Decizia nr. 528/2016

Valer Dorneanu

- președinte

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ștefan Minea

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Puskas Valentin Zoltan

- judecător

Simona-Maya Teodoroiu

- judecător

Tudorel Toader

- judecător

Mihaela Senia Costinescu - magistrat-asistent-șef

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Veisa.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 201 alin. (1) din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj în Dosarul nr. 1.287/33/2015 al Curții de Apel Cluj - Secția a III-a contencios administrativ și fiscal, într-un litigiu având ca obiect anularea unui act administrativ. Excepția de neconstituționalitate formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 392D/2016.

2. La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, arătând că normele procedurale criticate respectă dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil. În acest sens, invocă

deciziile Curții Constituționale nr. 18 din 21 ianuarie 2015

și nr. 96 din 3 martie 2015.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 10 martie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 1.287/33/2015, Curtea de Apel Cluj - Secția a III-a contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 201 din Codul de procedură civilă. Excepția a fost ridicată de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj, pârâtă într-o cauză având ca obiect anularea unui act administrativ.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul arată că dispozițiile art. 201 alin. (1) din Codul de procedură civilă au caracter discriminatoriu, prin faptul că nu acordă drepturi egale în fața instanței de judecată, limitând dreptul la apărare al pârâtului la un termen fix de 25 de zile, calculat de la data primirii cererii de chemare în judecată, după care acesta este privat de dreptul de a propune probe sau de a invoca excepții, spre deosebire de dreptul reclamantului, care se poate exercita neîngrădit până la primul termen de judecată. Astfel, prin limitarea exercitării dreptului la apărare al pârâtului la un termen fix, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a propune probe și de a invoca excepții, se încalcă principiul egalității în drepturi a cetățenilor, în condițiile în care, potrivit art. 204 din Codul de procedură civilă, reclamantul este îndreptățit la modificarea acțiunii sale până la primul termen de judecată, care se întinde de la data înregistrării acțiunii în instanță până la primul termen de judecată, care se fixează de către judecător la un interval de până la 60 de zile, calculat de la data primirii de către instanță a răspunsului la întâmpinare de către reclamant, așa cum arată alin. 3 al art. 20 din Codul de procedură civilă. Spre deosebire de reclamant, în intervalul de timp dintre depunerea întâmpinării și primul termen de judecată, pârâtul este îngrădit la o apărare pe fond și doar parțial pe excepții (excepția prescripției dreptului la acțiune și excepțiile de ordine publică), în timp ce reclamantul are toate drepturile procesuale intacte (de a-și modifica acțiunea în orice fel, de a propune probe, de a invoca excepții etc.), având un avantaj care pentru pârât este insurmontabil.

6. Curtea de Apel Cluj - Secția a III-a contencios administrativ și fiscal apreciază excepția de neconstituționalitate ca fiind neîntemeiată. Ceea ce reglementează art. 201 alin. (1) din Codul de procedură civilă este obligația judecătorului de a dispune, prin rezoluție, comunicarea cererii de chemare în judecată pârâtului, de a-i pune acestuia în vedere faptul că are obligația de a depune întâmpinare în termen de 25 de zile de la comunicarea cererii de chemare în judecată și de a-i comunica sancțiunea prevăzută de lege pentru nerespectarea acestei obligații. Or, sancțiunea nedepunerii întâmpinării în termenul prevăzut de lege nu este reglementată de art. 201 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cu privire la care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, ci de art. 208 alin. (2) din Codul de procedură civilă, cu privire la care autorul excepției nu a formulat obiecții de neconstituționalitate. Prin urmare, sancțiunea nedepunerii întâmpinării în termenul legal nefiind reglementată la art. 201 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cu privire la care s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, toată argumentația autorului vizând încălcarea principiului egalității în drepturi a cetățenilor reglementat de dispozițiile art. 16 din Constituție este străină de conținutul textului de lege criticat sub aspectul constituționalității.

7. Pe de altă parte, cu privire la aspectele invocate vizând sancțiunea nedepunerii întâmpinării în termenul legal, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin

deciziile nr. 15/2015

și nr.

