Decizia nr. 1601/2010

Augustin Zegrean - președinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Benke Karoly - magistrat-asistent-șef

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 50 din Legea-cadru nr. 330/2009

privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, excepție ridicată din oficiu de către Tribunalul Gorj - Secția contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 9.362/95/2009.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Președintele dispune a se face apelul și în dosarele nr. 1.944D/2010, nr. 1.945D/2010, nr. 2.325D/2010 și nr. 3.256D/2010, având ca obiect o excepție de neconstituționalitate identică cu cea ridicată în Dosarul nr. 1.575D/2010, excepție ridicată din oficiu de către Tribunalul Gorj - Secția contencios administrativ și fiscal în dosarele nr. 9.363/95/2009, nr. 9.361/95/2009, nr. 9.360/95/2009 și nr. 9.394/95/2009.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Curtea, având în vedere obiectul excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în dosarele sus-menționate, din oficiu, pune în discuție conexarea dosarelor nr. 1.944D/2010, nr. 1.945D/2010, nr. 2.325D/2010 și nr. 3.256D/2010 la Dosarul nr. 1.575D/2010.

Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu măsura conexării.

Curtea, în temeiul dispozițiilor

art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 , dispune conexarea dosarelor nr. 1.944D/2010, nr. 1.945D/2010, nr. 2.325D/2010 și nr. 3.256D/2010 la Dosarul nr. 1.575D/2010, care este primul înregistrat.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, reluând, în esență, considerentele care au stat la baza

Deciziei nr. 1.250 din 7 octombrie 2010 . În acest sens se arată că temeiul încheierii, modificării sau încetării contractelor de muncă se regăsește în lege; totodată, legiuitorul este în drept să redimensioneze politica bugetară în materie de cheltuieli de personal, având deplina libertate să elimine, să modifice sau să acorde noi sporuri, din moment ce acestea nu reprezintă un drept fundamental. Se mai arată că hotărârea judecătorească nu reprezintă un act de legiferare.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, constată următoarele:

Prin încheierile din 19 februarie 2010 și 27 aprilie 2010, pronunțate în dosarele nr. 9.362/95/2009, nr. 9.363/95/2009, nr. 9.361/95/2009, nr. 9.360/95/2009 și nr. 9.394/95/2009, Tribunalul Gorj - Secția contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 50 din Legea-cadru nr. 330/2009

privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, excepție ridicată din oficiu în cauze având ca obiect soluționarea unor litigii de muncă.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată, în esență, că legiuitorul, fără încălcarea prevederilor

art. 15 alin. (2) din Constituție, nu poate dispune prin Legea-cadru nr. 330/2009

asupra unor drepturi salariale dobândite în temeiul unei hotărâri judecătorești. Se mai susține că această lege "trebuie să producă efecte doar pentru viitor cu referire la raporturile juridice care se nasc, se modifică sau se sting sub imperiul acestei legi, neputându-se în consecință face aplicația efectelor legii asupra unor raporturi juridice născute și stinse sub imperiul legii vechi, drepturile funcționarului public obținute așadar anterior rămânând valabil câștigate la momentul apariției legii". Se apreciază că dispoziția legală criticată suprimă efectele pe care un act juridic civil este susceptibil să le producă. De asemenea, se susține că textul legal criticat nesocotește prezumția absolută a autorității de lucru judecat, "dând naștere tocmai la ceea ce această prezumție și principiul neretroactivității au urmărit să evite, adică nesiguranță și tulburări în circuitul civil".

Se consideră că, prin eliminarea suplimentelor și sporului prevăzute de

art. 50 din Legea-cadru nr. 330/2009 , este încălcat și dreptul la muncă. Se apreciază că sunt încălcate și prevederile art. 1 paragraful 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât drepturile salariale câștigate printr-o hotărâre judecătorească reprezintă un bun, astfel încât suprimarea lor, mai exact a sporului de mobilitate, echivalează cu o expropriere contrară prevederilor art. 44 alin. (3) din Constituție.

