Codul Familiei
CODUL FAMILIEI din 1953
prezumat în vigoare republicat
-----------
publicată în Buletinul Oficial nr. 11 din 4 aprilie 1956.
Aceasta republicare s-a făcut în temeiul dispozițiilor cuprinse în art. VII al Legii nr. 4, publicată în Buletinul Oficial nr. 11 din 4 aprilie 1956.
*) Prezentul text republicat, cuprinde textul inițial al Codului Familiei ( Legea nr. 4/1953 ), publicat în Buletinul Oficial nr. 1 din 4 ianuarie 1954 cu modificarea ce i s-a adus prin
Legea nr. 4/1956
Articolul 1
În Republica Populara Română statul ocrotește căsătoria și familia și apara interesele mamei și copilului.
Familia are la baza căsătoria liber consimțită între soți.
În relațiile dintre soți, precum și în exercițiul drepturilor față de copii, bărbatul și femeia au drepturi egale.
Drepturile părintești se exercită numai în interesul copiilor.
Articolul 2
Relațiile de familie se bazează pe prietenie și afectiune reciprocă între membrii ei, care sînt datori să-și acorde unul altuia sprijin moral și material.
Titlul I Căsătoria
Capitolul 1 Încheierea căsătoriei
Articolul 3
Numai căsătoria încheiată în fața delegatului de stare civilă da naștere drepturilor și obligațiilor de soți prevăzute în prezentul Cod.
Articolul 4
Bărbatul se poate căsători numai dacă a împlinit vîrsta de optsprezece ani, iar femeia numai dacă a împlinit șaisprezece ani.
Cu toate acestea, pentru motive temeinice, se poate incuviinta căsătoria femeii care a împlinit cincisprezece ani. Încuviințarea se poate da de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Capitalei Republicii Populare Române sau ale regiunii în cuprinsul căruia își are domiciliul femeia și numai în temeiul unui aviz dat de un medic oficial.
Articolul 5
Este oprit să se căsătorească bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită.
Articolul 6
Este oprită căsătoria între rudele în linie dreapta, precum și între cele în linie colaterală pînă la al patrulea grad inclusiv.
Pentru motive temeinice, căsătoria între rudele în linie colaterală de gradul al patrulea, poate fi încuviințată de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Capitalei Republicii Populare Române sau al regiunii în cuprinsul căruia cel care cere aceasta încuviințare își are domiciliul.
Articolul 7
Este oprită căsătoria:
a) între cel care infiaza sau ascendenții lui, de o parte și cel înfiat ori descendenții acestuia, de alta;
b) între copiii celui care infiaza, de o parte, și cel înfiat sau copii acestuia, de alta;
c) între cei înfiați de aceeași persoana.
Pentru motive temeinice, căsătoria între persoanele prevăzute la lit. b și c de mai sus poate fi încuviințată potrivit dispozițiilor art. 6 alin. 2.
Articolul 8
În timpul tutelei, căsătoria este oprită între tutor și persoana minora ce se afla sub tutela sa.
Articolul 9
Este oprit să se căsătorească alienatul mintal, debil mintal, precum și cel care este lipsit vremelnic de facultățile mintale, cît timp nu are discernamintul faptelor sale.
Articolul 10
Căsătoria nu se va încheia dacă viitorii soți nu declara ca și-au comunicat reciproc starea sănătății lor. În cazul în care prin lege specială este oprită căsătoria celor suferinzi de anumite boli, se vor aplica dispozițiile acelei legi.
Articolul 11
Căsătoria se încheie în fața delegatului de stare civilă al sfatului popular al comunei, orașului sau raionului orasenesc în cuprinsul căruia se afla domiciliul sau reședința oricăruia dintre viitorii soți.
Articolul 12
Cei care vor să se căsătorească vor face, personal, declarația de căsătorie la serviciul de stare civilă la care urmează a se încheia căsătoria.
Dacă unul dintre viitorii soți nu se afla în localitatea unde urmează a se încheia căsătoria, el va putea face declarația de căsătorie în localitatea unde se afla, la serviciul de stare civilă, care o va transmite, din oficiu și fără întîrziere, serviciului de stare civilă competent pentru încheierea căsătoriei.
