Legea nr. 105/1992

Articolul 11

Starea, capacitatea și relațiile de familie ale persoanei fizice sînt cirmuite de legea sa naționala, afară numai dacă, prin dispoziții speciale, nu se prevede altfel.

Articolul 12

Legea naționala este legea statului a cărui cetățenie o are persoana în cauza. Determinarea și proba cetateniei se fac în conformitate cu legea statului a carei cetățenie se invoca.

Legea naționala a cetățeanului român care, potrivit legii străine, este considerat ca are o alta cetățenie, este legea română.

Legea naționala a strainului care are mai multe cetățenii este legea statului unde își are domiciliul sau, în lipsa, reședința.

Dacă o persoană nu are nici o cetățenie, se aplică legea domiciliului sau, în lipsa, legea reședinței.

Articolul 13

Începutul și încetarea personalității sînt determinate de legea naționala a fiecărei persoane.

Articolul 14

Numele persoanei este cirmuit de legea sa naționala.

Ocrotirea împotriva actelor de încălcare a dreptului la nume, săvîrșite în România, este asigurata potrivit legii române.

Articolul 15

Apartenența unei persoane la o noua lege naționala nu aduce atingere majoratului dobîndit potrivit legii care îi era anterior aplicabilă.

Articolul 16

Condițiile, efectele și anularea unei hotărîri prin care se constata moartea prezumată, absenta sau dispariția, precum și prezumtiile de supravietuire sau de moarte sînt cirmuite de ultima lege naționala a persoanei dispărute.

Dacă această lege nu poate fi identificata, se aplică legea română.

Articolul 17

Persoana care, potrivit legii naționale sau legii domiciliului sau, este lipsită de capacitate sau are capacitate de exercițiu restrînsa, nu poate să opună aceasta cauza de nevaliditate celui care l-a socotit, cu buna-credința, ca fiind deplin capabil în conformitate cu legea locului unde actul a fost întocmit.

Aceasta regula nu se aplică actelor juridice referitoare la familie, moștenire și transmiterea imobilelor.

Articolul 18

Condițiile de fond cerute pentru încheierea căsătoriei sînt determinate de legea naționala a fiecăruia dintre viitorii soți.

Dacă una dintre legile străine astfel determinata prevede un impediment la căsătorie care, potrivit dreptului român, este incompatibil cu libertatea de a încheia o căsătorie, acel impediment va fi înlăturat ca inaplicabil în cazul în care unul dintre viitorii soți este cetățean român și căsătoria se încheie pe teritoriul României.

Articolul 19

Forma încheierii căsătoriei este supusă legii statului pe teritoriul căruia se celebreaza.

Căsătoria unui cetățean român aflat în străinătate poate fi încheiată în fața autorității locale de stat competente ori în fața agentului diplomatic sau funcționarului consular fie al României, fie al statului celuilalt viitor soț.

Căsătoria care se încheie în fața agentului diplomatic sau funcționarului consular al României este supusă condițiilor de forma a legii române.

Articolul 20

Relațiile personale și patrimoniale dintre soți sînt supuse legii naționale comune, iar în cazul în care au cetățenii deosebite, sînt supuse legii domiciliului lor comun.

Legea naționala comuna sau legea domiciliului comun al soților continua sa reglementeze efectele căsătoriei în cazul în care unul dintre ei își schimba, după caz, cetățenia sau domiciliul.

În lipsa de cetățenie comuna sau de domiciliu comun, relațiile personale sau patrimoniale dintre soți sînt supuse legii statului pe teritoriul căruia au ori au avut reședința comuna sau cu care întrețin în comun cele mai strinse legături.

Articolul 21

Condițiile de fond cerute în încheierea convenției matrimoniale sînt cele stabilite de legea naționala a fiecăruia dintre viitorii soți.

Regimul și efectele convenției matrimoniale sînt cirmuite de legea aleasă prin acord de către viitorii soți, iar în lipsa, de legea prevăzută de art. 20.

Aceeași lege stabilește dacă este posibila modificarea sau înlocuirea convenției matrimoniale în timpul căsătoriei. Modificarea sau noua convenție matrimoniala nu poate aduce prejudicii terților.

Articolul 22

Divorțul este cirmuit de legea aplicabilă potrivit art. 20.

Dacă legea străină, astfel determinata, nu permite divorțul ori îl admite în condiții deosebit de restrictive, se aplică legea română, în cazul în care unul dintre soți este, la data cererii de divorț, cetățean român.

Articolul 23

În cazul în care sotii sînt în drept sa ceara separația de corp, condițiile acesteia sînt supuse legii prevăzute de art. 20, care se aplică în mod corespunzător.

Articolul 24

Legea care reglementează cerințele legale pentru încheierea căsătoriei se aplică nulității căsătoriei și efectelor acestei nulități.

Nulitatea unei căsătorii încheiată în străinătate cu încălcarea condițiilor de forma poate fi admisă în România numai dacă sancțiunea nulității este prevăzută și în legea română.

Articolul 25

Filiația copilului din căsătorie se stabilește potrivit legii care, la data cînd s-a născut, cirmuieste, potrivit art. 20, efectele căsătoriei părinților săi.

Dacă, înainte de nașterea copilului, căsătoria părinților a încetat sau a fost desfăcută, se aplică legea care, la data încetării sau desfacerii, îi cirmuia efectele.

Articolul 26

Legea arătată în art. 25 se aplică de asemenea:

a) tagaduirii paternității copilului născut din căsătorie;

b) dobîndirii numelui de către copil;

c) raporturilor dintre părinți și copil, inclusiv obligației părinților de a întreține copilul, de a-l educa și de a-i administra bunurile.

Articolul 27

În cazul în care părinții sînt în drept sa procedeze la legitimarea prin căsătorie subsecventa a copilului născut anterior, condițiile cerute în acest scop sînt cele prevăzute de legea care, potrivit art. 20, se aplică efectelor căsătoriei.

Articolul 28

Filiația copilului în afară căsătoriei se stabilește potrivit legii naționale a copilului de la data nașterii. În cazul în care copilul, cetățean străin, are și o alta cetățenie străină, se aplică legea care îi este mai favorabilă.

Legea menționată se aplică îndeosebi:

a) recunoașterii filiației și efectelor ei;

b) contestarii recunoașterii filiației;

c) raporturilor dintre părinți și copil, inclusiv obligației părinților de a întreține copilul, de a-l educa și de a-i administra bunurile.

Articolul 29

Dreptul mamei de a cere tatălui copilului din afară căsătoriei sa răspundă pentru cheltuielile din timpul sarcinii și pentru cele prilejuite de nașterea copilului este supus legii naționale a mamei.

Articolul 30

Condițiile de fond cerute pentru încheierea adopției sînt stabilite de legea naționala a adoptatorului și a celui ce urmează să fie adoptat. Aceștia trebuie să îndeplinească și condițiile care sînt obligatorii pentru ambii, stabilite de fiecare dintre cele doua legi naționale arătate.