În fine, se susține că este încălcat și art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât statul, prin adoptarea prevederilor legale criticate, refuză să execute o hotărâre judecătorească.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Guvernul, în dosarele nr. 3.256D/2010 și nr. 2.325D/2010, apreciază că excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă, întrucât critica de neconstituționalitate pune în discuție modalitatea de interpretare a prevederilor art. 50 din Legea nr. 329/2009. În celelalte dosare, Guvernul nu a comunicat punctul său de vedere.

Avocatul Poporului, în Dosarul nr. 1.575D/2010, consideră că textul criticat este constituțional. În celelalte dosare, Avocatul Poporului nu a comunicat punctul său de vedere.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze prezenta excepție.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 50 din Legea-cadru nr. 330/2009

privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 9 noiembrie 2009, care au următorul cuprins:

"La 3 zile de la data publicării prezentei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I, încetează următoarele drepturi salariale suplimentare stabilite prin acte juridice în favoarea personalului autorităților și instituțiilor publice:

a) suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare;

b) sporul de mobilitate."

Se susține, în esență, că dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 15 alin. (2) privind neretroactivitatea legii, art. 41 alin. (1) privind dreptul la muncă, art. 44 privind dreptul de proprietate privată și ale art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți. Totodată, în susținerea excepției sunt invocate și prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale privind dreptul la un proces echitabil și ale art. 1 paragraful 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale privind protecția proprietății.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată următoarele:

I. Critica de neconstituționalitate cu privire la pretinsa încălcare a prevederilor constituționale ale art. 15 alin. (2) este neîntemeiată.

În accepțiunea autorului excepției, în sistemul personalului plătit din fonduri publice, cuantumul salariului stabilit prin contractul individual de muncă sau prin decizia de numire a personalului contractual, respectiv a funcționarului public, în conformitate cu legea în vigoare la momentul respectiv, nu poate fi modificat printr-o lege ulterioară.

În primul rând, se face abstracție de faptul că tot acest personal este plătit din fonduri publice, ceea ce înseamnă că aceste contracte individuale de muncă și decizii de numire prin care este consfințit salariul/indemnizația/solda sunt încheiate sau emise cu respectarea și în temeiul prevederilor legii în vigoare la acel moment. Prin urmare, toate aceste acte juridice sunt subsecvente legii și se supun acesteia; prevederile lor nu au existență de sine stătătoare, ci sunt guvernate de lege, angajatorul acționând în baza și temeiul legii, neavând o putere discreționară în stabilirea drepturilor salariale.

În al doilea rând, sistemul public de salarizare vizează retribuirea tuturor categoriilor de personal din sfera publică, iar criteriul esențial pe care legiuitorul îl are în vedere în determinarea cuantumului salariului/indemnizației/soldei diferitelor categorii de personal este existența unei anumite omogenități între atribuțiile și îndatoririle subiectelor care alcătuiesc respectivele categorii. Prin urmare, sistemul de salarizare nu este conceput ca, în funcție de data angajării/numirii în funcție, să se stabilească drepturi salariale diferite pentru persoane care ocupă un post identic, ci, din contră, pentru obligații de serviciu identice rezultă un salariu identic. Legiuitorul, în schimb, este îndrituit să acorde drepturi salariale suplimentare - sporuri, adaosuri, suplimente, stimulente - în funcție de criterii obiective legate de vechimea în muncă, în specialitate, de compensare a unor neajunsuri de fapt rezultate din situația concretă a postului ocupat, dar niciodată beneficiul acestor sporuri nu poate fi acordat diferențiat în funcție de data angajării. Data angajării vizează numai momentul de la care încep a fi acordate aceste drepturi suplimentare, însă nu are nicio relevanță în stabilirea drepturilor bănești atunci când legiuitorul decide să suprime sporul respectiv. În caz contrar s-ar ajunge la situații inadmisibile, când, în cadrul aceleiași categorii de personal, angajații ar fi plătiți diferit în funcție de jocul sporurilor sau al reașezărilor salariale realizate de-a lungul timpului.