Articolul 13
În declarația de căsătorie, viitorii soți vor arata că nu exista nici o piedica legală la căsătorie. Odată cu declarația de căsătorie, ei vor prezenta dovezile cerute de lege.
Articolul 14
Orice persoană poate face opunere la căsătorie, dacă exista o piedica legală ori dacă alte cerințe ale legii nu sînt îndeplinite.
Opunerea la căsătorie se va face numai în scris, cu arătarea dovezilor pe care ea se întemeiază.
Articolul 15
Delegatul de stare civilă va refuza să constate încheierea căsătoriei, dacă, în temeiul verificărilor ce este dator să facă, al opunerilor primite sau al informațiilor ce are, găsește ca cerințele legii nu sînt îndeplinite.
Articolul 16
Căsătoria se încheie prin consimțămîntul viitorilor soți. Aceștia sînt obligați să fie prezenți, împreună, în fața delegatului de stare civilă, la sediul serviciului de stare civilă, pentru a-și da consimțămîntul personal și în mod public.
Cu toate acestea, în cazurile arătate de legea specială, delegatul de stare civilă va putea încheia căsătoria și în afară sediului serviciului de stare civilă, cu respectarea condițiilor prevăzute în alineatul precedent.
Articolul 17
Delegatul de stare civilă, luînd consimțămîntul viitorilor soți, va întocmi de îndată în registrul actelor de stare civilă actul de căsătorie, care se semnează de soți și de delegat.
Articolul 18
Căsătoria nu poate fi dovedită decît prin certificatul de căsătorie, eliberat pe baza actului întocmit în registrul actelor de stare civilă.
Capitolul 2 Nulitatea căsătoriei
Articolul 19
Este nulă căsătoria încheiată cu călcarea dispozițiilor prevăzute în art. 4, 5, 6, 7 lit. a, 9 și 16.
Articolul 20
Căsătoria încheiată împotriva dispozițiilor privitoare la vîrsta legală nu va fi declarata nulă, dacă, între timp, acela dintre soți care nu avea vîrsta cerută pentru căsătorie, a împlinit-o ori dacă sotia a dat naștere unui copil sau a rămas însărcinată.
Articolul 21
Căsătoria poate fi anulată la cererea soțului al cărui consimtamint a fost viciat prin eroare cu privire la identitatea fizica a celuilalt soț, prin viclenie sau prin violenta.
Anularea căsătoriei din aceste cauze poate fi cerută, de cel al cărui consimtamint a fost viciat, în termen de șase luni de la încetarea violenței ori de la descoperirea erorii sau a vicleniei.
Articolul 22
În cazul în care soțul unei persoane declarata moarta s-a recăsătorit și după aceasta, hotărîrea declarativă de moarte este anulată, căsătoria cea noua rămîne valabilă.
Prima căsătorie este desfăcută pe data încheierii noii căsătorii.
Articolul 23
Soțul care a fost de buna credința la încheierea căsătoriei declarata nulă sau anulată păstrează, pînă la data cînd hotărîrea instanței judecătorești rămîne definitivă, situația unui soț dintr-o căsătorie valabilă.
Declarația nulității căsătoriei nu are nici o urmare în privinta copiilor, care își păstrează situația de copii din căsătorie.
Articolul 24
În cazul prevăzut în art. 23 alin. 1, cererea de întreținere a soțului de buna credința și raporturile patrimoniale dintre bărbat și femeie sînt supuse, prin asemănare, dispozițiilor privitoare la divorț.
Tot astfel, în cazul prevăzut în art. 23 alin. 2, se vor aplica, prin asemănare, dispozițiile prevăzute la divorț, în ce privește drepturile și obligațiile dintre părinți și copii.
Capitolul 3 Efectele căsătoriei
Secțiunea I Drepturile și obligațiile personale ale soților
Articolul 25
Bărbatul și femeia au drepturi și obligații egale în căsătorie.
Articolul 26
Sotii hotărăsc de comun acord în tot ce privește căsătoria.
Articolul 27
La încheierea căsătoriei, viitorii soți vor declara, în fața delegatului de stare civilă, numele pe care s-au învoit sa-l poarte în căsătorie.
Sotii pot să-și păstreze numele lor dinaintea căsătoriei, sa ia numele unuia sau altuia dintre ei sau numele lor reunite.
