Decizia nr. 389/2013

Augustin Zegrean - președinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Tudorel Toader - judecător

Andreea Costin - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu-Daniel Arcer.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 379 alin. 3 și 4 din Codul de procedură civilă din 1865, precum și ale art. 2.506 alin. (1), art. 2.512 alin. (2), art. 2.515 alin. (3) și (4), art. 2.520 alin. (4), art. 2.538, art. 2.541 și art. 2.542 din Codul civil, excepție ridicată de Sabin Bâltac în Dosarul nr. 5.255/312/2012 al Judecătoriei Slobozia și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 143D/2013.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca inadmisibilă având în vedere că autorul acesteia, prin criticile formulate, tinde la completarea dispozițiilor legale criticate.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 14 februarie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 5.255/312/2012, Judecătoria Slobozia a sesizat Curtea Constituțională pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 379 alin. 3 și 4 din Codul de procedură civilă din 1865, precum și ale art. 2.506 alin. (1), art. 2.512 alin. (2), art. 2.515 alin. (3) și (4), art. 2.520 alin. (4), art. 2.538, art. 2.541 și art. 2.542 din Codul civil, excepție ridicată de Sabin Bâltac într-o cauză având ca obiect soluționarea unei contestații la executare prin care s-a solicitat anularea formelor de executare, invocând prescripția dreptului de a cere executarea silită, precum și întoarcerea executării, desființarea titlului executoriu reprezentat de o sentință civilă și rejudecarea în fond a procesului.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că dispozițiile legale ale art. 379 alin. 3 și 4 din Codul de procedură civilă din 1865 îl discriminează pe debitor, pentru că definiția creanței certe și exigibile nu permite ca "actul de creanță să fie probă în dosar". De asemenea, consideră că dispoziția legală este neconstituțională, întrucât nu reglementează definiția creanței exigibile, permițând "atitudini fie drepte, fie nedrepte din partea judecătorilor". În acest sens, solicită modificarea și completarea dispozițiilor legale criticate.

În ceea ce privește dispozițiile legale menționate referitoare la prescripția extinctivă cuprinse în Codul civil, autorul excepției susține că acestea sunt neconstituționale, deoarece îi discriminează pe cei cu "deficit de atenție sau cunoștințe juridice" sau "persoanele emotive". Referitor la art. 2.512 alin. (2) din Codul civil, autorul excepției consideră că este neconstituțional, deoarece organul de jurisdicție competent este în imposibilitatea de a aplica prescripția extinctivă din oficiu, ceea ce echivalează cu o încălcare a dreptului la apărare garantat de Constituție. În ceea ce privește dispozițiile legale cuprinse în art. 2.515 alin. (3) și (4), consideră că acestea încalcă libertatea economică prin aceea "că părțile trebuie să desfășoare activitatea economică în limitele legii, fără acorduri de voință". În continuare, referitor la celelalte dispoziții criticate din Codul civil, autorul excepției solicită fie modificarea, fie abrogarea parțială sau totală a acestora.

Judecătoria Slobozia consideră că dispozițiile legale criticate sunt constituționale și nu pot fi raportate la prevederile Constituției invocate.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate referitoare la art. 379 alin. 3 și 4 din Codul de procedură civilă din 1865 este inadmisibilă, autorul acesteia solicitând, în realitate, modificarea și completarea acestor prevederi legale. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a celorlalte dispoziții legale invocate cuprinse în Codul civil consideră că este neîntemeiată.

Avocatul Poporului susține că nu poate fi reținută critica de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 379 alin. 3 și 4 din Codul de procedură civilă din 1865, acestea aplicându-se tuturor debitorilor împotriva cărora se invocă creanțe certe și exigibile, fără a institui privilegii sau discriminări pe considerente arbitrare. Consideră, totodată, că autorul excepției nu formulează o veritabilă critică de neconstituționalitate, ci solicită modificarea sau completarea prevederilor de lege invocate, ceea ce nu intră în competența de soluționare a Curții Constituționale.

În ceea ce privește celelalte dispoziții legale invocate din Codul civil, consideră că acestea sunt constituționale și nu aduc atingere accesului liber al persoanei la o activitate economică și nici liberei inițiative.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 379 alin. 3 și 4 din Codul de procedură civilă din 1865, precum și ale art. 2.506 alin. (1) - Efectele prescripției împlinite, art. 2.512 alin. (2) - Invocarea prescripției de partea interesată, art. 2.515 alin. (3) și (4) - Reguli aplicabile prescripției extinctive, art. 2.520 alin. (1) pct. 4 - Termenul de prescripție de un an. Cazuri [și nu art. 2.520 alin. 4, cum în mod eronat a indicat autorul excepției], art. 2.538 - Recunoașterea dreptului, art. 2.541 - Efectele întreruperii prescripției și art. 2.542 - Beneficiul întreruperii prescripției din Codul civil, intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, potrivit

art. 220 din Legea nr. 71/2011

pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 287/2009

privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011. Textele de lege criticate au următorul cuprins:

- Art. 379 alin. 3 și 4 din Codul de procedură civilă din 1865: "Creanța certă este aceea a cărei existență rezultă din însuși actul de creanță sau și din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul.