96/2015 , argumentele acolo reținute impunându-se și în prezent. În privința termenului reglementat la art. 201 alin. (1) din cod pentru depunerea întâmpinării, respectiv cel de 25 de zile de la comunicarea cererii de chemare în judecată, instanța de judecată apreciază că acesta nu contravine principiului egalității în drepturi a cetățenilor, reglementat de dispozițiile art. 16 din Constituție, în acest sens fiind și considerentele

Deciziei Curții Constituționale nr. 18/2015 , în care s-a reținut că "momentul depunerii înscrisurilor, probe pe care se sprijină întâmpinarea, nu poate fi lăsată la libera apreciere a pârâtului, deoarece acesta ar avea posibilitatea tergiversării cauzei, ceea ce ar aduce atingere dreptului reclamantului la soluționarea cauzei într-un termen optim și previzibil, precum și dreptului la apărare al acestuia". Prin instituirea unui termen-limită de depunere a întâmpinării nu a fost suprimat dreptul la apărare al pârâtului, măsura aleasă de legiuitor având ca scop impunerea unei discipline procesuale, tocmai pentru respectarea dreptului la un proces echitabil, prin limitarea posibilității tergiversării soluționării cauzei, părțile fiind obligate ca, într-un termen rezonabil, să își facă cunoscute atât pretențiile cât și apărările și mijloacele de probă de care înțeleg să se folosească.

8. Potrivit

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru ași exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

9. Guvernul apreciază excepția de neconstituționalitate ca fiind neîntemeiată, invocând în acest sens jurisprudența Curții Constituționale, respectiv

deciziile nr. 18/2015

și nr.

96/2015 . În aceste decizii, Curtea a reținut că întâmpinarea reprezintă actul de procedură prin care pârâtul răspunde în scris pretențiilor formulate de reclamant prin cererea de chemare în judecată, arătând totodată apărările sale. Prin acest act reclamantul este pus în situația de a cunoaște apărarea și dovezile pe care se sprijină pârâtul, înlăturându-se astfel surpriza și realizându-se egalitatea în ceea ce privește poziția procesuală a părților, prin această reglementare asigurându-se și egalitatea de mijloace, de arme între părțile procesului, exigențele art. 6 din Convenție fiind astfel respectate. În ceea ce privește situația părții decăzute din dreptul de a administra o probă, Curtea a subliniat că art. 263 din Codul de procedură civilă prevede că aceasta va putea totuși să se apere, discutând în fapt și în drept temeinicia susținerilor și a dovezilor părții potrivnice. Prin urmare, decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe și de a invoca excepții, deoarece nu a depus întâmpinarea în termenul prevăzut de lege, nu echivalează cu suprimarea dreptului la apărare. De altfel, dispoziția legală criticată reprezintă o normă de procedură a cărei reglementare revine legiuitorului potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, conform căruia competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege.

10. Cu privire la susținerile autorului excepției de neconstituționalitate conform cărora normele criticate încalcă normele constituționale vizând egalitatea în drepturi a cetățenilor, Guvernul arată că, astfel cum Curtea Constituțională a statuat în mod constat în jurisprudența sa, accesul liber la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiția se înfăptuiește. Curtea a reținut că prin lege pot fi instituite reguli deosebite, în considerarea unor situații diferite. Or, în contextul aspectelor mai sus prezentate, excepția de neconstituționalitate a art. 201 alin. (1) din Codul de procedură civilă este neîntemeiată, considerentele cuprinse în deciziile Curții Constituționale păstrându-și valabilitatea și în cauza de față.

11. Președinții Senatului și Camerei Deputaților și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

12. Curtea a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

13. Deși actul de sesizare a Curții Constituționale vizează art. 201 din Codul de procedură civilă, în integralitatea sa, din analiza notelor scrise ale autoarei excepției de neconstituționalitate rezultă că critica de neconstituționalitate are ca obiect doar prevederile art. 201 alin. (1) din Codul de procedură civilă, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015, cu modificările ulterioare. Textul de lege criticat are următorul cuprins: "(1) Judecătorul, de îndată ce constată că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată, dispune, prin rezoluție, comunicarea acesteia către pârât, punându-i-se în vedere că are obligația de a depune întâmpinare, sub sancțiunea prevăzută de lege, care va fi indicată expres, în termen de 25 de zile de la comunicarea cererii de chemare în judecată, în condițiile art. 165."