Articolul 28
Sotii sînt obligați sa poarte în timpul căsătoriei numele comun declarat.
Dacă sotii s-au învoit sa poarte în timpul căsătoriei un nume comun și l-au declarat la încheierea căsătoriei potrivit dispozițiilor art. 27 din Codul de fața, fiecare din soți nu va putea cere schimbarea acestui nume, pe cale administrativă, decît cu consimțămîntul celuilalt soț.
Secțiunea II Drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților
Articolul 29
Sotii sînt obligații să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile casniciei.
Articolul 30
Bunurile dobîndite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți, sînt, de la data dobîndirii lor, bunuri comune ale soților.
Orice convenție contrară este nulă.
Calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită.
Articolul 31
Nu sînt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecărui soț:
a) bunurile dobîndite înainte de încheierea căsătoriei;
b) bunurile dobîndite în timpul căsătoriei prin moștenire, legat sau donație, afară numai dacă dispunatorul a prevăzut ca ele vor fi comune;
c) bunurile de uz personal și cele destinate exercitării profesiei unuia dintre soți;
d) bunurile dobîndite cu titlu de premiu sau recompensa, manuscrisele științifice sau literare, schițele și proiectele artistice, proiectele de invenții și inovații, precum și alte asemenea bunuri;
e) indemnitatea de asigurare sau despăgubire pentru pagube pricinuite persoanei;
f) valoarea care reprezintă și înlocuiește un bun propriu sau bunul în care a trecut aceasta valoare.
Articolul 32
Sotii răspund cu bunurile comune pentru:
a) cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia dintre bunurile lor comune;
b) obligațiile ce au contractat împreună;
c) obligațiile contractate de fiecare dintre soți pentru împlinirea nevoilor obișnuite ale casniciei;
d) repararea prejudiciului cauzat prin însușirea de către unul dintre soți a unor bunuri proprietate socialistă, dacă prin aceasta au sporit bunurile comune ale soților.
Articolul 33
Bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre soți.
Cu toate acestea, după urmărirea bunurilor proprii ale soțului debitor, creditorul sau personal poate cere împărțirea bunurilor comune, însă numai în măsura necesară pentru acoperirea creanței sale.
În acest din urmă caz, bunurile atribuite prin împărțire fiecărui soț devin proprii.
Articolul 34
Creditorii comuni vor putea urmări și bunurile proprii ale soților, însă numai după urmărirea bunurilor comune.
Articolul 35
Sotii administrează și folosesc împreună bunurile comune și dispun tot astfel de ele.
Oricare dintre soți, exercitind singur aceste drepturi, este socotit ca are și consimțămîntul celuilalt soț. Cu toate acestea, nici unul dintre soți nu poate instraina și nici nu poate greva un teren sau o construcție ce face parte din bunurile comune, dacă nu are consimțămîntul expres al celuilalt soț.
Articolul 36
La desfacerea căsătoriei, bunurile comune se împart între soți, potrivit învoielii acestora. Dacă sotii nu se învoiesc asupra împărțirii bunurilor comune, va hotărî instanța judecătorească.
Pentru motive temeinice, bunurile comune, în întregime sau numai o parte din ele, se pot împărți prin hotărîre judecătorească și în timpul căsătoriei. Bunurile astfel împărțite devin bunuri proprii. Bunurile neimpartite, precum și cele ce se vor dobîndi ulterior, sînt bunuri comune.
Capitolul 4 Desfacerea căsătoriei
Articolul 37
Căsătoria se desface prin moartea unuia dintre soți, prin declararea judecătorească a morții unuia dintre soți sau prin divorț.
Articolul 38
La cererea de divorț a oricăruia dintre soți, căsătoria poate fi desfăcută prin hotărîre judecătorească, dacă, din pricina unor motive temeinice, continuarea căsătoriei nu mai este cu putinta pentru cel care cere desfacerea ei.
Temeinicia motivelor se va aprecia, tinindu-se seama și de interesele copiilor, dacă aceștia sînt minori.
Articolul 39
Căsătoria este desfăcută din ziua cînd hotărîrea prin care s-a pronunțat divorțul a rămas definitivă.
