Decizia nr. 637/2019

Articolul 289

din Codul penal : „(1) Fapta funcționarului public care, direct ori indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primește bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârșit fapta. [...]“;

–

Articolul 254

din Codul penal din 1969 : „(1) Fapta funcționarului care, direct sau indirect, pretinde ori primește bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 12 ani și interzicerea unor drepturi. (2) Fapta prevăzută în

alin. 1 , dacă a fost săvârșită de un funcționar cu atribuții de control, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani și interzicerea unor drepturi. (3) Banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul luării de mită se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.“

12.

În susținerea neconstituționalității normelor penale criticate, autorul excepției invocă atât dispozițiile constituționale ale

art. 1 alin. (5)

potrivit cărora respectarea

Constituției , a supremației sale și a legilor este obligatorie, ale

art. 11 alin. (1)

și

(2)

privind dreptul internațional și dreptul intern, ale

art. 16 alin. (1)

referitor la egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări, ale

art. 20

privind tratatele internaționale privind drepturile omului, ale

art. 21 alin. (3)

teza întâi potrivit cărora părțile au dreptul la un proces echitabil și ale

art. 23 alin. (12)

potrivit cărora nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condițiile și în temeiul legii, ale

art. 52

referitor la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică de a obține recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei, ale

art. 124 alin. (3)

potrivit cărora justiția este unică, imparțială și egală pentru toți, ale

art. 148 alin. (2)-(4)

referitor la integrarea în Uniunea Europeană, cât și a dispozițiilor

art. 6

- Dreptul la un proces echitabil și

art. 7

- Nicio pedeapsă fără lege din

Convenția pentru apărarea drepturilor omului

și a libertăților fundamentale. Invocă și

Convenția Națiunilor Unite

împotriva corupției, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, ratificată de România prin

Legea nr. 365/2004

pentru ratificarea

Convenției Națiunilor Unite

împotriva corupției, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 903 din 5 octombrie 2004.

13.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că infracțiunea de luare de mită, prevăzută de

art. 289 din Codul penal , are corespondent în incriminarea cu aceeași denumire marginală prevăzută la

art. 254 din Codul penal din 1969 . Forma propusă de legiuitor în noua reglementare este mai largă, acoperind toate situațiile în care o persoană ia mită în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea ori întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri. Modificarea s-a realizat pentru a permite renunțarea la distincția anterioară între luarea de mită și primirea de foloase necuvenite, distincție care nu făcea decât să creeze dificultăți în plan probator atunci când înțelegerea a avut loc înainte de efectuarea actului, dar bunurile s-au remis ulterior,

art. 289 din Codul penal

conținând, deci, reglementarea prevăzută în

art. 254

(luarea de mită) și cea regăsită în

art. 256

(primirea de foloase necuvenite) din

Codul penal anterior . Așadar, sub aspectul momentului la care trebuie să aibă loc faptele care realizează elementul material al infracțiunii de luare de mită, vechea reglementare realiza o distincție. Astfel, dacă primirea de către un funcționar, direct sau indirect, de bani ori de alte foloase avea loc după ce acesta îndeplinea un act în virtutea funcției sale și la care era obligat în temeiul acesteia, fără să fi existat anterior pretinderea sau acceptarea promisiunii, ne aflam în prezența infracțiunii de primire de foloase necuvenite, iar nu a celei de luare de mită, care impunea ca faptele care realizează elementul material al infracțiunii să aibă loc anterior sau cel mai târziu concomitent cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea sau întârzierea în îndeplinirea actului privitor la îndatoririle de serviciu ale funcționarului public sau cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri.

14.

