Decizia nr. 419/2016

Valer Dorneanu

- președinte

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ștefan Minea

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu

- judecător

Tudorel Toader

- judecător

Augustin Zegrean

- judecător

Mihaela Ionescu

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, excepție ridicată, din oficiu, de instanța de judecată în Dosarul nr. 1.162/93/2015 (3.167/2015) al Curții de Apel București - Secția a II-a penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.620D/2015.

2. La apelul nominal lipsește partea Romeo Ioniță, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. În acest sens, arată că art. 6 din Codul penal reglementează aplicarea legii penale mai favorabile în situația hotărârilor definitive, art. 5 din Codul penal reglementând aplicarea legii penale mai favorabile în situația cauzelor aflate în curs de judecată la apariția legilor succesive, dintre care una este mai favorabilă. Analizând susținerile autoarei excepției, reprezentantul Ministerului Public arată că aceasta se află în eroare, în condițiile în care nu există niciun fel de identitate între aplicarea legii penale mai favorabile în situația cauzelor aflate în curs de judecată și aplicarea legii penale mai favorabile în ipoteza cauzelor definitiv soluționate. Arată că, în speță, este vorba despre o cauză judecată definitiv, fiind aplicabile prevederile art. 6 din Codul penal, ipoteză în care trebuie să se asigure respectarea principiului legalității, cu alte cuvinte pedepsele - astfel cum au fost aplicate în temeiul legii vechi, indiferent că sunt componente ale concursului de infracțiuni ori pedeapsa rezultantă, trebuie să aibă o bază legală și pe legea nouă. În aceste condiții apreciază că dezlegarea pe care a dat-o Înalta Curte de Casație și Justiție problemei de drept cu care a fost sesizată, prin hotărârea prealabilă, este în conformitate cu principiul legalității, în condițiile unei atingeri minime a autorității de lucru judecat.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din data de 23 septembrie 2015 pronunțată în Dosarul nr. 1.162/93/2015(3.167/2015), Curtea de Apel București - Secția a II-a penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal. Excepția a fost ridicată, din oficiu, de către instanța de judecată, într-o cauză având ca obiect soluționarea unei contestații formulate împotriva Sentinței penale nr. 142 din 13 iulie 2015, pronunțată de Tribunalul Ilfov - Secția penală, ca urmare a intervenirii unei legi penale noi.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că textul de lege menționat încalcă dispozițiile constituționale referitoare la retroactivitatea legii penale sau contravenționale mai favorabile. Astfel, conținutul reglementării criticate are în vedere doar ipoteza unității infracționale, nu și pe cea a pluralității de infracțiuni, în speță, cea a concursului. De aceea, în măsura în care dispozițiile contestate permit aplicarea regulilor concursului de infracțiuni potrivit legii noi, față de o situație născută anterior intrării sale în vigoare, atunci acestea sunt neconstituționale, întrucât permit aplicarea retroactivă a unor prevederi legale mai puțin favorabile, respectiv tratamentul sancționator al concursului de infracțiuni în cazul infracțiunilor definitiv judecate până la data de 1 februarie 2014. Arată autoarea excepției că, potrivit

Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1 din 14 aprilie 2014 , într-o primă etapă a aplicării art. 6 din Codul penal pentru fiecare infracțiune în parte din structura pluralității de infracțiuni, unele pedepse se reduc la maximul special inferior prevăzut de legea nouă. În cea de-a doua etapă, se verifică dacă pedeapsa rezultantă aplicată potrivit legii vechi depășește maximul la care se poate ajunge în baza legii noi, conform art. 39 din Codul penal, iar, dacă pedeapsa rezultantă, aplicată potrivit legii vechi, nu depășește pedeapsa rezultantă la care s-ar putea ajunge conform noului Cod penal, înseamnă că pedeapsa rezultantă aplicată definitiv este cea legală. Prin urmare, după reducerea unor pedepse individual stabilite, se dispune recontopirea pedepselor potrivit legii noi, iar, în cazul în care, de pildă, pedeapsa rezultantă ce s-ar putea aplica potrivit legii noi este mai mare decât cea veche, pedeapsa rezultantă aplicată definitiv potrivit legii vechi se consideră a fi cea legală, deși nu se iau în considerare pedepsele concrete, reduse prin aplicarea art. 6 din noul Cod penal. Pe cale de consecință, instanțele de judecată pot ajunge să refuze diminuarea pedepsei rezultante, la care conduce recontopirea potrivit regulilor din legea anterioară, dar în considerarea pedepselor concrete, reduse prin aplicarea art. 6 din noul Cod penal, ceea ce ar putea avea semnificația unui refuz nejustificat de aplicare a legii penale mai favorabile, în mod evident incidente. Apreciază că dispozițiile art. 6 alin. (1) din Codul penal sunt neconstituționale în măsura în care permit aplicarea regulilor concursului de infracțiuni potrivit legii noi, față de o instituție născută și judecată definitiv anterior intrării în vigoare a