Condițiile de fond cerute soților care adopta împreună sînt cele stabilite de legea care cirmuieste, potrivit art. 20, efectele căsătoriei lor. Aceeași lege se aplică și dacă unul dintre soți adopta copilul celuilalt.

Articolul 31

Efectele adopției, precum și relațiile dintre adoptator și adoptat sînt cirmuite de legea naționala a adoptatorului, iar în cazul adopției consimțite de soți este aplicabilă legea prevăzută de art. 20. Aceeași lege cirmuieste și desfacerea adopției.

Articolul 32

Forma adopției este supusă legii statului pe teritoriul căruia ea se încheie.

Articolul 33

Nulitatea adopției este supusă, pentru condițiile de fond, legilor prevăzute la art. 30, iar pentru nerespectarea condițiilor de forma, legii prevăzute la art. 32.

Articolul 34

Legea aplicabilă obligației de întreținere este:

a) în raporturile dintre părinți și copii, legea care cirmuieste, potrivit art. 25, 28 și 31, efectele filiației;

b) în raporturile dintre soți, legea care cirmuieste, potrivit art. 20, efectele căsătoriei;

c) în raporturile dintre foștii soți, legea care cirmuieste, potrivit art. 22, divorțul; d) în raporturile dintre persoane, legea naționala a creditorului. În caz de schimbare a cetateniei, noua lege naționala se aplică numai prestațiilor ulterioare schimbării.

Articolul 35

Legea aplicabilă obligației de întreținere determina îndeosebi:

a) persoana creditorului și debitorului, precum și ordinea de prioritate între mai mulți debitori;

b) întinderea obligației de întreținere;

c) modul de executare a obligației și termenele pentru satisfacerea acesteia. Pentru a se determina întinderea obligației de întreținere trebuie să se țină seama, chiar dacă legea străină aplicabilă dispune altfel, de posibilitățile materiale ale debitorului și de nevoile efective ale creditorului.

Articolul 36

Ocrotirea minorului născut din căsătorie sau adoptat, exercitată de părinți ori, după caz, de tata sau de mama, este cirmuita de legea prevăzută de art. 20.

Articolul 37

Instruirea, modificarea, efectele și încetarea tutelei, precum și raporturile dintre tutore și persoana lipsită de capacitate sau cu capacitate restrînsa sînt supuse legii naționale a persoanei ocrotite.

Obligația de a accepta și de a exercita tutela este supusă legii naționale a tutorelui.

Articolul 38

Măsurile ce se iau de către părinți sau tutore cu privire la minor sau la o altă persoană lipsită de capacitate sau cu capacitate restrînsa, ori cu privire la bunurile ce le aparțin, sînt supuse legii statului ale cărui autorități îndrumă și supraveghează exercitarea ocrotirii de către cei în drept.

Articolul 39

Dispozițiile art. 37 și 38 se aplică în mod corespunzător curatelei și oricăror instituții de ocrotire a persoanelor lipsite de capacitate sau cu capacitate restrînsa.

Articolul 49

Posesia, dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale asupra bunurilor, inclusiv cele de garanții reale, sînt cirmuite de legea locului unde acestea se afla sau sînt situate, afară numai dacă prin dispoziții speciale se prevede altfel.

Articolul 50

Natura mobiliară sau imobiliară, cît și conținutul drepturilor reale asupra bunurilor se determina în conformitate cu legea locului unde se afla sau sînt situate, prin derogare de la art. 3.

Articolul 51

Platformele și alte instituții durabile de exploatare a resurselor submarine situate pe platoul continental al unui stat sînt considerate, în înțelesul prezentului capitol, ca bunuri imobile.

Articolul 52

Constituirea, transmiterea sau stingerea drepturilor reale asupra unui bun care și-a schimbat așezarea sînt cirmuite de legea locului unde acesta se afla în momentul cînd s-a produs faptul juridic care a generat, modificat sau stins dreptul respectiv.

Articolul 53

Bunul aflat în curs de transport este supus legii statului de unde a fost expediat, afară numai dacă:

a) părțile interesate au ales prin acordul lor, în condițiile art. 73 și art. 74, o alta lege, care devine astfel aplicabilă;

b) bunul este depozitat într-un antrepozit sau pus sub sechestru în temeiul unor măsuri asiguratorii sau ca urmare a unei vinzari silite, în aceste cazuri fiind aplicabilă, pe perioada depozitului sau sechestrului, legea locului unde a fost reasezat temporar.

c) bunul face parte dintre cele personale ale unui pasager, fiind în acest caz supus legii sale naționale.

Articolul 54

Condițiile și efectele care decurg din rezerva dreptului de proprietate referitor la un bun destinat exportului sînt cirmuite, dacă părțile nu au convenit altfel, de legea statului exportator.

Articolul 55

Constituirea, transmiterea sau stingerea drepturilor reale asupra unui mijloc de transport sînt supuse:

a) legii pavilionului pe care îl arboreaza nava sau aeronava;

b) legii aplicabile statutului organic al întreprinderii de transport pentru vehiculele feroviare și rutiere din patrimoniul ei.

Articolul 56

Legea arătată de art. 55 se aplică deopotrivă:

a) bunurilor aflate în mod durabil la bord, formindu-i dotarea tehnica;

b) creanțelor care au ca obiect cheltuielile efectuate pentru asistența tehnica, întreținerea, repararea sau renovarea mijlocului de transport.

Articolul 57

Emiterea de acțiuni nominative, la ordin sau la purtător, precum și de obligațiuni este supusă legii aplicabile statutului organic al persoanei juridice emitente.

Articolul 58

Condițiile și efectele transmiterii unui titlu de valoare dintre cele arătate de art. 57 sînt supuse:

a) legii aplicabile statutului organic al persoanei juridice emitente, cît privește titlul nominativ;

b) legii locului de plată a titlului la ordin;

c) legii locului unde se afla titlul la purtător în momentul transmiterii, în raporturile dintre posesorii succesivi, precum și dintre aceștia și tertele persoane.

Articolul 59

Legea arătată expres în cuprinsul unui titlu de valoare se stabilește dacă acesta întrunește condițiile spre a fi un titlu reprezentativ al mărfii pe care o specifică. În lipsa unei asemenea precizări, natura titlului se determina potrivit legii statului în care își are sediul întreprinderea emitenta.

Dacă titlul reprezintă marfa, legea care i se aplică, în calitatea sa de bun mobil, potrivit alineatului precedent, cirmuieste drepturile reale referitoare la marfa pe care o specifică.

Articolul 60

Nașterea, conținutul și stingerea drepturilor de autor asupra unei opere de creație intelectuală sînt supuse legii statului unde aceasta a fost pentru intiia oara adusă la cunoștința publicului prin publicare, reprezentare, expunere, difuzare sau în alt mod adecvat.

Operele de creație intelectuală nedivulgate sînt supuse legii naționale a autorului.

Articolul 61

Nașterea, conținutul și stingerea dreptului de proprietate industriala sînt supuse legii statului unde s-a efectuat depozitul ori înregistrarea sau unde s-a depus cererea de depozit sau de înregistrare.