Spre deosebire de vechea reglementare, în actuala reglementare nu mai există această distincție, fiind suficient ca fapta să se săvârșească în legătură cu atribuțiile de serviciu ale celui mituit, indiferent de momentul intervenției înțelegerii de mituire. Astfel, făptuitorul poate să pretindă, să primească sau să accepte promisiunea banilor sau a foloaselor înaintea înfăptuirii actului, în timpul înfăptuirii sau după realizarea acestuia, fapta constituind în toate cazurile infracțiunea de luare de mită. Elementul material, în cazul infracțiunii de luare de mită, se realizează printr-o acțiune de pretindere sau primire de bani sau alte foloase ce nu i se cuvin subiectului activ ori de acceptare a promisiunii unor astfel de foloase. Indiferent de modalitatea alternativă de realizare, pentru ca elementul material al laturii obiective a infracțiunii de luare de mită să fie întrunit trebuie să fie îndeplinite anumite condiții esențiale. Una dintre aceste condiții este cea potrivit căreia actul pentru a cărui îndeplinire, neîndeplinire, urgentare sau întârziere se pretinde, se primește sau se acceptă promisiunea unor bani sau alte foloase să facă parte din sfera atribuțiilor de serviciu ale funcționarului public, adică să fie un act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau un act contrar acestor îndatoriri. În ceea ce privește urmarea imediată a infracțiunii de luare de mită, Curtea reține că aceasta constă într-o stare de pericol pentru desfășurarea cu probitate a atribuțiilor de serviciu de către funcționarii publici.

15.

În prezenta cauză, autorul excepției susține că sintagmele „îndatoririle sale de serviciu“ și „contrar acestor îndatoriri“, cuprinse în

art. 289 alin. (1) din Codul penal

și în

art. 254 din Codul penal din 1969 , nu sunt definite în

Codul penal , incriminarea având caracter general, astfel că acțiunile sau inacțiunile raportate la „îndatoririle sale de serviciu“, pe care le desfășoară funcționarul, pot fi menționate în dispozițiile nedeterminate ale altor acte normative, iar nu în legea penală, de pildă, într-un contract de management, fișa postului sau alte situații de fapt, nereglementate în scris.

16.

Raportat la motivele de neconstituționalitate formulate de autor, Curtea observă că, prin

Decizia nr. 297 din 4 mai 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 9 octombrie 2017, a examinat critici identice celor formulate în prezenta cauză, referitoare la sintagmele „îndatoririle sale de serviciu“ și „contrar acestor îndatoriri“, cuprinse în normele procesual penale ale

art. 289 alin. (1) . Astfel, în paragrafele 31 și 32 ale deciziei precitate, în ceea ce privește critica potrivit căreia îndatoririle de serviciu pot fi fixate nu doar printr-o legislație de nivel primar, ci și prin ordine, regulamente, statute profesionale, astfel încât se ajunge la o afectare a previzibilității normei criticate, Curtea a reținut că, în legătură cu acest aspect, de exemplu, în cazul infracțiunii de abuz în serviciu, a statuat că neîndeplinirea ori defectuozitatea îndeplinirii unui act trebuie să se raporteze la atribuții de serviciu prevăzute în acte normative cu putere de lege. Curtea a reținut însă că, în cazul infracțiunii de abuz în serviciu, neîndeplinirea unui act și îndeplinirea defectuoasă a unui act reprezintă modalități de realizare a

elementului material al laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu. Infracțiunea de abuz în serviciu, fiind una de rezultat, se consumă în momentul producerii unei pagube sau a unei vătămări a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice, prin neîndeplinirea sau îndeplinirea prin încălcarea legii a unui act ce intră în sfera atribuțiilor de serviciu ale subiectului activ.

17.

Spre deosebire de infracțiunea de abuz în serviciu, în cazul infracțiunii de luare de mită, fapta se realizează prin una dintre cele trei modalități alternative: pretinderea, primirea sau acceptarea promisiunii unor bani sau altor foloase care nu i se cuvin subiectului activ, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri. Astfel, fiind o infracțiune de pericol, infracțiunea de luare de mită se consumă în momentul săvârșirii acțiunii sau inacțiunii incriminate, respectiv în momentul pretinderii sau primirii banilor sau foloaselor necuvenite ori în momentul în care făptuitorul acceptă promisiunea unor astfel de foloase, nefiind obligatoriu ca actul de serviciu sau actul contrar îndatoririlor de serviciu să fie efectiv realizat.

