Decizia nr. 457/2016

Valer Dorneanu
- președinte
Petre Lăzăroiu
- judecător
Mircea Ștefan Minea
- judecător
Daniel Marius Morar
- judecător
Mona-Maria Pivniceru
- judecător
Puskas Valentin Zoltan - judecător
Simona-Maya Teodoroiu
- judecător
Tudorel Toader
- judecător
Augustin Zegrean
- judecător
Cristina Teodora Pop
- magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.
1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 222 alin. (4) Codul de procedură penală, excepție ridicată de Monica-Teodora Ignat în Dosarul nr. 3.055/111/P/2015 al Curții de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.402 D/2015.
2. La apelul nominal se constată lipsa autorului excepției. Procedura de citare este legal îndeplinită.
3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. Se face trimitere, în acest sens, la
Decizia Curții Constituționale nr. 336 din 30 aprilie 2015
și se susține că aceasta este aplicabilă, în mod corespunzător, și în prezenta cauză. Se arată, totodată, că termenul prevăzut la art. 222 alin. (4) din Codul de procedură penală este unul peremptoriu.
CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
4. Prin Încheierea din 12 septembrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 3.055/111/P/2015, Curtea de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 222 alin. (4) Codul de procedură penală, excepție ridicată de Monica-Teodora Ignat într-o cauză având ca obiect soluționarea unei contestații formulate împotriva unei încheieri a judecătorului de drepturi și libertăți de prelungire a măsurii preventive a arestului la domiciliu.
5. În motivarea excepției de neconstituționalitate, se face trimitere la
Decizia Curții Constituționale nr. 336 din 30 aprilie 2015
referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, prin care instanța de contencios constituțional a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituționale în măsura în care nerespectarea termenului "cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive" atrage incidența art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală. Se arată că, atât măsura arestului preventiv, cât și măsura arestului la domiciliu sunt măsuri preventive privative de libertate, de natură a restrânge drepturi fundamentale similare, respectiv dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil, și că, pentru aceleași considerente reținute de Curtea Constituțională în cuprinsul
Deciziei nr. 336 din 30 aprilie 2015 , se impune constatarea constituționalității prevederilor art. 222 alin. (4) din Codul de procedură penală, în măsura în care nerespectarea termenului "cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia" - adică a expirării măsurii arestului la domiciliu - atrage incidența art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală. Se susține, în acest sens, că dreptul la apărare este un drept de natură constituțională și convențională, fiind prevăzut la art. 24 din Constituție și art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenție; acesta constituie, totodată, un principiu al aplicării legii procesual penale, reglementat la art. 10 din Codul de procedură penală. Se arată, de asemenea, că, din coroborarea dispozițiilor procesual penale referitoare la dreptul la apărare, la asistența juridică, la obligațiile organelor de urmărire penală și la obligațiile instanței de judecată de respectare a dreptului la apărare, rezultă că soluția consacrată de Codul de procedură penală, referitoare la sancționarea încălcării dreptului la apărare, este cea a nulității relative, excepție făcând cazurile de nulitate absolută, prevăzute la art. 281 alin. (1) lit. e) și f) din Codul de procedură penală, cu privire la nerespectarea dispozițiilor legale privind prezența suspectului sau a inculpatului la judecată și la asistarea suspectului sau a inculpatului de către un avocat, atunci când acestea sunt obligatorii. Se susține, totodată, că prevederile art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenție și cele ale art. 10 alin. (2) din Codul de procedură penală consacră dreptul inculpatului de a beneficia de timpul și înlesnirile necesare asigurării apărării și că timpul ce trebuie asigurat, în acest scop, suspectului sau inculpatului trebuie să fie unul adecvat. Se arată că durata acestui termen adecvat este determinată de natura procesului, de complexitatea cauzei și de stadiul procedurii. Se face trimitere la Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 10 iulie 2012, pronunțată în cauza Gregacevic împotriva Croației, paragraful 51. Se susține, totodată, că, având în vedere noutatea instituției arestului la domiciliu, nu se poate vorbi de o cvasiunanimitate în interpretarea jurisprudențială a termenului de 5 zile prevăzut la art. 222 alin. (4) din Codul de procedură penală ca fiind unul de recomandare și nici de o cristalizare, în acest sens, a unei practici majoritare. Este subliniat caracterul imperativ al acestui termen, nerespectarea lui atrăgând sancțiunea decăderii din exercițiul dreptului și a nulității actului făcut peste termen, prevăzută la art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală. Se arată, de asemenea, că formularea unei propuneri de prelungire a măsurii preventive a arestului la domiciliu este un drept al procurorului, ca organ specializat al statului, dar că acest drept trebuie exercitat cu respectarea drepturilor fundamentale ale celorlalți participanți la procesul penal.
6. Curtea de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori apreciază că excepția de neconstituționalitate este întemeiată, pentru motivele arătate în
Decizia Curții Constituționale nr. 336 din 30 aprilie 2015
referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, care este aplicabilă mutatis mutandis și în prezenta cauză. Se arată însă că, în lipsa constatării de către instanța de contencios constituțional a neconstituționalității textului criticat, decizia anterior referită nu poate fi aplicată, prin analogie, de către instanțele judecătorești, cu privire la măsura preventivă a arestului la domiciliu, întrucât este vorba despre două dispoziții legale diferite și despre două instituții diferite.