Articolul 62

Obținerea reparatiei materiale și morale este supusă legii statului unde a avut loc încălcarea dreptului de autor sau de proprietate industriala.

Articolul 63

Drepturile de autor și de proprietate industriala ale persoanelor fizice și persoanelor juridice străine sînt ocrotite pe teritoriul României, conform legii române și convențiilor internaționale la care România este parte.

Articolul 64

Formele de publicitate, realizate în orice mod, referitoare la bunuri, sînt supuse legii aplicabile la data și locul unde se îndeplinesc.

Articolul 65

Formele arătate în art. 64, precum și cele cu efect constitutiv de drepturi referitoare la un bun imobil sînt supuse legii statului unde acesta se găsește situat, chiar dacă temeiul juridic al nașterii, transmiterii, restringerii sau stingerii dreptului real ori garanției reale s-a constituit prin aplicarea altei legi.

Articolul 73

Contractul este supus legii alese prin consens de părți.

Articolul 74

Alegerea legii aplicabile contractului trebuie să fie expresă ori să rezulte neîndoielnic din cuprinsul acestuia sau din circumstanțe.

Articolul 75

Părțile pot alege legea aplicabilă totalității sau numai unei anumite părți a contractului.

Articolul 76

Înțelegerea privind alegerea legii aplicabile, potrivit art. 73, poate fi modificată prin acordul părților.

Modificarea acordului asupra legii aplicabile, convenită ulterior datei încheierii contractului, are efect retroactiv, fără să poată totuși:

a) sa infirme validitatea formei acestuia; sau

b) sa aducă atingere drepturilor dobîndite între timp de terți.

Articolul 77

În lipsa unei legi alese conform art. 73, contractul este supus legii statului cu care prezintă legăturile cele mai strinse.

Se considera ca exista atare legături cu legea statului în care debitorul prestației caracteristice are, la data încheierii contractului, după caz, domiciliul sau, în lipsa, reședința, ori fondul de comerț sau sediul statutar.

Contractul referitor la un drept imobiliar sau la un drept de folosință temporară asupra unui imobil are legăturile cele mai strinse cu legea statului unde acesta se afla situat.

Articolul 78

Prin prestație caracteristica se înțelege:

a) prestația părții care, în temeiul unui contract translativ, precum vînzarea sau altele similare, înstrăinează un bun mobil;

b) prestația părții care, în temeiul unui contract de închiriere sau altele similare, pune la dispoziția unei persoane, pe o durată de timp determinata, folosință unui bun;

c) prestația îndeplinită de mandatar, depozitar, antreprenor și, în general, de partea care, în contractele de servicii, o aduce la îndeplinire;

d) prestația garantului în contractele de garanție, de cauțiune sau altele similare.

Prezumtiile stabilite în alineatul precedent pot fi inlaturate dacă partea interesată face dovada ca din circumstanțe rezultă ca exista legături mai strinse ale contractului cu legea unui stat.

Articolul 79

Contractul care nu poate fi localizat în funcție de prestația caracteristica a uneia dintre părți este supus, cît privește condițiile de fond, legii locului unde a fost încheiat.

Dacă, în acest scop, părțile aflate în state diferite au negociat prin schimb de scrisori, telegrame sau telefon, contractul se considera încheiat în țara domiciliului sau sediului părții de la care a pornit oferta ferma de contractare ce a fost acceptată.

Articolul 80

Legea aplicabilă fondului contractului, potrivit art. 73-79, se aplică îndeosebi:

a) interpretării naturii sale juridice și a clauzelor pe care le cuprinde;

b) executării obligațiilor izvorite din contract;

c) consecințelor neexecutării totale sau parțiale a acestor obligații, precum și evaluării prejudiciului pe care l-a cauzat;

d) modului de stingere a obligațiilor izvorite din contract;

e) cauzelor de nulitate a contractului și consecințelor acesteia.

Modul de executare a obligațiilor izvorite din contract trebuie să se conformeze legii locului de executare. Creditorul este obligat să respecte această lege în luarea măsurilor destinate, potrivit contractului, sa preintimpine sau sa remedieze neexecutarea ori să-i restrîngă efectele prejudiciabile.

Articolul 81

Existenta și validitatea de fond a consimtamintului părților referitor la legea aplicabilă contractului sînt determinate de însăși legea pe care au ales-o.

Dacă legea menționată declara nevalabila alegerea astfel convenită, contractul este cirmuit de legea arătată în art. 77-79.

Articolul 82

Existenta și validitatea de fond a contractului contestat de către una dintre părți se determina în conformitate cu legea care i s-ar fi aplicat dacă era socotit ca valabil.

Articolul 83

Efectele juridice ale tacerii părții care contesta ca și-a dat consimțămîntul la un contract sînt supuse legii naționale a persoanei fizice sau legii statutului organic al persoanei juridice în cauza.

Articolul 84

Contractul dintre părți care își au domiciliul sau sediul în state diferite se considera încheiat la data cînd acceptarea a ajuns la cunoștința ofertantului.

Contractul, care prin natura sa ori la cererea beneficiarului, impune o executare imediata a prestației caracteristice, se considera încheiat în momentul cînd debitorul acesteia a început executarea, afară numai dacă ofertantul a cerut ca, în prealabil, sa i se comunice acceptarea. În acest ultim caz se aplică prevederile alineatului precedent.

Articolul 85

Legea străină aplicabilă contractului, în temeiul prezentului capitol, cuprinde dispozițiile sale de drept material, în afară de normele ei conflictuale.

Articolul 86

Contractul este supus condițiilor de forma stabilite de legea prevăzută la art. 71 alin. 1, care se aplică în mod corespunzător.

Contractul se considera totuși valabil din punct de vedere al formei dacă:

a) părțile care se găsesc, la data cînd l-au încheiat, în state diferite, au îndeplinit condițiile de forma prevăzute de legea unuia dintre aceste state;

b) reprezentantul părții a îndeplinit condițiile de forma ale statului unde s-a aflat în momentul încheierii contractului.

Articolul 87

Formele de publicitate necesare spre a conferi validitate sau opozabilitate contractului prin care se constituie, se modifica, se transmit ori se sting drepturi asupra bunurilor corporale, sînt supuse legii locului unde acestea se afla sau sînt situate.

Articolul 88

În lipsa unei legi convenite de părți spre a se aplică vinzarii mobiliare, aceasta este supusă legii statului în care vînzătorul are, la data încheierii contractului, după caz, domiciliul sau, în lipsa, reședința ori fondul de comerț sau sediul social.

Articolul 89

Prin excepție de la prevederile art. 88, contractul de vînzare-cumpărare comercială este supus legii statului în care cumpărătorul are fondul de comerț sau sediul social, dacă:

a) negocierile au fost purtate și contractul a fost încheiat de către părți prezente în acel stat; sau

b) contractul prevede în mod expres ca vînzătorul trebuie să execute obligația de livrare a mărfii în acel stat.