Instanța de judecată care a ridicat excepția de neconstituționalitate confundă principiile pe care se așează dreptul public cu cele specifice dreptului privat. În sfera publică, salariile/indemnizațiile/soldele sunt stabilite în baza legii [a se vedea, în acest sens, și art. 157 alin. (2) din Codul muncii], ca act al legiuitorului originar sau delegat; legea este cea care oferă angajatorului public o marjă privind acordarea anumitor sporuri specifice, acesta neavând competența de a acorda drepturi salariale numai în baza și în temeiul unei manifestări discreționare de voință. Manifestarea sa de voință este condiționată și totodată limitată de lege. Însă, atunci când legea diminuează cuantumul sporurilor sau le suprimă, contractul individual de muncă nu trebuie renegociat prin întâlnirea voinței concordante a celor 2 cocontractanți pentru a se aplică noile prevederi legale.

Cu privire la momentul intrării în vigoare a prevederilor legale criticate, se constată că acestea au intrat în vigoare la data de 12 noiembrie 2009 și se aplică întregului personal bugetar căruia i se acordă sporul sau suplimentele respective în temeiul reglementărilor legale anterioare. Instanța judecătorească, în mod evident, greșește atunci când susține că aceste prevederi legale se pot aplica numai persoanelor angajate/numite după data intrării în vigoare a legii. Aceste raporturi juridice nu sunt încheiate, ci sunt născute sub imperiul legii vechi și se află în curs de executare. Dreptul salarial este unul lunar, iar cuantumul său nu este prestabilit illo tempore de legea de salarizare sub care a fost emis actul inițial prin care angajatul a intrat în raporturi de muncă. Raportul juridic ar fi însă încheiat doar dacă raportul de muncă a încetat înainte de intrarea în vigoare a

Legii-cadru nr. 330/2009 . Însă, în cazul de față, eroarea instanței de judecată este cu atât mai surprinzătoare cu cât raporturile de muncă, începând cu data de 12 noiembrie 2009 și până la încetarea acestora, sunt în curs de desfășurare.

În logica instanței de judecată ar însemna că o majorare salarială, de asemenea, nu poate fi aplicată în temeiul legii, pe motiv de retroactivitate, întrucât contractul individual de muncă sau decizia de numire au fost date sub imperiul altor legi de salarizare, care nu acordau creșteri salariale. Prin urmare, conform principiului tempus regit actum, categoriile de personal ar fi îndreptățite numai la prestațiile salariale în vigoare la momentul încheierii raportului de muncă. Or, o atare concluzie nu poate duce decât la demonstrarea modului greșit în care este aplicat sau înțeles principiul menționat; este evident că prestațiile salariale acordate și primite în temeiul legii vechi rămân câștigate, însă, odată cu intrarea în vigoare a legii noi, cuantumul salariului/indemnizației/soldei este guvernat de aceasta din urmă lege.

Curtea observă că invocarea art. 969 din Codul civil poate fi făcută în raporturile dintre angajatorul public și angajat numai într-o anumită măsură, respectiv numai cu privire la cuantumurile sau marja în interiorul cărora legiuitorul permite angajatorului public să aibă o anumită independență decizională. Însă, în măsura în care legea elimină sporurile pe care chiar angajatorul le putea acorda chiar în temeiul legii, acordarea ulterioară a acestora nu se va realiza decât cu încălcarea legii.

Nu în ultimul rând, optica instanței de judecată ar duce permanent la ultraactivitatea legii vechi, ceea ce nu ar permite aplicarea legii noi în câmpul său propriu de activitate, și anume pentru raporturile juridice de muncă aflate în curs, ci s-ar aplica numai cu privire la raporturile de muncă ce se vor naște în viitor, după intrarea în vigoare a legii noi de salarizare.

Autoritatea de lucru judecat de care se bucură o hotărâre judecătorească în ceea ce privește obligarea autorității publice la plata unui spor este una absolută pe toată durata de aplicare a prevederii legale în baza căreia subzistă o atare obligație a autorității publice. Încetarea obligației legale de plată a sporului este determinată de survenirea unui eveniment legislativ care suprimă textul în baza căruia a fost acordat sporul în cauză, aspect ce nu contravine cu nimic autorității lucrului judecat văzut ca garanție a principiului neretroactivității legii.

