Decizia nr. 201/2019

Articolul 175

alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal

are următorul cuprins: „Funcționar public, în sensul legii penale, este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație: […] b) exercită o funcție (...) publică de orice natură; […].“

13.

În susținerea neconstituționalității normelor penale criticate, autorul excepției, Marius Militaru, invocă încălcarea prevederilor constituționale ale

art. 16 alin. (1)

referitoare la egalitatea cetățenilor în fața legii,

art. 21 alin. (3)

privind dreptul părților la un proces echitabil și

art. 6 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, iar instanța de judecată invocă dispozițiile

art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală

potrivit cărora Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării.

14.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dispozițiile

art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal , în interpretarea dată prin

Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014

a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, au mai constituit obiect al controlului de constituționalitate. Astfel, prin

Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 23 martie 2016, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate, reținând, în paragrafele 22-33, că prin decizia precitată Înalta Curte de Casație și Justiție a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Târgu Mureș - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie în Dosarul nr. 7.932/102/2012, prin care s-a solicitat pronunțarea unei hotărâri prealabile în vederea rezolvării de principiu a modalității de interpretare a dispozițiilor

art. 175 din Codul penal , respectiv dacă medicul chirurg angajat cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, trimis în judecată sub acuzația săvârșirii infracțiunii de luare de mită prevăzute de dispozițiile

art. 289 alin. (1) din Codul penal , se încadrează în categoria funcționarilor publici prevăzută la

art. 175 alin. (1) lit. c) din Codul penal

sau în categoria funcționarilor publici prevăzută la

art. 175 alin. (2) din Codul penal , și a stabilit că medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcționar public în accepțiunea dispozițiilor

art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal .

15.

Pentru a ajunge la această interpretare, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a analizat, prin

Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014 , scopul utilizării de către legiuitor, în dispozițiile

art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal , a expresiei „funcție publică de orice natură“, iar nu „funcție publică“, și anume acela de a evita existența unei suprapuneri între noțiunea de „funcție publică“ în sensul

Legii nr. 188/1999

privind Statutul funcționarilor publici, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 29 mai 2007, cu modificările și completările ulterioare, și expresia utilizată în cuprinsul

art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal , pentru a delimita sfera persoanelor care au calitatea de funcționar public în accepțiunea legii penale. Instanța supremă a reținut că sintagma „funcție publică de orice natură“, în sensul

art. 175 alin. (1) lit. b) din Codul penal , definește o categorie mai largă decât funcția publică așa cum este ea înțeleasă în dreptul administrativ, iar noțiunea de „funcționar public“ este mai cuprinzătoare decât cea la care se referă

art. 2 din Legea nr. 188/1999

privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

16.

Anterior intrării în vigoare a noului Cod penal, Curtea Constituțională a statuat - referitor la

art. 147 din Codul penal din 1969 , care lămurea înțelesul noțiunilor de „funcționar public“ și „funcționar“ - că reglementarea prin lege implică definirea de către însăși autoritatea legiuitoare a termenilor pe care îi folosește, cu condiția să nu fie vorba de termeni definiți prin Constituție, în acest caz legiuitorul având obligația să nu se abată de la sensul termenilor în cauză, stabilit prin Legea fundamentală. Libertatea legiuitorului de a defini noțiunile cu care operează în procesul de reglementare poate da naștere la diferențe în determinarea conținutului și a înțelesului acelorași termeni, în raport cu domeniul reglementat. Faptul poate genera dificultăți de interpretare cu ocazia aplicării dispozițiilor legale care conțin noțiuni omonime folosite cu sens diferit, dar - în măsura în care nu se abate de la Constituție - nu este neconstituțional ( Decizia nr. 176 din 18 iunie 2002 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 24 iulie 2002).

17.

Cu privire la caracterul autonom al noțiunii de „funcționar public“, Curtea a reținut, în jurisprudența sa, că semnificația noțiunii de „funcționar public“ din dreptul penal nu este echivalentă cu cea de „funcționar“ din dreptul administrativ. Potrivit legii penale, noțiunile de

„funcționar public“ și de „funcționar“ au un înțeles mai larg decât acela din dreptul administrativ, atât datorită caracterului relațiilor sociale apărate prin incriminarea unor fapte socialmente periculoase, cât și faptului că exigențele de apărare a avutului și de promovare a intereselor colectivității impun o cât mai bună ocrotire prin mijloacele dreptului penal ( Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014).

18.

Curtea a constatat, totodată, că legiuitorul

noului Cod penal , pe de o parte, a renunțat la definiția legală a noțiunii de „funcționar“, iar, pe de altă parte, a urmărit să dea o definiție mai detaliată a noțiunii de „funcționar public“ față de cea prevăzută de

art. 147 din Codul penal din 1969 . Astfel, potrivit

art. 175 alin. (1) din noul Cod penal , „funcționarul public“ este „persoana care, cu titlu permanent sau temporar cu sau fără o remunerație: a) exercită atribuții și responsabilități, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătorești; b) exercită o funcție de demnitate publică sau o funcție publică de orice natură; c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al

altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuții legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia“, iar, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, „este considerată funcționar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public“.