Articolul 90

Vînzarea prin licitație, prin burse sau tîrguri este supusă legii statului unde are loc încheierea pe aceasta cale a contractului, afară numai dacă legea statului respectiv admite ca părțile sa aleagă prin acord legea aplicabilă și ele au procedat explicit la o asemenea alegere.

Articolul 91

Legea aplicabilă vinzarii, în temeiul art. 73, 76-77 și 88-90, cirmuieste îndeosebi:

a) interpretarea contractului;

b) drepturile și obligațiile părților;

c) executarea obligațiilor ce izvorăsc din contract;

d) momentul de cînd cumpărătorul are dreptul la produsele și fructele bunului sau mărfii transmise;

e) momentul de cînd cumpărătorul suporta riscurile referitoare la bunul sau marfa transmisă;

f) validitatea și efectele între părți ale clauzelor de rezerva a proprietății;

g) consecințele neexecutării contractului, inclusiv obținerea reparatiei pentru prejudicii, cu excepția chestiunilor care sînt supuse legii procedurale a forului;

h) modul de stingere a obligațiilor izvorite din contract, precum și decăderea intemeiata pe expirarea unui termen;

i) consecințele nulității contractului.

Articolul 92

Legea statului unde se efectuează recepția mărfii stabilește, dacă nu s-a convenit expres altfel, termenele și procedura de verificare cantitativă și calitativă, precum și măsurile ce pot fi luate referitor la aceste bunuri în cazul în care sînt refuzate.

Articolul 93

În raporturile dintre reprezentant și mandatar sau comisionar se aplică, dacă nu s-a convenit altfel, legea statului în care intermediarul exercita împuternicirea.

În cazul în care acesta exercita, cu titlu profesional, funcția de intermediar sau agent, se aplică legea sediului sau profesional.

Articolul 94

Legea arătată în art. 93 se aplică îndeosebi:

a) existenței, întinderii, modificării și încetării puterilor intermediarului;

b) consecințelor depășirii acestor puteri sau folosirii lor abuzive;

c) facultății intermediarului de a delega, în totul sau în parte, puterile și de a desemna un intermediar adițional sau substituit;

d) posibilității ca intermediarul sa încheie un contract pentru reprezentat, cînd exista riscul unui conflict de interese între el însuși și reprezentat;

e) clauzei de neconcurenta;

f) cazurilor de prejudicii care urmează să fie reparate.

Articolul 95

Raporturile dintre persoana reprezentată și terți sînt supuse, dacă nu au convenit explicit altfel, legii unde se afla sediul profesional al intermediarului.

În lipsa unui asemenea sediu, se aplică legea statului unde a acționat intermediarul, dacă pe teritoriul respectiv se afla:

a) sediul, domiciliul sau reședința persoanei reprezentate; sau

b) sediul, domiciliul sau reședința terțului; sau

c) sediul bursei, tirgului sau locului unde s-a organizat o licitație la care a participat intermediarul spre a îndeplini împuternicirea.

Articolul 96

Legea arătată de art. 95 stabilește îndeosebi efectele actelor pe care intermediarul le-a încheiat în exercițiul real sau pretins al împuternicirii.

Articolul 97

Modul de executare a împuternicirii trebuie să se conformeze condițiilor stabilite de legea statului unde are loc executarea.

Articolul 98

Intermediarul care a comunicat cu terțul dintr-un stat în altul, prin scrisori, telegrame, telex, telefon sau alte mijloace de telecomunicație, este socotit ca a acționat de la sediul sau profesional ori, în lipsa, de la domiciliul sau reședința sa.

Articolul 99

Dacă reprezentatul, intermediarul sau terțul are mai multe sedii profesionale în state diferite, se tine seama de cel care prezintă legătură cea mai strinsa cu actul îndeplinit de intermediar.

Articolul 100

Reprezentarea care are ca obiect acte de administrare sau de dispoziție referitoare la un imobil este supusă legii situației bunului.

Articolul 101

Legea convenită de părți, potrivit art. 73 și 76, spre a cirmui contractul de muncă este aplicabilă numai în măsura în care nu aduce restringeri ocrotirii pe care o asigura salariatului dispozițiile imperative ale legii aplicabile în lipsa unei atare alegeri.

Articolul 102

Contractul de muncă este supus, dacă părțile nu au convenit altfel, legii statului pe al cărui teritoriu:

a) salariatul își îndeplinește în mod obișnuit munca, în temeiul contractului, chiar dacă este temporar detașat într-un alt stat;

b) se afla sediul întreprinderii care a angajat salariatul, dacă acesta își îndeplinește munca, prin natura funcției sale; în cazul în care totuși exista legături mai puternice ale contractului de muncă cu un alt stat, devine aplicabilă legea acestuia.

Articolul 103

În lipsa de lege convenită de părți se aplică:

a) în contractele de executare de lucrări, legea sediului antreprenorului;

b) în contractele de transport, de expeditii și altele similare, legea sediului transportatorului sau expeditorului;

c) în contractele bancare, inclusiv cele de garanție bancară autonomă, legea sediului întreprinderii de credit; în raporturile dintre cele doua bănci se aplică legea celei care prestează serviciul în favoarea celeilalte;

d) în contractele de asigurare împotriva riscurilor, legea sediului asiguratorului; această lege se aplică, de asemenea, cesiunii sau gajarii poliței de asigurare;

e) în contractele de depozit, legea sediului depozitarului;

f) donatiei, legea naționala a donatorului.

Articolul 104

Imbogatirea fără cauza a unei persoane fizice sau juridice este supusă legii statului unde s-a produs.

Articolul 105

În cazul în care imbogatirea fără cauza decurge dintr-o prestație intemeiata pe un raport juridic anual sau ale cărui efecte incetasera în orice alt mod, legea acestuia este aplicabilă și imbogatirii.

Articolul 106

Gestiunea de afaceri este supusă legii locului unde persoana care îndeplinește actele curente de gestiune exercita aceasta activitate.

Articolul 107

Legea statului unde are loc un fapt juridic stabilește dacă acesta constituie un act ilicit și îl cirmuieste îndeosebi în ce privește:

a) capacitatea delictuala;

b) condițiile și întinderea răspunderii;

c) cauzele de limitare sau de exonerare de răspundere și de împărțire a răspunderii între autor și victima;

d) răspunderea comitetului pentru fapta prepusului;

e) natura daunelor care pot sa dea loc la reparatie;

f) modalitățile și întinderea reparatiei;

g) transmisibilitatea dreptului la reparatie;

h) persoanele îndreptățite să obțină reparația pentru prejudiciul suferit.

Articolul 108

În cazul în care toate sau o parte din consecințele păgubitoare ale actului ilicit se produc într-un alt stat decît în cel unde a avut loc, se aplică reparatiei corelative legea acestui stat, în conformitate cu dispozițiile de la lit. b)-h) din art. 107.

Articolul 109

Persoana prejudiciata poate introduce acțiunea de despăgubiri direct împotriva asiguratorului de răspundere civilă dacă legea contractului de asigurare o admite.

Articolul 110

Regulile de securitate și de comportament din statul unde a avut loc actul ilicit trebuie să fie respectate în toate cazurile.