Creanța este lichidă atunci când câtimea ei este determinată prin însuși actul de creanță sau când este determinabilă cu ajutorul actului de creanță sau și al altor acte neautentice, fie emanând de la debitor, fie recunoscute de dânsul, fie opozabile lui în baza unei dispoziții legale sau a stipulațiilor conținute în actul de creanță, chiar dacă prin această determinare ar fi nevoie de o osebită socoteală.";

- Art. 2.506 alin. (1) din Codul civil: "(1) Prescripția nu operează de plin drept.";

- Art. 2.512 alin. (2) din Codul civil: "(2) Organul de jurisdicție competent nu poate aplica prescripția din oficiu.";

- Art. 2.515 alin. (3) și (4) din Codul civil: "(3) Cu toate acestea, în limitele și condițiile prevăzute de lege, părțile care au capacitatea deplină de exercițiu pot, prin acord expres, să modifice durata termenelor de prescripție sau să modifice cursul prescripției prin fixarea începutului acesteia ori prin modificarea cauzelor legale de suspendare ori de întrerupere a acesteia, după caz.

(4) Termenele de prescripție pot fi reduse sau mărite, prin acordul expres al părților, fără însă ca noua durată a acestora să fie mai mică de un an și nici mai mare de 10 ani, cu excepția termenelor de prescripție de 10 ani ori mai lungi, care pot fi prelungite până la 20 de ani.";

- Art. 2.520 alin. (1) pct. 4 din Codul civil: "(1) Se prescrie în termen de un an dreptul la acțiune în cazul: [...]

4. vânzătorilor cu amănuntul, pentru plata mărfurilor vândute și a furniturilor livrate;";

- Art. 2.538 din Codul civil: "(1) Recunoașterea se poate face unilateral sau convențional și poate fi expresă sau tacită.

(2) Când recunoașterea este tacită, ea trebuie să rezulte fără echivoc din manifestări care să ateste existența dreptului celui împotriva căruia curge prescripția. Constituie acte de recunoaștere tacită plata parțială a datoriei, achitarea, în tot sau în parte, a dobânzilor sau penalităților, solicitarea unui termen de plată și altele asemenea.

(3) Poate invoca recunoașterea tacită și cel îndreptățit la restituirea unei prestații făcute în executarea unui act juridic ce a fost desființat pentru nulitate, rezoluțiune sau orice altă cauză de ineficacitate, atât timp cât bunul individual determinat, primit de la cealaltă parte cu ocazia executării actului desființat, nu este pretins de aceasta din urmă pe cale de acțiune reală ori personală.";

- Art. 2.541 din Codul civil: "(1) Întreruperea șterge prescripția începută înainte de a se fi ivit cauza de întrerupere.

(2) După întrerupere începe să curgă o nouă prescripție.

(3) Dacă întreruperea prescripției a avut loc prin recunoașterea dreptului de către cel în folosul căruia curgea, va începe să curgă o nouă prescripție de același fel.

(4) În cazul în care prescripția a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecată ori de arbitrare, noua prescripție a dreptului de a obține executarea silită nu va începe să curgă cât timp hotărârea de admitere a acțiunii nu a rămas definitivă.

(5) Dacă întreruperea rezultă din intervenția făcută în procedura insolvenței sau a urmăririi silite, prescripția va reîncepe să curgă de la data la care există din nou posibilitatea legală de valorificare a creanței rămase neacoperite.

(6) În cazul în care prescripția a fost întreruptă potrivit art. 2.537 pct. 3, întreruperea operează până la comunicarea ordonanței de clasare, a ordonanței de suspendare a urmăririi penale ori a hotărârii de suspendare a judecății sau până la pronunțarea hotărârii definitive a instanței penale. Dacă repararea pagubei se acordă, potrivit legii, din oficiu, întreruperea operează până la data când cel împotriva căruia a început să curgă prescripția a cunoscut sau trebuia să cunoască hotărârea definitivă a instanței penale prin care ar fi trebuit să se stabilească despăgubirea.";

- Art. 2.542 din Codul civil: "(1) Efectele întreruperii prescripției profită celui de la care emană actul întreruptiv și nu pot fi opuse decât celui împotriva căruia a fost îndreptat un asemenea act, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.