18.

Având în vedere cele reținute, Curtea a constatat că, în cazul infracțiunii de luare de mită, stabilirea îndatoririlor de serviciu, atât prin dispoziții legislative de nivel primar, cât și prin cele de nivel secundar, nu determină încălcarea prevederilor constituționale ale

art. 11

referitor la dreptul internațional și dreptul intern, ale

art. 20

referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului și ale

art. 23 alin. (12)

potrivit căruia nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condițiile și în temeiul legii, respectiv ale

art. 6 paragraful 1 ,

art. 7

și

art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului

și a libertăților fundamentale.

19.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenței în materie a Curții Constituționale, atât considerentele, cât și soluția

Deciziei nr. 297 din 4 mai 2017 , precitată, își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

20.

În plus, Curtea constată că prevederile constituționale și cele din

Convenția pentru apărarea drepturilor omului

și a libertăților fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil, nu sunt aplicabile în cauza de față, acestea fiind, în esență, drepturi procedurale, în vreme ce obiect al prezentei excepții de neconstituționalitate îl constituie dispoziții de drept penal substanțial. De asemenea, autorul excepției invocă, în mod formal, și alte temeiuri constituționale și convenționale în raport cu care norma penală apare ca fiind neconstituțională, însă acesta nu motivează pretinsa contrarietate a dispozițiilor criticate cu prevederile constituționale invocate. Or, potrivit

art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , sesizările adresate Curții Constituționale trebuie motivate și, prin urmare, Curtea nu se poate substitui autorului excepției în ceea ce privește formularea unor motive de neconstituționalitate. Acest fapt ar avea semnificația exercitării unui control de constituționalitate din oficiu, ceea ce este inadmisibil în raport cu dispozițiile

art. 146 din Constituție . Așadar, în cauză, indicarea temeiurilor constituționale și convenționale nu este suficientă pentru determinarea, în mod rezonabil, a criticilor vizate de autorul excepției. În același sens a statuat Curtea și prin

Decizia nr. 785 din 16 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 9 septembrie 2011, prilej cu care a stabilit că „simpla enumerare a unor dispoziții constituționale sau convenționale nu poate fi considerată o veritabilă critică de neconstituționalitate. Dacă ar proceda la examinarea excepției de neconstituționalitate motivate într-o asemenea manieră eliptică, instanța de control constituțional s-ar substitui autorului acesteia în formularea unor critici de neconstituționalitate, ceea ce ar echivala cu un control efectuat din oficiu, inadmisibil însă, în condițiile în care

art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992

precizează că «sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției, și va fi însoțită de dovezile depuse de părți.»“ (a se vedea în acest sens și

Decizia nr. 627 din 29 mai 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 23 iulie 2008).

21.

Totodată, cât privește invocarea de către autorul excepției de neconstituționalitate a

Convenției Națiunilor Unite împotriva corupției , adoptată la New York la 31 octombrie 2003, ratificată de România prin

Legea nr. 365/2004

pentru ratificarea

Convenției Națiunilor Unite împotriva corupției , adoptată la New York la 31 octombrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 903 din 5 octombrie 2004, Curtea reține că aceasta constituie cadrul general în materie, legiuitorul național având competența de a reglementa conduita legal și moral dezirabilă politicii penale și politicii publice anticorupție din propriul stat.

22.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Dragoș Poteleanu în Dosarul nr. 7.578/118/2015 al Tribunalului Constanța - Secția penală și constată că dispozițiile

art. 289 alin. (1) din Codul penal

și ale

art. 254 din Codul penal din 1969

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Constanța - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 15 octombrie 2019.