Articolul 111

Dispozițiile art. 107-110 se aplică în mod corespunzător oricărei forme de răspundere izvorita din acte ilicite, dacă nu se dispune expres altfel în secțiunile următoare.

Articolul 112

Pretențiile de reparații întemeiate pe o atingere adusă personalității de către mass-media, îndeosebi prin presa, radio, televiziune sau orice alt mijloc public de informare, sînt cirmuite, la alegerea persoanei lezate, de:

a) legea statului domiciliului sau reședinței sale;

b) legea statului în care s-a produs rezultatul pagubitor;

c) legea statului în care autorul daunei își are domiciliul sau reședința ori sediul social.

În cazurile prevăzute la lit. a) și b) se cere și condiția ca autorul daunei sa fi trebuit în mod rezonabil să se aștepte ca efectele atingerii aduse personalității să se producă în unul din cele doua state.

Articolul 113

Dreptul de replica împotriva daunelor aduse personalității este supus legii statului în care a apărut publicația sau de unde s-a difuzat emisiunea.

Articolul 114

Pretențiile de reparații întemeiate pe un defect al produsului, pe o descriere defectuoasă de natura sa creeze confuzii sau pe lipsa instrucțiunilor de folosire sînt supuse, la alegerea consumatorului prejudiciat:

a) legii domiciliului sau reședinței sale obișnuite;

b) legii statului de unde a fost dobîndit produsul, afară numai dacă fabricantul, producătorul sau furnizorul face dovada ca produsul a fost pus în circulație pe piața acelui stat fără consimțămîntul sau.

Articolul 115

Pretențiile de reparații prevăzute la art. 114 pot fi formulate dacă produsul face parte din cele destinate unei folosințe personale sau familiale a consumatorului și este lipsit de legătură cu activitatea sa profesională sau comercială.

Articolul 116

Instanțele din România pot sa acorde despăgubiri conform art. 114, întemeiate pe o lege străină, numai în limitele stabilite de legea română pentru prejudicii corespunzătoare.

Articolul 117

Pretențiile de reparații întemeiate pe un act de concurenta neloială sau pe un alt act care provoacă restringeri nelegitime liberei concurente sînt supuse legii statului pe a cărui piața s-a produs rezultatul daunator.

Articolul 118

Poate fi aplicată, de asemenea, la cererea persoanei prejudiciate, în locul legii arătate la art. 117:

a) legea statului de sediu al acestei persoane, dacă actul de concurenta neloială a produs daune care o privesc în exclusivitate;

b) legea contractului dintre părți, dacă actul de concurenta neloială a fost savirsit și a adus prejudicii raporturilor dintre ele.

Articolul 119

Instanțele din România pot acorda despăgubiri, conform art. 117 și 118, întemeiate pe o lege străină, numai în limitele stabilite de legea română pentru prejudicii corespunzătoare.

Articolul 120

Cesiunea de creanta este supusă, dacă părțile nu au convenit altfel, legii creanței cedate. Alegerea altei legi, prin acordul cedentului și cesionarului, nu este opozabilă debitorului cedat decît cu consimțămîntul sau.

Obligațiile dintre cedent și cesionar sînt supuse legii care se aplică raportului juridic pe care s-a bazat cesiunea.

Articolul 121

Subrogarea conventionala este supusă, dacă părțile nu au convenit altfel, legii obligației al carei creditor este înlocuit.

Subrogarea legală este supusă legii în temeiul căreia o persoană poate sau trebuie să dezintereseze pe creditor. Această lege stabilește:

a) dacă plătitorul se subroga în locul creditorului originar, în raporturile sale cu debitorul;

b) drepturile ce pot fi exercitate împotriva debitorului.

Articolul 122

Delegația și novatia sînt supuse legii aplicabile obligației care le formează obiectul.

Articolul 123

Compensația este supusă legii aplicabile creanței căreia i se opune stingerea, parțială sau totală, prin compensație.

Articolul 124

Creditorul care își valorifica drepturile împotriva mai multor debitori trebuie să se conformeze legii aplicabile în raporturile sale cu fiecare dintre ei.

Articolul 125

Dreptul unui debitor de a exercita regresul împotriva unui codebitor exista numai dacă legile aplicabile ambelor datorii îl admit.

Condițiile de exercitare a regresului sînt determinate de legea aplicabilă datoriei pe care codebitorul o are față de creditorul urmăritor.

Raporturile dintre creditorul care a fost dezinteresat și debitorul plătitor sînt supuse legii aplicabile datoriei acestuia din urma.

Dreptul unei instituții publice de a exercita regresul este stabilit de legea sa organică. Admisibilitatea și exercițiul regresului sînt cirmuite de dispozițiile alin. 2 și 3 din prezentul articol.

Articolul 126

Moneda de plată este definită de legea statului care a emis-o.

Efectele pe care moneda le exercita asupra întinderii unei datorii sînt determinate de legea aplicabilă datoriei.

Legea statului în care trebuie efectuată plata determina în ce anume moneda urmează ca ea să fie facuta, afară numai dacă, în raporturile de drept internațional privat născute din contract, părțile au convenit o alta moneda de plată.

Articolul 127

Persoana care, potrivit legii sale naționale, este lipsită de capacitatea de a se angaja prin cambie, bilet de ordin sau cec, se obliga totuși valabil printr-un asemenea titlu, dacă semnatura a fost data într-un stat a cărui lege îl considera capabil pe subscriitor.

Articolul 128

Angajamentul asumat în materie de cambie, bilet de ordine sau cec este supus condițiilor de forma ale legii statului unde angajamentul a fost subscris. În materie de cec, îndeplinirea condițiilor de forma prevăzute de legea locului plății este suficienta.

Dacă angajamentul este nevalabil, potrivit legii arătate în alineatul precedent, dar se conformează legii statului unde are loc subscrierea unui angajament ulterior, neregularitatea de forma a primului angajament nu infirma validitatea celui ulterior.

Articolul 129

Termenele stabilite pentru exercitarea acțiunii de regres sînt determinate, față de orice semnatar, de legea locului unde titlul a luat naștere.

Articolul 130

Forma și termenele de protest, cît și condițiile de forma ale unor acte necesare pentru exercitarea sau conservarea drepturilor în materie de cambie, bilet la ordin sau cec sînt stabilite de legea statului unde trebuie întocmit protestul sau un alt act necesar.

Articolul 131

Efectele obligațiilor acceptantului unei cambii și semnatarului unui bilet la ordin sînt supuse legii locului unde aceste titluri sînt plătibile.

Efectele pe care le produc semnăturile celorlalți obligați prin cambie sau prin bilet la ordin sînt determinate de legea statului pe teritoriul căruia au fost date semnăturile.

Articolul 132

Legea locului unde titlul a fost constituit stabilește dacă posesorul cambiei dobîndește creanta care a dat loc emisiunii titlului.

Articolul 133

Legea statului unde este platibila cambia stabilește dacă acceptarea poate fi restrînsa la o parte din suma, precum și dacă posesorul titlului este sau nu obligat sa primească o plata parțială.