7. În conformitate cu dispozițiile
art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.
8. Guvernul opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se susține, în acest sens, că, în prezenta cauză este aplicabilă, mutatis mutandis,
Decizia Curții Constituționale nr. 336 din 30 aprilie 2015 .
9. Avocatul Poporului apreciază că excepția de neconstituționalitate este întemeiată în măsura în care dispozițiile legale criticate se interpretează în sensul că "termenul de 5 zile înainte de expirarea duratei măsurii arestului la domiciliu" este un termen de recomandare, iar nu un termen imperativ.
10. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și
Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:
11. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale
art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.
12. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 222 alin. (4) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: "Judecătorul de drepturi și libertăți este sesizat în vederea prelungirii măsurii de către procuror, prin propunere motivată, însoțită de dosarul cauzei, cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia".
13. Se susține că textul criticat contravine prevederilor constituționale ale art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul la un proces echitabil și art. 24 cu privire la dreptul la apărare, precum și dispozițiile art. 6 paragraful 3 lit. b) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil.
14. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile art. 222 alin. (4) din Codul de procedură penală nu au mai fost supuse controlului de constituționalitate din perspectiva unor critici similare. Cu toate acestea, critici de neconstituționalitate identice au fost formulate cu privire la prevederile art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit căruia "Când procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului față de care s-a dispus o măsură preventivă, rechizitoriul, împreună cu dosarul cauzei, se înaintează judecătorului de cameră preliminară de la instanța competentă, cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia". Referitor la acestea din urmă, Curtea a pronunțat
Decizia nr. 145 din 17 martie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 10 iunie 2016,
Decizia nr. 251 din 5 mai 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 452 din 16 iunie 2016, și
Decizia nr. 276 din 10 mai 2016 *), nepublicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, până la data pronunțării prezentei decizii, prin care a respins, ca inadmisibile, excepțiile de neconstituționalitate invocate.
a fost publicată ulterior în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 28 iulie 2016.
──────────
15. Prin deciziile anterior referite, Curtea a făcut trimitere la
Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 19 mai 2015, prin care a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituționale în măsura în care nerespectarea termenului "cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive" atrage incidența art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală. Prin aceeași decizie, instanța de contencios constituțional a constatat că, potrivit art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, propunerea de prelungire a arestării preventive împreună cu dosarul cauzei se depun la judecătorul de drepturi și libertăți cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia, alin. (2) al aceluiași articol, stabilind, în prima și ultima teză, că judecătorul de drepturi și libertăți fixează termen pentru soluționarea propunerii de prelungire a arestării preventive înainte de expirarea duratei măsurii și că, în aceste împrejurări, avocatul inculpatului este încunoștințat și i se acordă, la cerere, posibilitatea de a studia dosarul cauzei. În ceea ce privește natura juridică a termenului regresiv reglementat de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea a observat că practica judiciară cvasiunanimă a calificat termenul de minimum 5 zile de sesizare a instanței pentru prelungirea arestării preventive ca fiind un termen de recomandare. Ținând cont de faptul că rațiunea termenului de depunere a propunerii de prelungire a duratei arestării preventive este aceea de a asigura respectarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului arestat și de a elimina arbitrariul cât privește dispunerea prelungirii măsurii privative de libertate, Curtea a constatat că acest termen are natura juridică a unui termen peremptoriu, aceasta fiind singura interpretare care poate determina compatibilitatea normelor procesual penale criticate cu dispozițiile constituționale și convenționale referitoare la dreptul la apărare și cu dispozițiile constituționale privind înfăptuirea justiției.
16. Prin aceeași
Decizie nr. 336 din 30 aprilie 2015 , Curtea a constatat că, în cauză, este pusă în discuție însăși constituționalitatea interpretării pe care acest text de lege a primit-o în practică, în concret, natura juridică a termenului reglementat de normele procesual penale precitate și că, de vreme ce deturnarea reglementărilor legale de la scopul lor legitim, printr-o sistematică interpretare și aplicare eronată a acestora de către instanțele judecătorești sau de către celelalte subiecte chemate să aplice dispozițiile de lege, poate determina neconstituționalitatea acelei reglementări, Curtea are competența de a elimina viciul de neconstituționalitate astfel creat, esențială în asemenea situații fiind asigurarea respectării drepturilor și libertăților persoanelor, precum și a supremației Constituției. Cu același prilej, Curtea a reținut, în esență, că interpretarea dată dispozițiilor art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, în sensul că termenul prevăzut pentru depunerea de către procuror a propunerii de prelungire a arestării preventive ar fi un termen de recomandare aduce atingere prevederilor constituționale ale art. 24 referitor la dreptul la apărare și ale art. 124 privind înfăptuirea justiției, precum și ale art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului raportat la prevederile art. 6 paragraful 3 lit. b) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care consacră dreptul acuzatului de a dispune de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale, întrucât intervalul de timp rămas până la soluționarea propunerii este insuficient pentru pregătirea unei apărări efective și pentru studierea de către judecător a cauzei, pentru derularea ședinței și pentru soluționarea propunerii.