Legii nr. 286/2009

privind Codul penal, întrucât aceasta echivalează cu o aplicare retroactivă a unor prevederi legale mai puțin favorabile. Procedând astfel, se încalcă dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție care prevăd că legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale mai favorabile.

6. Referitor la încălcarea art. 1 alin. (4) și art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, susține că, astfel cum a arătat în precedent, textul de lege criticat are în vedere doar ipoteza unității infracționale, nu și pe aceea a pluralității de infracțiuni, astfel încât instanțele de judecată realizează, în practică, o interpretare extensivă a normei legale, consacrată prin

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1 din 14 aprilie 2014 . Arată că puterea judecătorească, prin Înalta Curte de Casație și Justiție, are rolul constituțional de a da unui text de lege anumite interpretări în scopul aplicării unitare de către instanțele judecătorești, însă aceasta nu presupune ca instanța supremă să se poată substitui Parlamentului, așa încât interpretarea dată art. 6 alin. (1) din Codul penal contravine dispozițiilor care stabilesc sfera de competență a puterii legiuitoare, consacrată de art. 61 alin. (1) din Constituție. În concluzie, interpretarea potrivit căreia legea penală mai favorabilă, în sensul art. 6 alin. (1) din Codul penal, presupune aplicarea unei legi noi mai severe pluralității de infracțiuni comise și definitiv judecate sub imperiul legii vechi, mai blânde sub aspectul tratamentului sancționator al pluralității de infracțiuni, este de natură să înfrângă exigențele constituționale, ajungându-se la schimbarea sensului actelor normative adoptate de către legiuitor.

7. Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.

8. Guvernul opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens, arată că principiul separației puterilor în stat impune reducerea la minim a atingerilor aduse autorității de lucru judecat, astfel că o restrângere a acesteia se justifică în măsura în care are la bază tot un principiu de natură constituțională, cum este cazul principiului legalității pedepsei. Observă că noul Cod penal a menținut reglementarea aplicării obligatorii a legii penale mai favorabile, renunțând la aplicarea facultativă a acestei legi în cazul pedepselor definitive, aceasta din urmă neputând fi justificată prin raportare la principiul legalității.

9. Avocatul Poporului apreciază că prevederile art. 6 alin. (1) din Codul penal nu contravin dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (4), art. 15 alin. (2) și art. 61 alin. (1). Precizează că punctul său de vedere a fost reținut în

deciziile nr. 71 din 26 februarie 2015

și nr. 379 din 26 iunie 2014, pronunțate în dosarele nr. 581D/2014 și, respectiv nr. 156D/2014, în sensul că prevederile art. 6 alin. (1) din Codul penal sunt constituționale.

10. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

11. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

12. Obiect al excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit dispozitivului încheierii de sesizare, dispozițiile art. 6 alin. (1) din Codul penal referitoare la "Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei", care au următorul conținut: "Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim." Din analiza excepției de neconstituționalitate, Curtea reține ca obiect al excepției de neconstituționalitate prevederile art. 6 alin. (1) din Codul penal, în interpretarea dată prin

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1 din 14 aprilie 2014

privind pronunțarea unei hotărâri prealabile în vederea dezlegării de principiu a problemei de drept vizând mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul faptelor definitiv judecate, pentru ipoteza unui concurs de infracțiuni.

13. În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, autoarea excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (4) referitor la principiul separației și echilibrului puterilor, art. 15 alin. (2) privind retroactivitatea legii penale mai favorabile și art. 61 alin. (1), potrivit căruia "Parlamentul este [...] unica autoritate legiuitoare a țării".

14. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că prin

Decizia nr. 590 din 21 octombrie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 936 din 22 decembrie 2014, a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal în interpretarea dată prin

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1 din 14 aprilie 2014 , prilej cu care a statuat că dispozițiile legale criticate trebuie privite în coroborare cu cele ale

art. 4 din Legea nr. 187/2012

pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 286/2009

privind Codul penal, potrivit cărora "Pedeapsa aplicată pentru o infracțiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, care nu depășește maximul special prevăzut de Codul penal, nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi". Totodată, prin

Decizia nr. 71 din 26 februarie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 17 martie 2015, Curtea a analizat critici identice aduse prevederilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, invocate de către aceeași autoare al excepției - Curtea de Apel București, Secția a II-a penală, respingând, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate.