Articolul 134

Legea statului unde cambia sau biletul la ordin sînt plătibile determina măsurile ce pot fi luate în caz de pierdere sau furt al titlului.

Articolul 135

Legea statului unde cecul este plătibil determina persoanele asupra cărora poate fi tras un asemenea titlu.

Articolul 136

În cazul în care, potrivit legii arătate în art. 135, cecul este nul din cauza ca a fost tras asupra unei persoane neindreptatite, obligațiile ce decurg din semnăturile puse pe titlu în alte state, ale căror legi nu cuprind o asemenea restrictie, sînt valabile.

Articolul 137

Legea statului pe al cărui teritoriu au fost subscrise obligațiile ce decurg din cec determina efectele acestor obligații.

Articolul 138

Legea statului unde cecul este plătibil determina îndeosebi:

a) dacă titlul trebuie tras la vedere sau dacă poate fi tras la un anumit termen de la vedere, precum și efectele postdatarii;

b) termenul de prezentare;

c) dacă cecul poate fi acceptat, certificat, confirmat sau vizat și care sînt efectele produse de aceste mențiuni;

d) dacă posesorul poate cere și dacă este obligat sa primească o plata parțială;

e) dacă cecul poate fi barat sau poate să cuprindă clauza "plătibil în cont" ori o expresie echivalenta și care sînt efectele acestei barari, clauze sau expresii echivalente;

f) dacă posesorul are drepturi speciale asupra provizionului și care este natura lor;

g) dacă tragatorul poate să revoce cecul sau să facă opoziție la plata acestuia;

h) măsurile care pot fi luate în caz de pierdere sau de furt al cecului;

i) dacă un protest sau o constatare echivalenta este necesară pentru conservarea dreptului de regres împotriva girantilor, tragatorului și celorlalți obligați.

Articolul 139

Legea pavilionului navei sau legea statului de înmatriculare a aeronavei se aplică faptelor și actelor juridice intervenite la bord, dacă, în conformitate cu natura lor, acestea sînt supuse legii locului unde au survenit.

În porturi și aeroporturi se aplică legea locală.

Articolul 140

Legea pavilionului navei sau statului de înmatriculare a aeronavei cirmuieste îndeosebi:

a) puterile, competentele și obligațiile comandantului navei sau aeronavei;

b) contractul de angajare a personalului navigant, dacă părțile nu au ales o alta lege;

c) răspunderea armatorului navei sau întreprinderii de transport aerian pentru faptele și actele comandantului și echipajului;

d) drepturile reale și de garanție asupra navei sau aeronavei, precum și formele de publicitate privitoare la actele prin care se constituie, se transmit și se sting asemenea drepturi.

Articolul 141

Răspunderea izvorita dintr-un abordaj survenit într-un port sau în apele teritoriale este supusă legii locului abordajului.

În marea libera, abordajul este supus legii naționale comune a navelor, iar dacă naționalitatea diferă, legii navei avariate. În cazul cînd ambele nave sînt avariate, iar una are naționalitate română, se aplică legea română, dacă nava avariata nu alege naționalitatea celeilalte nave.

În zona economică exclusiva a României, abordajul este supus legii române.

Articolul 142

Obligațiile ce decurg din actele de asistența și salvare a persoanelor și bunurilor sînt supuse legii locului evenimentului, dacă acesta s-a produs în apele teritoriale, iar dacă a survenit în marea libera, legii naționale a navei care a acordat asistența sau a realizat salvarea.

Legea arătată în alineatul precedent stabilește, de asemenea, modul de repartizare a compensatiei pentru asistența și salvare între armator și echipajul navei salvatoare sau care a acordat asistența tehnica.

Articolul 143

Dispozițiile legii române referitoare la rutele și securitatea zborului în spațiul aerian român se aplică oricărei aeronave, independent de statul înmatriculării, precum și echipajului și călătorilor aflați la bord.

Articolul 144

Daunele cauzate pe sol de aeronava sînt supuse legii statului pe al cărui teritoriu s-au produs.

În marea libera și în alte spații nesupuse vreunei suveranitati se aplică răspunderii izvorite dintr-un abordaj, în mod corespunzător, legea prevăzută de art. 141 alin. 2.

Articolul 148

Instanțele judecătorești române sînt competente, în condițiile prevăzute de dispozițiile ce urmează, să soluționeze procesele dintre o parte română și o parte străină sau numai dintre străini, persoane fizice sau persoane juridice.

Articolul 149

Instanțele judecătorești române sînt competente dacă:

1. pîrîtul sau unul dintre piriti are domiciliul, reședința sau fondul de comerț în România; dacă pîrîtul din străinătate nu are domiciliul cunoscut, cererea se introduce la instanța domiciliului sau reședinței reclamantului din țara;

2. sediul pîrîtului, persoana juridică, se afla în România; în sensul prezentului articol, persoana juridică străină este socotită cu sediul în România și în cazul cînd are pe teritoriul tarii o filiala, o sucursala, o agenție sau o reprezentanta;

3. reclamantul din cererea de pensie de întreținere are domiciliul în România;

4. locul unde a luat naștere sau trebuia executată, fie chiar în parte, o obligație izvorita dintr-un contract, se afla în România;

5. locul unde a intervenit un fapt juridic din care decurg obligații extra-contractuale cu efectele sale se afla în România;

6. statia feroviara sau rutiera, precum și portul sau aeroportul de încărcare sau descărcare a pasagerilor sau mărfii transportate se afla în România;

7. bunul asigurat sau locul unde s-a produs riscul se afla în România;

8. ultimul domiciliu al defunctului sau bunuri rămase de la acesta se afla în România;

9. imobilul la care se referă cererea se afla în România.

Articolul 150

Instanțele române sînt, de asemenea, competente sa judece:

1. procese dintre persoane cu domiciliul în străinătate, referitoare la acte sau fapte de stare civilă înregistrate în România, dacă cel puțin una dintre părți este cetățean român;

2. procese referitoare la ocrotirea minorului sau interzisului, cetățean român cu domiciliul în străinătate;

3. declararea morții prezumate a unui cetățean român, chiar dacă el se afla în străinătate la data cînd a intervenit dispariția. Pînă la luarea unor măsuri provizorii de către instanța română, rămîn valabile măsurile provizorii luate de instanța străină;

4. procese privitoare la ocrotirea în străinătate a proprietății intelectuale a unei persoane domiciliate în România, cetățean român sau străin fără cetățenie, dacă prin convenția părților nu s-a stabilit o alta competența;

5. procese dintre străini, dacă aceștia au convenit expres astfel, iar raporturile juridice privesc drepturi de care ei pot dispune, în legătură cu bunuri sau interese ale persoanelor din România;

6. procese referitoare la abordajul unor nave sau aeronave, precum și cele referitoare la asistența sau la salvarea unor persoane sau unor bunuri în marea libera ori într-un loc sau spațiu nesupus suveranității vreunui stat, dacă:

a) nava sau aeronava are naționalitatea română;

b) locul de destinație sau primul port sau aeroport, unde nava sau aeronava a ajuns, se găsește pe teritoriul României;

c) nava sau aeronava a fost sechestrata în România;

d) pîrîtul are domiciliul sau reședința în România;

7. falimentul sau orice alta procedura judiciară privind încetarea plăților în cazul unei societăți comerciale străine cu sediul în România;

8. orice alte procese prevăzute de lege.