17. Astfel, prin
Decizia nr. 145 din 17 martie 2016
și
Decizia nr. 251 din 5 mai 2016 , Curtea a constatat că termenul prevăzut de dispozițiile art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală are aceeași natură juridică cu cel prevăzut de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, fiind un termen peremptoriu, dar, spre deosebire de situația avută în vedere la pronunțarea
Deciziei nr. 336 din 30 aprilie 2015 , - când instanța de contencios constituțional a intervenit pe fondul unei practici judiciare cvasiunanime și de durată - aparținând inclusiv Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a dat textului valențe neconstituționale, - în cauzele deduse judecății nu se putea vorbi de o atare interpretare a dispozițiilor de lege criticate, interpretare care să fie, în același timp, ulterioară publicării deciziei mai sus menționate. Prin urmare, Curtea a reținut că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, care pune în discuție o problemă de interpretare și aplicare a legii, ce trebuie să aparțină instanțelor judecătorești, a fost respinsă, ca inadmisibilă.
18. Totodată, prin
Decizia nr. 276 din 10 mai 2016 , Curtea a constatat că dispozițiile art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt clare, precise și previzibile, îndeplinind condițiile referitoare la calitatea legii și că nerespectarea termenului de 5 zile prevăzut în cuprinsul acestora, prin sintagma "cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia", este de natură să cauzeze o vătămare procesuală, concretizată în încălcarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului supus măsurii preventive, așa încât sunt incidente normele procesual penale ale art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală, sancțiunea pentru nerespectarea acestui termen fiind decăderea organelor judiciare competente din exercițiul dreptului de a proceda la prelungirea măsurii preventive în cauză și nulitatea absolută a actului făcut peste termen.
19. Prin aceeași decizie, anterior citată, Curtea a mai constatat, referitor la controlul de constituționalitate, că acesta vizează conținutul normativ al normei juridice, astfel cum el este stabilit printr-o interpretare generală și continuă la nivelul instanțelor judecătorești, neputând fi efectuat asupra conținutului normei juridice rezultat din interpretările eronate și izolate ale unor instanțe judecătorești. Prin urmare, controlul de constituționalitate poate viza norma astfel cum aceasta este interpretată, în mod continuu, printr-o practică judiciară constantă, prin hotărâri prealabile și prin hotărâri pronunțate în recursuri în interesul legii, atunci când acestea contravin dispozițiilor Legii fundamentale. Însă, competența Curții Constituționale este, de asemenea, angajată atunci când există o practică judiciară divergentă și continuă, fără a fi izolată, în care una dintre interpretările date normei în cauză este contrară exigențelor Constituției. Cu alte cuvinte, criteriul fundamental pentru determinarea competenței Curții Constituționale de a exercita controlul de constituționalitate asupra unei interpretări a normei juridice este caracterul continuu al acestei interpretări, respectiv persistența sa în timp, în cadrul practicii judiciare, așadar, existența unei practici judiciare care să releve un anumit grad de acceptare la nivelul instanțelor.
20. Prin aceeași decizie, Curtea a mai reținut că a accepta un punct de vedere contrar ar echivala cu încălcarea competenței instanțelor judecătorești, iar Curtea și-ar aroga competențe specifice acestora, transformându-se din instanță constituțională într-una de control judiciar.
21. Prin urmare, Curtea a reținut că, în ceea ce privește dispozițiile art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, nu s-a constatat, nici până la data pronunțării
Deciziei nr. 276 din 10 mai 2016 , o interpretare constantă/continuă în sensul că termenul prevăzut în cuprinsul textului criticat este unul de recomandare, astfel încât nu poate fi pusă în discuție o problemă de constituționalitate a prevederilor art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, problema juridică invocată fiind, prin urmare, o chestiune de interpretare și aplicare a legii, atribuție ce revine instanțelor judecătorești.
22. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 222 alin. (4) din Codul de procedură penală, Curtea constată că
Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015
este aplicabilă, însă reține că însuși autorul excepției precizează, în mod explicit, în motivarea acesteia, că având în vedere noutatea instituției arestului la domiciliu, nu se poate vorbi de o cvasiunanimitate în interpretarea jurisprudențială a termenului de 5 zile prevăzut la art. 222 alin. (4) din Codul de procedură penală ca fiind unul de recomandare și nici de o cristalizare, în acest sens, a unei practici majoritare.
23. Așa fiind, Curtea reține că, atât soluția, cât și considerentele
Deciziilor nr. 145 din 17 martie 2016 , nr. 251 din 5 mai 2016 și nr. 276 din 10 mai 2016 sunt aplicabile mutatis mutandis și în prezenta cauză.
24. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) și al
art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 222 alin. (4) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Monica-Teodora Ignat în Dosarul nr. 3.055/111/P/2015 al Curții de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori.
Definitivă și general obligatorie.
Decizia se comunică Curții de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunțată în ședința din data de 28 iunie 2016.

──────────
*)
Decizia Curții Constituționale nr. 276 din 10 mai 2016