Fața de cei de al treilea, efectele patrimoniale ale căsătoriei încetează de la data cînd s-a făcut mențiune despre hotărîrea de divorț pe marginea actului de căsătorie sau de la data cînd ei au cunoscut divorțul pe alta cale.
Articolul 40
La desfacerea căsătoriei prin divorț, sotii se pot invoi ca soțul care, potrivit art. 27, a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt soț, sa poarte acest nume și după desfacerea căsătoriei.
Instanța judecătorească va lua act de aceasta învoiala prin hotărîrea de divorț. Instanța, pentru motive temeinice, poate să încuviințeze acest drept, chiar în lipsa unei învoieli între soți.
Dacă nu a intervenit o învoiala sau dacă instanța nu a dat încuviințarea, fiecare dintre foștii soți va purta numele ce avea înainte de căsătorie.
Articolul 41
Pînă la rămînerea definitivă a hotărîrii care pronunța divorțul, sotii își datorează întreținere.
Soțul divorțat are dreptul la întreținere, dacă se afla în nevoie din pricina unei incapacității de muncă survenite înainte de căsătorie, ori în timpul căsătoriei; el are drept la întreținere și atunci cînd incapacitatea se ivește în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei, însă numai dacă incapacitatea se datorează unei împrejurări în legătură cu căsătoria. Soțul care este vinovat de divorț va beneficia de prevederile prezentului alineat, numai în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei.
Dreptul la întreținere încetează prin recasatorirea soțului îndreptățit sa o primească.
Articolul 42
Instanța judecătorească va hotărî, odată cu pronunțarea divorțului, căruia dintre părinți vor fi încredințați copii minori. În acest scop, instanța va asculta părinții și autoritatea tutelara și, ținînd seama de interesele copiilor, pe care de asemenea îi va asculta, dacă au împlinit vîrsta de zece ani, va hotărî, pentru fiecare dintre copii, dacă va fi încredințat tatălui sau mamei.
Pentru motive temeinice, copiii pot fi încredințați unor rude ori unor alte persoane, cu consimțămîntul acestora sau unor instituții de ocrotire.
Totodată, instanța judecătorească va stabili contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de creștere, educare, învățătura și pregătire profesională a copiilor.
Învoiala părinților privitoare la încredințarea copiilor și la contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de creștere, educare, învățătura și pregătire profesională a acestora, va produce efecte numai dacă a fost încuviințată de instanța judecătorească.
Articolul 43
Părintele divorțat, căruia i s-a încredințat copilul, exercita cu privire la acesta drepturile părintești.
Cînd copilul a fost încredințat unei alte persoane sau unei instituții de ocrotire, instanța judecătorească va stabili care dintre părinți va exercita dreptul de a-i administra bunurile și de a-l reprezenta sau de a-i incuviinta actele. Persoana sau instituția de ocrotire căreia i s-a încredințat copilul va avea față de acesta numai drepturile și îndatoririle ce revin părinților privitor la persoana copilului. Dispozițiile art. 108 se aplică prin asemănare.
Părintele divorțat, căruia nu i s-a încredințat copilul, păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta, precum și de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea lui profesională.
Articolul 44
În cazul schimbării împrejurărilor, la cererea oricăruia dintre părinți sau a copilului, dacă acesta a împlinit vîrsta de patrusprezece ani, a autorității tutelare sau a vreunei instituții de ocrotire, instanța judecătorească va putea modifica măsurile privitoare la drepturile și obligațiile personale sau patrimoniale între părinții divortati și copii.
Modificarea măsurilor luate potrivit dispozițiilor art. 42 alin. 1 și 2 se va face cu paza cerințelor prevăzute de acele dispoziții.
Titlul II Rudenia
Capitolul 1 Dispoziții generale
Articolul 45
Rudenia este legătură bazată pe descendenta unei persoane dintr-o altă persoană sau pe faptul ca mai multe persoane au un ascendent comun.
În primul caz, rudenia este în linie dreapta, iar în al doilea în linie colaterală.
Rudenia în linie dreapta poate fi ascendenta sau descendenta.