Articolul 151

Instanțele române sînt exclusiv competente sa judece procesele privind raporturi de drept internațional privat referitoare la:

1. acte de stare civilă întocmite în România și care se referă la persoane domiciliate în România, cetățeni români sau străini fără cetățenie;

2. încuviințarea adopției, dacă cel ce urmează a fi adoptat are domiciliul în România și este cetățean român sau străin fără cetățenie;

3. tutela și curatela privind ocrotirea unei persoane domiciliate în România, cetățean român sau străin fără cetățenie;

4. punerea sub interdicție a unei persoane care are domiciliul în România;

5. desfacerea, anularea sau nulitatea căsătoriei, precum și alte litigii dintre soți, cu excepția celor privind imobile situate în străinătate, dacă, la data cererii, ambii soți domiciliază în România, iar unul dintre ei este cetățean român sau străin fără cetățenie;

6. moștenirea lăsată de o persoană care a avut ultimul domiciliu în România;

7. imobile situate pe teritoriul României;

8. executarea silită a unui titlu executoriu pe teritoriul României.

Articolul 152

Instanțele din România pot sa dispună, la cerere, măsuri asiguratorii în cazuri urgente, spre a ocroti drepturi, interese sau bunuri ce au legătură cu jurisdicția lor, chiar dacă nu sînt competente, potrivit dispozițiilor prezentului capitol, să soluționeze în fond procesul în vederea căruia sau în cursul căruia măsurile sînt necesare.

Articolul 153

În cazul în care o jurisdicție străină se declara necompetentă să soluționeze o acțiune formulată de către un cetățean român, aceasta poate fi introdusă la instanța din România cu care procesul prezintă cele mai strinse legături.

Articolul 154

Dacă părțile au supus, prin convenție, litigiul dintre ele sau litigiile ce se vor naște din actul pe care l-au încheiat, competentei unei anumite instanțe, aceasta va fi investită cu competența jurisdicțională, afară numai dacă:

1. instanța este străină, iar litigiul intră în competența exclusiva a unei instanțe române;

2. instanța este română, iar una dintre părți invedereaza ca o instanța străină este exclusiv competența.

Articolul 155

În cazul în care instanțele române sînt competente, potrivit dispozițiilor prezentului capitol, și nu se poate stabili care anume dintre ele este indreptatita să soluționeze procesul, cererea va fi îndreptată, potrivit regulilor de competența materială, la Judecătoria sectorului 1 al municipiului București sau la Tribunalul municipiului București.

Articolul 156

Competența instanțelor române, stabilită conform art. 148-152, nu este înlăturată prin faptul ca același proces sau un proces conex a fost dedus în fața unei instanțe judecătorești străine.

Articolul 157

Instanța sesizată verifica, din oficiu, competența sa de a soluționa procesul privind raporturi de drept internațional privat și, în cazul în care nu este competența nici ea și nici o alta instanța română, respinge cererea ca nefiind de competența instanțelor române.

Articolul 158

Capacitatea procesuala a fiecăreia dintre părțile în proces este cirmuita de legea sa naționala.

Articolul 159

În procesele privind raporturi de drept internațional privat instanțele române aplica legea procedurala română, dacă nu s-a dispus altfel în mod expres.

Legea română stabilește și dacă o anumită problema este de drept procedural sau de drept material.

Articolul 160

Obiectul și cauza acțiunii civile, în procesele privind raporturile de drept internațional privat, sînt determinate de legea care reglementează fondul raportului juridic litigios. După aceeași lege se determina calitatea procesuala a părților.

Articolul 161

Mijloacele de proba pentru dovedirea unui act juridic și puterea doveditoare a înscrisului care îl constata sînt cele prevăzute de legea locului încheierii actului juridic sau de legea aleasă de părți, dacă ele aveau dreptul sa o aleagă.

Proba faptelor se face potrivit legii locului unde ele s-au produs.

Cu toate acestea, va fi aplicabilă legea română, dacă aceasta admite și alte mijloace de proba decît cele prevăzute de legile arătate la alin. 1 și 2.

Legea română este aplicabilă și în cazul în care ea îngăduie proba cu martori și cu prezumții ale instanței, chiar dacă aceste mijloace de proba nu sînt admisibile potrivit legii străine.

Dovada stării civile și puterea doveditoare a actelor de stare civilă sînt reglementate de legea locului unde s-a întocmit înscrisul invocat.

Administrarea probelor se face potrivit legii române.

Articolul 162

Actele oficiale întocmite sau legalizate de către o autoritate străină pot fi folosite în fața instanțelor române numai dacă sînt supralegalizate, pe cale administrativă ierarhica și în continuare de misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României, spre a li se garanta astfel autenticitatea semnaturilor și sigiliului.

Supralegalizarea pe cale administrativă este supusă procedurii stabilite de statul de origine a actului, urmată de supralegalizarea efectuată fie de către misiunea diplomatică sau oficiul consular român din statul de origine, fie de către misiunea diplomatică sau oficiul consular al statului de origine în România și, în continuare, în ambele situații, de către Ministerul Afacerilor Externe.

Scutirea de supralegalizare este permisă în temeiul legii, al unei înțelegeri internaționale la care este parte România sau pe bază de reciprocitate.

Supralegalizarea actelor întocmite sau legalizate de instanțele române se face, din partea autorităților române, de către Ministerul Justiției și Ministerul Afacerilor Externe, în aceasta ordine.

Articolul 163

Străinii, persoane fizice și persoane juridice au, în condițiile legii, în fața instanțelor române, aceleași drepturi și aceleași obligații procedurale ca și persoanele fizice de cetățenie română și persoanele juridice române.

Cetățenii străini beneficiază în fața instanțelor române, în procesele privind raporturile de drept internațional privat, de scutiri sau reduceri de taxe și alte cheltuieli de procedura, precum și de asistența juridică gratuita, în aceeași măsura și în aceleași condiții ca și cetățenii români, sub condiția reciprocității cu statul de cetățenie sau de domiciliu al solicitanților.

Sub aceeași condiție a reciprocității, reclamantul de cetățenie străină nu poate fi obligat să depună cauțiune ori vreo alta garanție, pentru motivul ca este străin sau că nu are domiciliul ori sediul în România.

Articolul 164

În cazul în care reprezentarea ori asistarea strainului lipsit de capacitate sau cu capacitate de exercițiu restrînsa nu a fost asigurata potrivit legii sale naționale, iar din aceasta cauza judecarea procesului intirzie, instanța îi va putea numi în mod provizoriu un curator special.