II. Cu referire la critica de neconstituționalitate care vizează pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 41 alin. (1) din Constituție, Curtea observă că, în jurisprudența sa, a reținut prin

Decizia nr. 1.221 din 12 noiembrie 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 804 din 2 decembrie 2008,

Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, și

Decizia nr. 874 din 25 iunie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, că dreptul la muncă este un drept complex care include și dreptul la salariu.

De asemenea, prin

Decizia nr. 1.250 din 7 octombrie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 16 noiembrie 2010, Curtea a arătat că "statul are deplina legitimitate constituțională de a acorda sporuri, stimulente, premii, adaosuri la salariul de bază personalului plătit din fonduri publice, în funcție de veniturile bugetare pe care le realizează. Acestea nu sunt drepturi fundamentale, "ci drepturi salariale suplimentare. Legiuitorul este în drept, totodată, să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de bază, premii periodice și alte stimulente, pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula" ( Decizia Curții Constituționale nr. 108 din 14 februarie 2006 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 8 martie 2006)".

Prin urmare, aceste sporuri, stimulente, adaosuri acordate la salariul/indemnizația/solda de bază nu intră în sfera de protecție a art. 41 alin. (1) din Constituție. Astfel, chiar dacă legiuitorul suprimă un astfel de drept salarial suplimentar nu angajează incidența art. 41 alin. (1) din Constituție. De aceea, acest text constituțional nu are incidență în cauză.

III. Cu referire la pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, sub aspectul executării hotărârii judecătorești, Curtea constată următoarele:

- obligarea angajatorului prin hotărâre judecătorească la plata unui anumit spor prevăzut de lege nu echivalează cu transformarea hotărârii judecătorești în izvor de drept în sistemul constituțional românesc;

- obligația angajatorului la plata unui anumit spor constatată prin hotărâre judecătorească se întinde atât timp cât subzistă temeiul legal care a stat la baza pronunțării hotărârii;

- pe toată perioada de timp cât temeiul legal în baza căruia a fost pronunțată hotărârea judecătorească subzistă, autoritățile publice sunt obligate să execute întocmai hotărârea judecătorească ce consfințește dreptul subiectiv al persoanei îndrituite;

- după ce temeiul legal în baza căruia a fost pronunțată hotărârea judecătorească a fost modificat sau abrogat, începând cu data intervenirii evenimentului legislativ menționat, autoritatea publică urmează să acorde sporul corespunzător potrivit noului cadru normativ existent.

Toate cele de mai sus se impun prin prisma faptului că în sistemul constituțional românesc hotărârea judecătorească pronunțată de instanțele judecătorești ordinare nu constituie un izvor formal al dreptului constituțional. Prin urmare, nu se poate susține că statul își încalcă obligația de a executa întocmai obligațiile care decurg din prevederile art. 6 din Convenție.

IV. Cu privire la pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, Curtea observă că drepturile salariale suplimentare sunt protejate de acest text, fiind interese patrimoniale; însă acest text convențional nu se opune competenței legiuitorului de a reforma sistemul de salarizare, de a reașeza bazele de calcul, coeficienții sau valorile de referință. Astfel, protecția acordată drepturilor salariale suplimentare prin art. 1 din Protocolul adițional la Convenție și art. 44 din Constituție se întinde în timp atât cât subzistă temeiul și baza legală a acordării lor.

Mai mult, includerea sporului în salariul/indemnizația sau solda de bază nu are drept efect o eventuală obligație a statului ca în temeiul art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, pe lângă această reașezare cu caracter salarial, să acorde în continuare și plata distinctă a sporului, o atare interpretare fiind inadmisibilă.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 50 din Legea-cadru nr. 330/2009

privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, excepție ridicată din oficiu de către Tribunalul Gorj - Secția contencios administrativ și fiscal în dosarele acestuia nr. 9.362/95/2009, nr. 9.363/95/2009, nr. 9.361/95/2009, nr. 9.360/95/2009 și nr. 9.394/95/2009.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 9 decembrie 2010.