14. În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 16 care consacră egalitatea în drepturi a cetățenilor.

15. Analizând criticile de neconstituționalitate, Curtea observă că acestea vizează durata termenului în care pârâtul poate depune întâmpinare, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a mai propune probe și de a mai formula excepții. În opinia autorului excepției, neconstituționalitatea dispoziției legale criticate rezultă din compararea duratei acestui termen cu durata termenului pus la dispoziția reclamantului, care, în temeiul art. 204 din Codul de procedură civilă, poate să își modifice cererea și să propună noi dovezi, sub aceeași sancțiune a decăderii, până la primul termen la care este legal citat. Din coroborarea celor două norme procedurale, autorul excepției concluzionează că dispoziția legală care îi este aplicabilă înfrânge prevederile art. 16 din Constituție, referitoare la egalitatea în drepturi, sub aspectul dreptului la apărare, întrucât nu prevede același tratament juridic pentru reclamant și pârât.

16. În ceea ce privește întâmpinarea în cadrul procesului civil, Curtea reține că aceasta reprezintă actul de procedură prin care pârâtul răspunde în scris pretențiilor formulate de reclamant prin cererea de chemare în judecată, arătând totodată apărările sale. Prin acest act reclamantul este pus în situația de a cunoaște apărarea și dovezile pe care se sprijină pârâtul, înlăturându-se astfel surpriza și realizându-se egalitatea în ceea ce privește poziția procesuală a părților. Reglementarea asigură egalitatea de mijloace, de arme între părțile procesului, exigențele art. 6 din Convenție fiind astfel respectate. Curtea observă că decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe și de a invoca excepții, deoarece nu a depus întâmpinarea în termenul prevăzut de Codul de procedură civilă, nu echivalează cu suprimarea dreptului la apărare. De altfel, dispoziția legală criticată reprezintă o normă de procedură prin a cărei legiuitorul a urmărit instituirea unei discipline procesuale tocmai pentru a garanta respectarea principiului accesului liber la justiție, dreptului la un proces echitabil și dreptului la apărare. S-a dorit, de asemenea, să se dea eficiență dispozițiilor art. 14 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit căruia părțile trebuie să își facă cunoscute reciproc și în timp util, direct sau prin intermediul instanței, după caz, motivele de fapt și de drept pe care își întemeiază pretențiile și apărările, precum și mijloacele de probă de care înțeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să își poată organiza apărarea (a se vedea, spre exemplu,

Decizia nr. 96 din 3 martie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 17 aprilie 2015).

17. În această materie, ca de altfel oriunde legiuitorul a condiționat valorificarea unui drept de exercitarea sa în interiorul unui anumit termen, nu s-a procedat în acest fel cu intenția de a restrânge drepturi procesuale, precum accesul la justiție sau dreptul la apărare, de care, în mod evident, cel interesat beneficiază în cadrul termenului legal instituit, ci exclusiv pentru a instaura un climat de ordine, indispensabil, în vederea exercitării dreptului constituțional prevăzut de art. 21, prevenind astfel abuzurile și asigurând protecția drepturilor și intereselor legitime ale tuturor părților din proces. De altfel, Curtea a statuat în mod constant că reglementarea de către legiuitor, în limitele competenței ce i-a fost conferită prin Constituție, a condițiilor de exercitare a unui drept - subiectiv sau procesual -, inclusiv prin instituirea unor termene, nu constituie o restrângere a exercițiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi, în egală măsură ocrotite. Așa fiind, termenul instituit prin textul de lege criticat are în vedere soluționarea procesului cu celeritate, în absența lui, întâmpinarea putând fi formulată oricând, fapt ce ar fi de natură a genera o stare de incertitudine referitoare la apărările pe care le poate formula pârâtul, afectând astfel celeritatea și caracterul echitabil al procesului.

