile, astfel că atât doctrina, cât și practica judiciară au împărtășit punctul de vedere al calificării termenului de 60 de zile ca fiind un termen de recomandare. În acest context, nu se mai poate susține că dispozițiile art. 343 din Codul de procedură penală sunt în contradicție cu cele ale art. 207 alin. (7) din același cod, care prevăd verificarea, din oficiu, dar nu mai târziu de 60 de zile, a subzistenței temeiurilor care au determinat luarea măsurii controlului judiciar. Această măsură urmează a fi verificată la câte 60 de zile pe toată durata procedurii de cameră preliminară, la fel ca și în faza de judecată, neexistând un text de lege care să permită o interpretare în sensul încetării măsurii controlului judiciar la expirarea unui termen de 60 de zile de la sesizarea instanței de judecată.

15. Potrivit

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru ași exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

16. Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 207 alin. (7) și ale art. 343 din Codul de procedură penală este neîntemeiată. Astfel, textele de lege criticate se constituie în veritabile norme de protecție și nicidecum nu sunt de natură a contraveni textelor constituționale invocate în susținerea excepției. De asemenea, invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia măsurile preventive și procedurile judiciare în materie penală trebuie să aibă o durată rezonabilă, aspecte ce sunt apreciate în concret în raport cu specificul cauzei. Criteriile luate în considerare de către Curtea de la Strasbourg, având în vedere atât prevederile art. 5, cât și pe cele ale art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, sunt: natura litigiului - unde este avut în vedere gradul de complexitate a cauzei, și anume faptele ce trebuie elucidate și chestiunile juridice ce trebuie tranșate; complexitatea procedurilor incidente în cauză; comportamentul părților - unde se apreciază rolul pe care îl au acestea în prelungirea procedurilor; atitudinea autorităților competente - rolul lor în prelungirea nejustificată a procedurilor, în special, în materie penală, în cadrul fazei de instrucție. Arată că normele constituționale cuprind dispoziții referitoare la dreptul de a fi soluționată cauza într-un termen rezonabil - art. 21 alin. (3) - și dreptul ca durata măsurii arestării preventive să nu depășească un termen rezonabil - art. 23 alin. (5). Cu excepția reglementărilor cu privire la libertatea individuală, Constituția nu impune o durată maximă în care instanțele judecătorești trebuie să soluționeze anumite proceduri judiciare. Astfel, deși nu este obligatoriu ca normele de procedură penală să prevadă termene pentru desfășurarea procedurilor, instituirea de către legiuitor a unor obligații legate de durata maximă a unora dintre acestea constituie o garanție în plus pentru participanții la procesul penal. Mai arată că, prin Decizia nr. 636 din 13 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 904 din 7 decembrie 2015, Curtea Constituțională a reținut, la paragraful 15, că termenul prevăzut de art. 343 din Codul de procedură penală este unul de recomandare. Referitor la instituirea în sarcina instanței de judecată a obligației de a verifica, din oficiu, periodic dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii controlului judiciar ori a controlului judiciar pe cauțiune sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menținerea acestei măsuri, aceasta constituie o garanție pentru respectarea dreptului părților la un proces echitabil. În plus, trebuie remarcat și faptul că art. 207 alin. (7) din Codul de procedură penală reprezintă o transpunere în ceea ce privește măsura controlului judiciar și a controlului judiciar pe cauțiune a prevederilor art. 23 alin. (6) din Constituție referitoare la verificarea periodică de către instanța de judecată a legalității și temeiniciei arestării preventive.

17. Avocatul Poporului, în punctul de vedere transmis Curții Constituționale în Dosarul nr. 1.295D/2015, consideră că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 207 alin. (7) și ale art. 343 din Codul de procedură penală este inadmisibilă. Astfel, arată că, în cauză, este pusă în discuție o problemă de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 207 și ale art. 343 din Codul de procedură penală, ceea ce nu reprezintă o problemă de constituționalitate, aplicarea și interpretarea legii excedând competenței Curții Constituționale. În acest sens, invocă