15. În jurisprudența precitată, Curtea a reținut că principiul activității legii penale presupune, ca regulă generală, aplicarea legii tuturor infracțiunilor săvârșite în timpul cât aceasta se află în vigoare. Acest principiu este indisolubil legat de cel al legalității, care reprezintă o caracteristică specifică statului de drept. De la principiul legalității s-a impus o excepție, aceea a aplicării retroactive a legii penale mai favorabile, cunoscută sub denumirea de principiul mitior lex, principiu potrivit căruia în cazul situațiilor determinate de succesiunea legilor penale se va aplica legea penală mai favorabilă. Acest principiu a fost consacrat la nivel constituțional în anul 1991, când legiuitorul constituant a statuat prin art. 15 alin. (2) că "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale (...) mai favorabile". Totodată, Curtea a observat că dispozițiile art. 6 alin. (1) din Codul penal reglementează doar aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, aceasta realizându-se atunci când, "după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii, a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim". În ceea ce privește principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile, cu referire la dispozițiile Codului penal, Curtea a observat că, fiind o construcție teoretică, principiul constituie un element fundamental sau primordial pe care se întemeiază o idee sau lege de bază, o axiomă. Aceasta din urmă este însă valabilă în anumite limite și, prin ea însăși, constituie cadrul și măsura aplicabilității sale ( Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011). În cazul unei succesiuni de legi, în cursul procesului penal, anterior rămânerii definitive a hotărârii, instanța trebuie să opereze, în concret, o stabilire a sancțiunii în raport cu limitele de pedeapsă prevăzute de fiecare dintre aceste legi și să aplice aceste criterii în limitele legii identificate ca fiind mai favorabilă, luând în considerare și analizând faptele și situația particulară a fiecărui caz în parte (a se vedea, mutatis mutandis,

Decizia nr. 101 din 28 februarie 2013 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 22 mai 2013).

16. Referitor la pedepsele definitive, prin aplicarea legii penale mai favorabile legiuitorul nu a înțeles să repună în discuție criteriile de stabilire și individualizare a sancțiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancțiune care excedează maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancțiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă (în acest sens este

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1 din 14 aprilie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 349 din 13 mai 2014). Așadar, Curtea a reținut existența anumitor deosebiri între aplicarea principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile în cazul când legea nouă intervine înainte de judecarea definitivă a cauzei și aplicarea aceluiași principiu în situația în care legea nouă intervine după ce hotărârea de condamnare a rămas definitivă. Aceeași deosebire în aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile a fost relevată de Curte prin

Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011 , mai sus menționată, prilej cu care a reținut că nu ar putea fi admisă o teză contrară, întrucât s-ar aduce atingere stabilității raporturilor juridice, în absența căreia nu se poate vorbi despre o ordine de drept. Așa încât Curtea a observat existența anumitor diferențe în ceea ce privește aplicarea retroactivă a legii noi, ce intervine după ce hotărârea de condamnare a rămas definitivă. Spre deosebire de situațiile tranzitorii propriu-zise, numărul criteriilor folosite pentru determinarea caracterului mai favorabil al legii noi, în cazul pedepselor definitiv aplicate, este mai mic, ele reducându-se la limitele de pedeapsă prevăzute în cele două legi și la cauzele legale de modificare a acestor limite. Curtea a reținut că legea nouă poate să prevadă o pedeapsă mai ușoară, dar sancțiunea aplicată fie să depășească maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, fie să nu depășească acest maxim. Dacă în primul caz se ajunge la executarea unei sancțiuni care nu are corespondent în legea penală în vigoare, acest raționament nu mai subzistă în cea de-a doua ipoteză. Curtea a apreciat că în cea de-a doua ipoteză este vorba despre punerea în balanță a dreptului unei persoane condamnate la aplicarea legii penale mai favorabile, descris mai sus, și alte drepturi sau valori constituționale, precum principiul securității raporturilor juridice și autoritatea de lucru judecat, care pot contracara parțial sau complet acest drept. Astfel, legiuitorul, având sarcina de a echilibra intensitatea încălcării drepturilor fundamentale ale persoanei condamnate și valorile care justifică această încălcare, a eliminat aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile din Codul penal.