18. De altfel, art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia "Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege", atribuie exclusiv legiuitorului prerogativa stabilirii competenței și procedurii de judecată, inclusiv sub aspectul condițiilor de exercitare a drepturilor procesuale ale părților. Legiuitorul poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, sub acest aspect, principiul liberului acces la justiție presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesați de a le utiliza, în formele și în modalitățile instituite de lege.

19. Așa fiind, Curtea constată că prin

Decizia nr. 18 din 21 ianuarie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 23 martie 2015, a statuat că nepropunerea probelor prin întâmpinare "atrage o sancțiune procedurală, sancțiune a cărei configurare și reglementare ține de opțiunea legiuitorului în virtutea art. 61 alin. (1) și art. 126 alin. (2) din Constituție. Această opțiune nu poate avea însă ca efect atingerea substanței dreptului, respectiv, în cazul de față a dreptului la apărare, privit ca garanție a dreptului la un proces echitabil. Sancțiunea decăderii impusă de legiuitor urmărește un scop legitim, respectiv disciplinarea părților, asigurarea celerității judecării cauzei, ea este adecvată și necesară pentru atingerea acestui scop în sensul că posibilitatea indicării dovezilor a fost una efectivă - și nu iluzorie - în etapa anterioară începerii propriu-zise a judecății, pârâtul dispunând de un timp suficient (25 de zile) pentru formularea întâmpinării. În privința existenței unui just echilibru între interesele concurente, respectiv cel de bună administrare a justiției, în vederea asigurării unei ordini și discipline procesuale, pe de o parte, și exigențele dreptului la apărare, pe de altă parte, Curtea constată că între acestea nu există un dezechilibru, întrucât sancțiunea procesuală impusă nu este nici excesivă și nici nerezonabilă, din contră, ea asigură părților un cadru procesual stabil, ceea ce determină o previzibilitate sporită în privința desfășurării ulterioare a procesului. Astfel, părțile nu vor putea fi surprinse de folosirea altor dovezi direct în faza de judecată, ceea ce echivalează cu existența unui climat de ordine și de predictibilitate necesar pentru exercitarea în condiții optime a oricărui drept fundamental. Așadar, sancțiunea procesuală a decăderii este una proporțională cu scopul legitim urmărit și nu este de natură a afecta substanța dreptului la apărare. De altfel, nu se pot absolutiza nici exigențele dreptului la apărare, acesta trebuind, pe de o parte, să cunoască o reglementare statală corespunzătoare, iar, pe de altă parte, să se integreze în concepția procesului civil, astfel cum a fost configurat de noua reglementare procesual civilă".

20. Prin urmare, termenul procedural instituit de textul de lege criticat reprezintă expresia aplicării dispozițiilor constituționale ale art. 16 și constituie o garanție a aplicării principiului prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, privind judecarea unei cauze în mod echitabil și într-un termen rezonabil, în scopul înlăturării oricăror abuzuri din partea părților, prin care s-ar tinde la tergiversarea nejustificată a soluționării unui proces. Legiuitorul nu a înțeles să stabilească un tratament discriminatoriu, ci un regim legal diferit, impus de existența unor situații procesuale diferite. Reclamantul și pârâtul revendică interese contrare, astfel că normele procesuale au ca scop determinarea cadrului legal de exercitare a drepturilor lor legitime.

21. De altfel, Curtea s-a pronunțat în prealabil asupra unei soluții legislative similare, reglementate în vechiul Cod de procedură civilă, respectiv dispozițiile art. 114^1 alin. 2 și 3, reținând că "obligația părților de a-și exercita drepturile procesuale în cadrul termenelor stabilite de lege reprezintă expresia aplicării principiului privind dreptul persoanei la un proces echitabil, judecat într-un termen rezonabil, potrivit prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, instituirea termenelor procesuale servind unei mai bune administrări a justiției, precum și necesității aplicării și respectării drepturilor și garanțiilor procesuale ale părților" (a se vedea, spre exemplu,

Decizia nr. 448 din 15 mai 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 367 din 30 mai 2007).

22. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj în Dosarul nr. 1.287/33/2015 al Curții de Apel Cluj - Secția a III-a contencios administrativ și fiscal și constată că dispozițiile art. 201 alin. (1) din Codul de procedură civilă sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Cluj - Secția a III-a contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 5 iulie 2016.