Decizia nr. 296 din 1 martie 2011 , prin care Curtea a reținut că: "interpretarea legilor este o operațiune rațională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării și respectării legii, având ca scop clarificarea înțelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanțele judecătorești interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluționării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de aplicare a legii". În Dosarul nr. 1.341D/2015, în punctul de vedere transmis Curții, Avocatul Poporului consideră că dispozițiile art. 207 alin. (7) și ale art. 343 din Codul de procedură penală sunt constituționale în măsura în care se interpretează în sensul că termenul de 60 de zile are natura juridică a unui termen peremptoriu. Referitor la critica de neconstituționalitate a art. 207 alin. (7) și art. 343 din Codul de procedură penală raportată la prevederile art. 1 alin. (5) și ale art. 21 alin. (3) din Constituție, susține că dispozițiile de lege criticate "sunt constituționale în măsura în care se interpretează că termenul de 60 de zile înăuntrul căruia judecătorul de cameră preliminară verifică, din oficiu, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii controlului judiciar ori a controlului judiciar pe cauțiune sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menținerea acestei măsuri, are natura juridică a unui termen peremptoriu". Invocă, în acest sens,

deciziile Curții Constituționale nr. 1 din 11 ianuarie 2012 , nr. 65 din 25 februarie 2015, paragraful 19, nr. 336 din 30 aprilie 2015, paragraful 18. Apreciază că textele de lege criticate nu sunt suficient de clare, predictibile și neechivoce, ci sunt susceptibile de interpretări în ceea ce privește natura juridică a termenului de 60 de zile, astfel că nu asigură exigențele dreptului la un proces echitabil. În ceea ce privește critica de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 207 alin. (7) și ale art. 343 din Codul de procedură penală față de prevederile art. 23, art. 25, art. 26, art. 53 și ale art. 115 din Constituție, consideră că restrângerea exercițiului acestor drepturi este justificată. Astfel, măsurile preventive constituie ingerințe în drepturile fundamentale invocate, însă aceste drepturi fundamentale nu sunt absolute prin natura lor, astfel încât pot fi supuse unor limitări rezonabile printr-o reglementare legală. Analizând condițiile care trebuie îndeplinite pentru restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți, apreciază că ingerința generată de instituția controlului judiciar are ca scop legitim desfășurarea instrucției penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul urmăririi penale și al judecății și, ca atare, se impune pentru protejarea valorilor statului de drept.

18. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

19. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

20. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie art. 207 alin. (7) și art. 343 din Codul de procedură penală. Dispozițiile alin. (7) al art. 207 din Codul de procedură penală au fost introduse prin

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 82/2014

pentru modificarea și completarea

Legii nr. 135/2010

privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 911 din 15 decembrie 2014, aprobată cu modificări prin

Legea nr. 75/2016

privind aprobarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 82/2014

pentru modificarea și completarea

Legii nr. 135/2010

privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 29 aprilie 2016. Dispozițiile

art. 343 din Codul de procedură penală au fost modificate prin Legea nr. 255/2013

pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 135/2010

privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Textele de lege criticate au următorul cuprins:

- Art. 207 alin. (7): "Judecătorul de cameră preliminară, în cursul procedurii de cameră preliminară, verifică, din oficiu, periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii controlului judiciar ori a controlului judiciar pe cauțiune sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menținerea acestei măsuri. Dispozițiile alin. (2)-(5) se aplică în mod corespunzător.";

- Art. 343: "Durata procedurii în camera preliminară este de cel mult 60 de zile de la data înregistrării cauzei la instanță."

21. În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, autorii excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (5) privind principiul legalității, ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, ale art. 23 alin. (1) și (11) privind libertatea individuală și prezumția de nevinovăție, ale art. 25 alin. (1) referitor la libera circulație, ale art. 26 alin. (2) privind viața intimă, familială și privată, ale art. 53 alin. (1) referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți și ale art. 115 alin. (6) potrivit căruia "Ordonanțele de urgență [...] nu pot afecta [...] drepturile, libertățile [...] prevăzute de Constituție", precum și a prevederilor art. 5 paragraful 1 - care statuează că "Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță" - și ale art. 6 paragraful 1 - potrivit căruia "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, [...]" - din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

22. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile art. 207 din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituționalitate prin raportare la prevederile art. 23, ale art. 25 și ale art. 26 din Constituție, invocate și în prezenta cauză, și față de critici similare referitoare la durata maximă a măsurii arestării preventive a inculpatului în procedura de cameră preliminară. Astfel, prin Decizia nr. 217 din 12 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 459 din 21 iunie 2016, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 207 și ale art. 223-239 din Codul de procedură penală, reținând că, potrivit jurisprudenței sale, instituția camerei preliminare a fost concepută, în accepțiunea legiuitorului, "ca o instituție nouă și inovatoare" care are ca scop "înlăturarea duratei excesive a procedurilor în faza de judecată", fiind, în același timp, un remediu procesual menit "să răspundă exigențelor de legalitate, celeritate și echitate a procesului penal" (a se vedea Expunerea de motive la Proiectul de Lege privind Codul de procedură penală - PL-x nr. 412/2009). În prezent, instituția camerei preliminare este reglementată în cuprinsul Codului de procedură penală la art. 342-348, unde se găsesc elementele referitoare la obiectul și durata, măsurile premergătoare, procedura, soluțiile ce pot fi pronunțate și contestația împotriva acestor soluții. Astfel, prin prisma atribuțiilor procesuale încredințate judecătorului de cameră preliminară, în contextul separării funcțiilor judiciare potrivit textului de lege menționat anterior, Curtea a tras concluzia că acestuia îi revine funcția de verificare a legalității trimiterii în judecată și că, în concepția legiuitorului, această nouă instituție procesuală nu aparține nici urmăririi penale, nici judecății, fiind echivalentă unei noi faze a procesului penal. Totuși, din reglementarea atribuțiilor pe care funcția exercitată de judecătorul de cameră preliminară le presupune, Curtea a observat că activitatea acestuia nu privește fondul cauzei, întrucât actul procesual exercitat de către acesta nu antamează și nu dispune, în sens pozitiv sau negativ, cu privire la elementele esențiale ale raportului de conflict: faptă, persoană și vinovăție. Astfel, potrivit prevederilor art. 342 din Codul de procedură penală, competența judecătorului de cameră preliminară constă în verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și legalității sesizării instanței, în verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Totodată, Curtea a constatat că judecătorul de cameră preliminară, potrivit art. 342 din Codul de procedură penală, își va exercita atribuțiile după trimiterea în judecată a inculpatului, rechizitoriul constituind actul de sesizare a instanței de judecată (a se vedea

Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014, paragrafele 25, 27 și 28). Așa fiind, deși procedura în camera preliminară este o fază distinctă de faza de urmărire penală și faza de judecată, obiectul său, astfel consacrat de art. 342 din Codul de procedură penală, este situat în timp între două momente procesuale, și anume cel al sesizării instanței de judecată prin rechizitoriu și cel al dispunerii începerii judecății pe fond. Totodată, potrivit dispozițiilor art. 239 alin. (1) din Codul de procedură penală referitor la durata maximă a arestării preventive a inculpatului în cursul judecății în primă instanță, "durata totală a arestării preventive a inculpatului nu poate depăși un termen rezonabil și nu poate fi mai mare de jumătatea maximului special prevăzut de lege pentru infracțiunea care face obiectul sesizării instanței de judecată. În toate cazurile, durata arestării preventive în primă instanță nu poate depăși 5 ani." Or, ținând seama de aceste prevederi coroborate cu alin. (2) al art. 239 din Codul de procedură penală, Curtea constată că susținerile invocate de autorul excepției sunt neîntemeiate, deoarece, dimpotrivă, termenele mai sus arătate "curg de la data sesizării instanței de judecată, în cazul în care inculpatul se află în stare de arest preventiv, și, respectiv, de la data punerii în executare a măsurii, când față de acesta s-a dispus arestarea preventivă în procedura de cameră preliminară sau în cursul judecății sau în lipsă". Cu alte cuvinte, în cazul în care măsura arestării preventive a fost luată și prelungită succesiv în faza de urmărire penală, iar ulterior a fost întocmit rechizitoriul, atunci durata totală a măsurii în prima fază a procesului penal nu poate fi mai mare de 180 de zile - a se vedea art. 236 alin. (4) din Codul de procedură penală, iar ulterior de la data sesizării instanței de judecată, deci din momentul trecerii cauzei în procedura de cameră preliminară, curge termenul prevăzut de art. 239 alin. (1) din același cod, care are în vedere atât procedura de filtru, cât și judecata în primă instanță (paragrafele 17-20).

23. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 207 din Codul de procedură penală, pronunțată de Curte prin decizia mai sus menționată, precum și considerentele care au fundamentat-o își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză, inclusiv în ceea ce privește dispozițiile alin. (7) al art. 207 din Codul de procedură penală referitor la verificarea legalității și temeiniciei măsurii preventive a controlului judiciar în procedura de cameră preliminară. Astfel, din interpretarea dispozițiilor art. 215^1 alin. (7) și (8) din Codul de procedură penală reiese că - similar reglementării în materie de arestare preventivă, analizată prin Decizia nr. 217 din 12 aprilie 2016, mai sus menționată, - în cazul în care măsura controlului judiciar a fost dispusă și prelungită succesiv în faza de urmărire penală, iar ulterior a fost întocmit rechizitoriul, atunci durata totală a măsurii controlului judiciar, în cursul judecății în primă instanță, nu poate depăși un termen rezonabil și, în toate cazurile, nu poate depăși 5 ani de la momentul trimiterii în judecată, care este chiar momentul intrării cauzei în procedura de cameră preliminară. Ca atare, în cursul acestei proceduri, judecătorul de cameră preliminară, verificând, din oficiu, periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii controlului judiciar sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menținerea acestei măsuri, poate menține succesiv măsura controlului judiciar, fără a se aduce, în acest mod, vreo atingere principiului legalității și dreptului la un proces echitabil consacrate de prevederile art. 1 alin. (5) și ale art. 21 alin. (3) din Constituție.

24. În ceea ce privește termenul de "cel mult 60 de zile de la data înregistrării cauzei la instanță", prevăzut de dispozițiile art. 343 din Codul de procedură penală ca durată a procedurii în camera preliminară, prin Decizia nr. 636 din 13 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 904 din 7 decembrie 2015, Curtea a reținut că acesta este un termen de recomandare (paragraful 15). În acest sens, trebuie avut în vedere faptul că, în general, termenele fixate prin lege în sarcina instanțelor judecătorești în vederea efectuării anumitor acte sau proceduri sunt termene de recomandare. De altfel, calificarea duratei procedurii în camera preliminară ca fiind un termen de decădere ar lipsi complet de finalitate această fază a procesului penal în cazul nerespectării termenului în discuție, cu atât mai mult cu cât există și posibilitatea formulării unei contestații, care la rândul ei conduce la dilatarea acestei faze a procesului penal, fără ca judecătorul de cameră preliminară să dispună de pârghii prin care să poată impune finalizarea ei într-un anumit termen. Prin urmare, nu poate fi reținută critica autorului excepției în sensul că termenul de 60 de zile prevăzut de art. 343 din Codul de procedură penală este un termen imperativ, peremptoriu, înăuntrul căruia judecătorul de cameră preliminară trebuie să îndeplinească toate activitățile date în competența sa prin lege, sub sancțiunea decăderii din exercițiul dreptului procesual și a nulității actului făcut peste termen, potrivit art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală. Așadar, considerentele

Deciziei Curții Constituționale nr. 336 din 30 aprilie 2015

nu sunt aplicabile în cauza de față.

25. Curtea mai observă că în cazul procedurii camerei preliminare nu se prevede o durată totală a controlului judiciar, pentru că nu există un risc crescut al depășirii unui termen rezonabil pentru o astfel de măsură, având în vedere că această fază a procesului penal este una care, prin natura ei, nu se întinde pe o durată mare de timp. În plus, dacă termenul de recomandare de 60 de zile prevăzut de dispozițiile art. 343 din Codul de procedură penală pentru procedura camerei preliminare este depășit, judecătorul de cameră preliminară poate, din oficiu sau la cerere, să dispună revocarea măsurii preventive a controlului judiciar atunci când constată, potrivit art. 242 alin. (1) din Codul de procedură penală, că au încetat temeiurile care au determinat-o ori au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii, inclusiv depășirea unui termen rezonabil.

26. În fine, Curtea reține că măsurile preventive neprivative de libertate - controlul judiciar și controlul judiciar pe cauțiune - nu intră în sfera de incidență a art. 5 privind dreptul la libertate și la siguranță din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. De asemenea, nu sunt incidente în cauză nici prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenție.

27. În ceea ce privește pretinsa încălcare, prin textele de lege ce fac obiectul excepției, a art. 53 alin. (1) din Legea fundamentală, aceasta nu poate fi reținută, prevederile constituționale invocate fiind aplicabile numai în ipoteza în care există o restrângere a exercitării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, restrângere care nu s-a constatat.

28. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Ion Ariton în Dosarul nr. 1.532/1/2015 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală și de Șerban Constantin Țichindelean în Dosarul nr. 647/85/2015 al Tribunalului Sibiu - Secția penală și constată că dispozițiile art. 207 alin. (7) și ale art. 343 din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală și Tribunalului Sibiu - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 5 iulie 2016.