19.

Prin

Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014 , Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reținut, cu privire la caracterul liberal al profesiei de medic, faptul că acesta nu poate justifica lipsa răspunderii penale pentru infracțiunea de luare de mită în cazurile în care medicul condiționează actul medical, la care este obligat profesional, moral și legal, de banii sau foloasele care nu i se cuvin și pe care, direct sau indirect, le pretinde, le primește ori le acceptă. În acest sens, prin

Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014 , citată anterior, Curtea Constituțională a statuat - referindu-se la ambele reglementări, atât la

Codul penal din 1969 , cât și la

noul Cod penal

- că excluderea persoanelor care exercită profesii liberale din sfera de incidență a răspunderii penale în materia infracțiunilor de serviciu și de corupție nu constituie un criteriu obiectiv în funcție de care se poate justifica intervenția legiuitorului. Așa fiind, Curtea a apreciat, prin decizia mai sus menționată, că determinante pentru includerea sau excluderea persoanelor de la incidența normei penale sunt criterii precum natura serviciului prestat, temeiul juridic în baza căruia se prestează respectiva activitate sau raportul juridic dintre persoana în cauză și autoritățile publice, instituțiile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public.

20.

Curtea a reținut, totodată, că, în raport cu importanța serviciului public de sănătate, pacienții nu pot fi lăsați neprotejați de legea penală, astfel încât dispozițiile

art. 381 din Legea nr. 95/2006

privind reforma în domeniul sănătății, republicată, potrivit cărora medicul nu este funcționar public și nu poate fi asimilat acestuia, nu pot conduce la excluderea acestuia din sfera funcționarilor publici reglementată de Codul penal, textul invocat referindu-se exclusiv la natura profesiei de medic și la obligațiile fundamentale ale medicului față de pacientul său. Astfel fiind, Curtea a constatat că dispozițiile

art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal , în interpretarea dată prin

Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014

a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, nu încalcă prevederile constituționale ale

art. 15 alin. (1) , potrivit cărora „cetățenii beneficiază de drepturile și de libertățile consacrate prin

Constituție

și prin alte legi și au obligațiile prevăzute de acestea“.

21.

De asemenea, Curtea a constatat că interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin decizia mai sus menționată, sintagmei „funcție publică de orice natură“ din cuprinsul dispozițiilor

art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal

- în sensul că medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcționar public - se grefează pe un proces natural de formare a unei jurisprudențe în urma intrării în vigoare a

noului Cod penal , jurisprudență care vine în continuarea celei existente cu privire la

art. 147 din Codul penal din 1969 , potrivit căreia medicul era considerat funcționar public. Prin urmare, Curtea a constatat că dispozițiile de lege criticate nu au o formulare ambiguă, neclară și imprevizibilă pentru un cetățean care nu dispune de o pregătire juridică temeinică și care trebuie să discearnă între interpretarea doctrinară specifică dreptului penal, cea folosită în dreptul administrativ și cea din dreptul civil, astfel că nu se încalcă cerințele de claritate, accesibilitate și previzibilitate a legii impuse de

art. 7 paragraful 1 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și nu conduc la o aplicare extensivă, prin analogie, a legii penale.

22.

Totodată, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile

art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal , în interpretarea dată prin

Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014

a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, nu aduc atingere nici prevederilor constituționale ale

art. 16 alin. (1)

referitor la egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări, și nici celor ale

art. 16 alin. (2)

privind principiul potrivit căruia „nimeni nu este mai presus de lege“. Așa cum a statuat Curtea în jurisprudența sa,

art. 16 din Constituție

vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor ( Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002,

Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, și

Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015). Pe de altă parte, prezenta decizie nu examinează statutul medicului din sistemul privat de sănătate.

23.

În fine, Curtea a constatat că prevederile

art. 21 alin. (3) din Constituție

referitor la dreptul la un proces echitabil nu sunt aplicabile, întrucât excepția de neconstituționalitate privește dispoziții de drept penal substanțial. De asemenea, Curtea a reținut că nu sunt aplicabile nici prevederile constituționale ale

art. 26 alin. (1)

referitor la ocrotirea vieții intime, familiale și private și nici cele ale

art. 45

privind libertatea economică.

24.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a schimba jurisprudența Curții Constituționale, atât soluția, cât și considerentele deciziilor precitate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

25.