Articolul 165

În cazul prezentei legi, termenul de hotărîri străine se referă la actele de jurisdicție ale instanțelor judecătorești, notariatelor sau oricăror autorități competente dintr-un alt stat.

Articolul 166

Hotărîrile străine sînt recunoscute de plin drept în România, dacă se referă la statutul civil al cetățenilor statului unde au fost pronunțate sau dacă, fiind pronunțate într-un stat terț, au fost recunoscute mai întîi în statul de cetățenie al fiecărei părți.

Articolul 167

Hotărîrile referitoare la alte procese decît cele arătate în art. 166 pot fi recunoscute în România, spre a beneficia de puterea lucrului judecat, dacă sînt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

a) hotărîrea este definitivă, potrivit legii statului unde a fost pronunțată;

b) instanța care a pronunțat-o a avut, potrivit legii menționate, competența sa judece procesul;

c) exista reciprocitate în ce privește efectele hotărîrilor străine între România și în statul instanței care a pronunțat hotărîrea.

Dacă hotărîrea a fost pronunțată în lipsa părții care a pierdut procesul, trebuie să se constate, de asemenea, ca i-a fost inminata în timp util citația pentru termenul de dezbateri în fond, cît și actul de sesizare a instanței și ca i s-a dat posibilitatea de a se apara și de a exercita calea de atac împotriva hotărîrii.

Caracterul nedefinitiv al hotărîrii străine, decurgind din omisiunea citarii persoanei care nu a participat la proces în fața instanței străine, poate fi invocat numai de către acea persoana.

Articolul 168

Recunoașterea hotărîrii străine poate fi refuzată în unul dintre următoarele cazuri:

1. hotărîrea este rezultatul unei fraude comise în procedura urmată în străinătate;

2. hotărîrea încalcă ordinea publică de drept internațional privat român; constituie un asemenea temei de refuz al recunoașterii încălcarea dispozițiilor art. 151 privitoare la competența exclusiva a jurisdicției române;

3. procesul a fost soluționat între aceleași părți printr-o hotărîre, chiar nedefinitiva, a instanțelor române sau se afla în curs de judecare în fața acestora la data sesizării instanței străine.

Recunoașterea nu poate fi refuzată pentru singurul motiv ca instanța care a pronunțat hotărîrea străină a aplicat o alta lege decît cea determinata de dreptul internațional privat român, afară numai dacă procesul privește starea civilă și capacitatea unui cetățean român, iar soluția adoptata diferă de cea la care s-ar fi ajuns potrivit legii române.

Articolul 169

Sub rezerva verificării condițiilor prevăzute de art. 167 și 168, instanța română nu poate proceda la examinarea în fond a hotărîrii străine și nici la modificarea ei.

Articolul 170

Cererea de recunoaștere se rezolva pe cale principala de tribunalul județean în circumscripția căruia își are domiciliul sau sediul cel care a refuzat recunoașterea hotărîrii străine.

Cererea de recunoaștere poate fi, de asemenea, rezolvată pe cale incidența, de către instanța sesizată cu un proces avînd un alt obiect, în cadrul căruia se ridica excepția puterii lucrului judecat, intemeiata pe hotărîrea străină.

Articolul 171

Cererea de recunoaștere a hotărîrii străine se întocmește potrivit cerințelor prevăzute de legea procedurala română și va fi însoțită de următoarele acte:

a) copia hotărîrii străine;

b) dovada caracterului definitiv al acesteia;

c) copia dovezii de inminare a citației și actului de sesizare, comunicate părții care a fost lipsa în instanța străină sau orice alt act oficial care să ateste ca citația și actul de sesizare au fost cunoscute, în timp util, de către partea împotriva căreia s-a luat hotărîrea;

d) orice alt act, de natura sa probeze, în completare, ca hotărîrea străină îndeplinește celelalte condiții prevăzute de art. 167.

Actele prevăzute în alin. 1 vor fi însoțite de traduceri autorizate și vor fi supralegalizate, cu respectarea dispozițiilor art. 162. Supralegalizarea nu se cere în cazul în care părțile sînt de acord cu depunerea de copii certificate pentru conformitate.

Articolul 172

Cererea de recunoaștere a hotărîrii străine se soluționează pe cale principala prin hotărîre, iar pe cale incidența prin încheiere interlocutorie, în ambele cazuri după citarea părților.

Cererea poate fi soluționată fără citarea părților dacă, din hotărîrea străină, rezultă ca pîrîtul a fost de acord cu admiterea acțiunii.

Articolul 173

Hotărîrile străine, care nu sînt aduse la îndeplinire, de bunăvoie de către cei obligați a le executa, pot fi puse în executare pe teritoriul României, pe baza încuviințării date, la cererea persoanei interesate, de către tribunalul județean în circumscripția căruia urmează să se efectueze executarea.

Hotărîrile străine prin care s-au luat măsuri asiguratorii și cele date cu executarea provizorie nu pot fi puse în executare pe teritoriul României.

Articolul 174

Executarea hotărîrii străine se încuviințează cu respectarea condițiilor prevăzute de art. 167, cît și a celor ce urmează:

a) hotărîrea este executorie potrivit legii instanței care a pronunțat-o;

b) dreptul de a cere executarea silită nu este prescris potrivit legii române.

Dispozițiile art. 168 și 169 sînt aplicabile în mod corespunzător și cererii de încuviințare a executării.

Articolul 175

Cererea de încuviințare a executării, întocmită în condițiile prevăzute de art. 171, va fi însoțită și de dovada caracterului executor al hotărîrii străine, eliberata de instanța care a pronunțat-o.

Articolul 176

Cererea de încuviințare a executării se soluționează prin hotărîre, după citarea părților.

În cazul în care hotărîrea străină conține soluții asupra mai multor capete de cerere, care sînt disociabile, încuviințarea poate fi acordată separat.

Articolul 177

Pe baza hotărîrii definitive de încuviințare a executării se emite titlul executoriu, în condițiile legii române, mentionindu-se în titlu și hotărîrea de încuviințare.

Articolul 178

Hotărîrea străină, data de către o instanța competența, are forta probanta în fața instanțelor române cu privire la situațiile de fapt pe care le constata.

Articolul 179

Tranzacțiile judiciare încheiate în străinătate produc în România efectele ce decurg din legea care le-a fost aplicată, în condițiile art. 173 alin. 1 și art. 174-178.

Articolul 180

În cazul în care părțile în proces au încheiat o convenție arbitrală, pe care una dintre ele o invoca în instanța judecătorească, aceasta își verifica competența.

Instanța va retine spre soluționare procesul dacă:

a) pîrîtul și-a formulat apărările în fond, fără nici o rezervă intemeiata pe convenția arbitrală; sau

b) convenția arbitrală este lovită de nulitate ori inoperantă; sau

c) tribunalul arbitral nu poate fi constituit din cauze vadit imputabile pîrîtului în arbitraj.

Articolul 181

Dispozițiile art. 167-178 privind recunoașterea și executarea hotărîrilor judecătorești străine se aplică, în mod corespunzător, și sentințelor arbitrale străine.