(2) Dacă prescripția a fost întreruptă prin recunoașterea dreptului de către cel în folosul căruia curgea, efectele întreruperii profită celui împotriva căruia a curs și nu pot fi opuse decât autorului excepției."

În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 21 privind accesul liber la justiție, art. 24 privind dreptul la apărare și art. 45 privind libertatea economică.

Examinând excepția de neconstituționalitate invocată, Curtea Constituțională reține următoarele:

I. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia a menționat că face referire la Codul de procedură civilă în vigoare de la data de 1 octombrie 2011 și Codul civil în vigoare la aceeași dată.

Având în vedere, însă, faptul că

Legea nr. 76/2012

pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 134/2010

privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, a intrat în vigoare la 15 februarie 2013, precum și împrejurarea că din motivarea autorului excepției de neconstituționalitate rezultă că susținerile privitoare la neconstituționalitatea dispozițiilor de procedură se referă la art. 379 din Codul de procedură civilă din 1865, Curtea urmează a reține ca obiect al criticii textul din Codul de procedură civilă din 1865, text de lege care își produce efectele față de autorul excepției de neconstituționalitate potrivit principiului tempus regit actum.

Aceasta și pentru că, potrivit

art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012

pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 134/2010

privind Codul de procedură civilă, dispozițiile acestuia se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare, precum și potrivit art. 6 alin. (4) din Codul civil potrivit cărora "Prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit."

Cercetând condițiile de admisibilitate prevăzute la

art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 , Curtea constată că acestea sunt îndeplinite, având în vedere

Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care instanța de contencios constituțional a statuat că sintagma "în vigoare" din cuprinsul dispozițiilor art. 29 alin. (1) și ale

art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992

este constituțională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea urmează a se pronunța asupra prevederilor art. 379 alin. 3 și 4 din Codul de procedură civilă din 1865.

II. Curtea reține că art. 379 din Codul de procedură civilă din 1865 reprezintă norme de procedură care stabilesc condițiile în care o creanță poate fi considerată certă, lichidă și exigibilă și care, în aceste condiții, poate reprezenta temei pentru executarea silită. Pentru ca o creanță să poată fi pusă în executare, aceasta trebuie să fie certă, lichidă și exigibilă. Caracterul cert și lichid este definit prin alin. 3, respectiv 4 al art. 379 din Codul de procedură civilă din 1865, iar caracterul exigibil este prevăzut de art. 1.023 din Codul civil din 1864.

Însă Curtea constată că susținerea autorului excepției de neconstituționalitate este confuză, acesta solicitând, în realitate, modificarea și completarea prevederilor legale criticate, ceea ce excedează competenței Curții Constituționale, întrucât, potrivit prevederilor

art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 , "Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".

Prin urmare, Curtea urmează să respingă ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 379 alin. 3 și 4 din Codul de procedură civilă din 1865.

III. În ceea ce privește critica de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2.506 alin. (1), art. 2.512 alin. (2), art. 2.515 alin. (3) și (4), art. 2.520 alin. (1) pct. 4, art. 2.538, art. 2.541 și art. 2.542 din Codul civil, Curtea constată că acestea nu au legătură cu soluționarea cauzei în care a fost ridicată excepția, deoarece, potrivit prevederilor art. 6 alin. (4) din Codul civil, prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit, iar Sentința civilă nr. 674 din 5 martie 2008, care reprezintă titlul executoriu, pronunțată de Judecătoria Slobozia în Dosarul nr. 963/312/2008, este anterioară intrării în vigoare a Noului Cod civil. În consecință, în temeiul

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , potrivit căruia "Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia", Curtea urmează să respingă ca inadmisibilă și excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2.506 alin. (1), art. 2.512 alin. (2), art. 2.515 alin. (3) și (4), art. 2.520 alin. (1) pct. 4, art. 2.538, art. 2.541 și art. 2.542 din Codul civil.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a art. 379 alin. 3 și 4 din Codul de procedură civilă din 1865, precum și ale art. 2.506 alin. (1), art. 2.512 alin. (2), art. 2.515 alin. (3) și (4), art. 2.520 alin. (1) pct. 4, art. 2.538, art. 2.541 și art. 2.542 din Codul civil, excepție ridicată de Sabin Bâltac în Dosarul nr. 5.255/312/2012 al Judecătoriei Slobozia.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Slobozia și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 1 octombrie 2013.