Distinct față de considerentele precitate, referitor la critica formulată în prezenta cauză din oficiu, cu privire la competența instanței supreme de a pronunța o hotărâre prealabilă pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, Curtea constată că a pronunțat

Decizia nr. 624 din 8 octombrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 865 din 19 noiembrie 2015, în care s-a reținut că, reglementând condițiile de admisibilitate a sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, legiuitorul a stabilit în

art. 475 din Codul de procedură penală

posibilitatea Înaltei Curți de Casație și Justiție, a curții de apel și a tribunalului, învestite cu soluționarea unei cauze în ultimă instanță, care constată în cursul judecății existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei și asupra căreia instanța nu a statuat încă printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui asemenea recurs, să sesizeze Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu respectivei probleme de drept. Astfel, sesizarea completului competent să pronunțe hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pentru a fi admisibilă, trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe cerințe, respectiv să fie solicitată într-o cauză aflată în curs de judecată în ultimă instanță pe rolul uneia dintre instanțele prevăzute de

art. 475 din Codul de procedură penală , obiectul acesteia să vizeze o chestiune de drept de care depinde soluționarea pe fond a dosarului, iar problema de drept să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin mecanismele legale ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești sau să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii.

26.

Așadar, Curtea reține că însuși legiuitorul român este cel care a reglementat în noul

Cod de procedură penală , în virtutea calității sale constituționale de unică autoritate legiuitoare a țării, un nou instrument de unificare a practicii neunitare, respectiv sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispozițiile

art. 475 și următoarele din Codul de procedură penală

nu poate fi uzitat atât timp cât legiuitorul a limitat - prin condiția restrictivă referitoare la existența unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei - rolul unificator al instituției juridice a hotărârii prealabile numai chestiunilor de drept care conduc la dezlegarea în fond a cauzei sub aspectul statuării în privința raportului juridic dedus judecății.

27.

Potrivit normelor procesual penale ale

art. 477 alin. (3) , dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție în Monitorul Oficial al României, Partea I. Efectul obligatoriu pentru instanțe al dezlegării date problemelor de drept ce au format obiectul întrebării prealabile, consacrat de norma procesual penală în

art. 477 alin. (3) , reprezintă o transpunere a dispozițiilor

art. 126 alin. (3) din Constituție

referitoare la poziția Înaltei Curți de Casație și Justiție în ierarhia sistemului judiciar și la rolul său de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești. În considerarea acestui rol constituțional, instanța supremă a pronunțat

Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014

prin care a stabilit că medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcționar public în accepțiunea dispozițiilor

art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal . Chestiunea de drept sesizată în cauză - respectiv dacă medicul chirurg angajat cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, trimis în judecată sub acuzația săvârșirii infracțiunii de luare de mită prevăzute de dispozițiile

art. 289 alin. (1) din Codul penal , se încadrează în categoria funcționarilor publici prevăzută la

art. 175 alin. (1) lit. c) din Codul penal

sau în categoria funcționarilor publici prevăzută la

art. 175 alin. (2) din Codul penal

- a vizat interpretarea unor dispoziții legale in abstracto, respectiv a dispozițiilor

art. 175 din Codul penal , o dezlegare cu valoare de principiu ce a fost supusă examenului instanței supreme. În concret, astfel cum s-a arătat, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în

Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014 , a interpretat sintagma „funcție publică de orice natură“ în sensul

art. 175 alin. (1) lit. b) din Codul penal

ca definind „o categorie mai largă decât funcția publică, așa cum este înțeleasă în dreptul administrativ, iar noțiunea de «funcționar public» este mai cuprinzătoare decât cea la care se referă

art. 2 din Legea nr. 188/1999

privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare“, invocând și

Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014

a Curții Constituționale. Totodată, instanța supremă a evidențiat conținutul „funcției publice“, corelația cu „interesul public“, noțiunea de „serviciu public“. Sfera persoanelor care au calitatea de funcționar public în accepțiunea dispozițiilor

art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal

poate fi determinată pe baza a două criterii: exercitarea unei funcții specifice în cadrul unui sistem public și finanțarea din fonduri publice a structurii în cadrul căreia este exercitată funcția specifică.

28.

Așadar, Curtea reține că, prin

Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014 , Înalta Curte de Casație și Justiție a furnizat instanțelor criteriile necesare în raport cu care să lămurească problema de drept generată de situația particulară concretă cu care a fost învestită, fără a aduce atingere rolului constituțional al Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a țării.

29.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Marius Militaru în Dosarul nr. 4.318/118/2015 al Curții de Apel Constanța - Secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, respectiv, din oficiu, de instanța de judecată în același dosar al aceleiași instanțe și constată că dispozițiile

art. 175 alin. (1) lit. b) din Codul penal

cu referire la sintagma „funcție publică de orice natură“ și ale

art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal

în interpretarea dată prin

Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014

a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Constanța - Secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 9 aprilie 2019.