17. Luând în considerare cele statuate în jurisprudența proprie, dar și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de Justiție a Uniunii Europene referitor la principiul autorității de lucru judecat, Curtea a constatat că legiuitorul a limitat aplicarea legii penale mai favorabile în cazul hotărârilor definitive numai la acele cazuri în care sancțiunea aplicată depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, fără ca în acest mod să fie încălcat art. 15 alin. (2) din Constituție.

18. Distinct de argumentele arătate anterior, Curtea a constatat că autorul excepției a criticat dispozițiile referitoare la aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei în situația concursului de infracțiuni. Astfel, în opinia autorului excepției de neconstituționalitate - identică celei din prezenta speță, deși, potrivit actualului Cod penal, pedepsele au fost semnificativ diminuate, în cazul unei pedepse finale aplicate pentru fapte concurente săvârșite sub imperiul legii vechi, ar trebui ca pedeapsa rezultantă să fie mai întâi descontopită, iar ulterior pedepsele să fie micșorate în acord cu dispozițiile art. 6 din Codul penal. Așa încât, în măsura în care după aceste analize se va face aplicarea regulilor concursului de infracțiuni potrivit actualului Cod penal, în condițiile în care noua lege este mai aspră, acest fapt contravine dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție. Având în vedere aceste aspecte, Curtea a constatat că o critică formulată din această perspectivă pune în realitate probleme de interpretare și aplicare a legii, care excedează controlului instanței de contencios constituțional. Cu toate acestea, ținând seama de jurisprudența în materie, Curtea a reținut că, în ce privește legea penală mai favorabilă, instanța de contencios constituțional a statuat cu valoare de principiu că o normă din Codul penal (în speță raportarea se făcea la art. 5 din Codul penal) este compatibilă cu Legea fundamentală câtă vreme nu permite combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile (a se vedea

Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014). Cu acel prilej s-a arătat că legea penală mai favorabilă se determină prin compararea legilor succesive, stabilirea în concret a legii mai favorabile și, în final, aplicarea acesteia în ansamblu, sens în care legile se compară, dar nu se combină. O combinare a dispozițiilor mai favorabile dintre două legi succesive este hibridă și duce la crearea, pe cale judecătorească, a unei a treia legi (lex tertia), consecință inadmisibilă, deoarece ar însemna ca organele judiciare să exercite un atribut care nu le revine, intrând în sfera de competență constituțională a legiuitorului (paragrafele 24 și 25 din

Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 ). O atare concluzie nu neagă principiul aplicării legii penale mai favorabile care urmează a fi incident, însă nu prin combinarea dispozițiilor din legile penale succesive, pentru că, în caz contrar, s-ar anula voința legiuitorului care are în vedere ansamblul de norme ce au fost integrate organic într-un nou cod și nicidecum dispoziții ori instituții autonome. Altfel spus, în caz de tranziție, judecătorul este ținut de aplicarea legii penale mai favorabile, în ansamblu, fapt justificat prin aceea că nu trebuie să ignore viziunea fie preponderent represivă, așa cum este cazul Codului penal din 1969, fie preponderent preventivă, așa cum este cazul actualului Cod penal. Soluția se impune pentru că nu poate fi încălcată finalitatea urmărită de legiuitor cu ocazia adoptării fiecărui cod în parte, deoarece nu întâmplător cele două coduri, deși fiecare cu o concepție unitară proprie, au viziuni diferite asupra modului în care sunt apărate valorile sociale de către legea penală (paragraful 37 din

Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 ). În concluzie, Curtea Constituțională a constatat că, în raport cu criticile formulate, excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

19. Întrucât în prezenta cauză nu au intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția și considerentele deciziilor mai sus menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

20. Pentru aceleași considerente, Curtea nu poate reține nici critica potrivit căreia, prin pronunțarea

Deciziei nr. 1 din 14 aprilie 2014 , Înalta Curte de Casație și Justiție și-ar fi depășit rolul constituțional prevăzut la art. 126 alin. (3) din Constituție, transformându-se în legiuitor pozitiv, cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală.

21. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată, din oficiu, de instanța de judecată în Dosarul nr. 1.162/93/2015 (3.167/2015) al Curții de Apel București - Secția a II-a penală și constată că dispozițiile art. 6 alin. (1) din Codul penal, în interpretarea dată prin

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1 din 14 aprilie 2014 , sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel București - Secția a II-a penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 16 iunie 2016.