Articolul 46
Gradul de rudenie se stabilește astfel:
a) în linie dreapta, după numărul nașterilor; astfel, fiul și tatăl sînt rude în gradul întîi, nepotul de fiu și bunicul sînt rude în gradul al doilea;
b) în linie colaterală, după numărul nașterilor, urcînd de la una dintre rude pînă la ascendentul comun și coborînd de la acesta pînă la cealaltă ruda; astfel, frații sînt rude în gradul al doilea, unchiul și nepotul în gradul al treilea, verii primari în gradul al patrulea.
Capitolul 2 Filiația
Secțiunea I Filiația față de mama
Articolul 47
Filiația față de mama rezultă din faptul nașterii.
Ea se dovedește prin certificatul constatator al nașterii.
Articolul 48
Dacă nașterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă ori dacă copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca născut din părinți necunoscuți, mama poate recunoaște pe copil.
Recunoașterea se poate face fie prin declarație la serviciul de stare civilă, fie printr-un înscris autentic, fie prin testament.
Recunoașterea, chiar facuta prin testament, nu se poate revoca.
Articolul 49
Recunoașterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată de orice persoană interesată.
Articolul 50
În cazul în care, din orice împrejurări, dovada filiației față de mama nu se poate face prin certificatul constatator al nașterii, ori în cazul în care se contesta realitatea celor cuprinse în certificatul constatator al nașterii, dovada filiației față de mama se poate face, în fața instanței judecătorești, prin orice mijloc de proba.
Articolul 51
Copilul nu poate reclama o stare civilă contrară aceleia care rezultă din certificatul de naștere și folosirea stării civile conforme în acest certificat.
De asemenea, nimeni nu poate contesta starea civilă a copilului care are folosirea unei stări civile conforme cu certificatul sau de naștere.
Articolul 52
Acțiunea pentru stabilirea filiației față de mama aparține numai copilului; ea poate fi pornită de reprezentantul legal, în cazul în care copilul este minor sau pus sub interdicție.
Dreptul de a porni acțiunea pentru stabilirea filiației față de mama, nu trece asupra moștenitorilor copilului; ei pot continua acțiunea pornită de acesta.
Acțiunea pentru stabilirea filiației față de mama poate fi pornită și împotriva moștenitorilor pretinsei mame.
Acțiunea nu se prescrie în timpul vieții copilului.
Secțiunea II Filiația față de tata
Articolul 53
Copilul născut în timpul căsătoriei are ca tata pe soțul mamei.
Copilul născut după desfacerea, declararea nulității sau anularea căsătoriei, are ca tata pe fostul soț al mamei, dacă a fost conceput în timpul căsătoriei și nașterea sa a avut loc înainte ca mama sa fi intrat într-o noua căsătorie.
Dispozițiile art. 51 sînt aplicabile și situațiilor prevăzute în prezentul articol.
Articolul 54
Paternitatea poate fi tagaduita, dacă este cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului.
Acțiunea în tăgăduirea paternității poate fi pornită numai de soț; moștenitorii acestuia pot continua acțiunea pornită de el.
Dacă soțul este pus sub interdicție, acțiunea va putea fi pornită de tutor, însă numai cu încuviințarea autorității tutelare.
În toate cazurile, mama copilului va fi citata.
Articolul 55
Acțiunea în tăgăduirea paternității se prescrie în termen de șase luni de la data cînd tatăl a cunoscut nașterea copilului.
În cazul în care, mai înainte de împlinirea acestui termen, tatăl a fost pus sub interdicție, un nou termen curge pentru tutor de la data cînd acesta a aflat despre nașterea copilului.
Dacă acțiunea nu a fost pornită de acesta, ea poate fi pornită de tata după ce i s-a ridicat interdicția, înlăuntrul unui nou termen de șase luni.
Articolul 56
Filiația față de tata se stabilește, în afară de cazurile prevăzute în art. 53, prin recunoaștere sau hotărîre judecătorească.
Articolul 57
Copilul conceput și născut în afară de căsătorie poate fi recunoscut de către tatăl sau; după moartea copilului, acesta poate fi recunoscut numai dacă a lăsat descendenți firești.
Recunoașterea se face prin declarație facuta la serviciul de stare civilă, fie odată cu înregistrarea nașterii, fie după această dată; recunoașterea poate fi facuta și prin înscris autentic sau prin testament.
Recunoașterea, chiar facuta prin testament, nu se poate revoca.
Articolul 58
Recunoașterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată de orice persoană interesată.
Dacă recunoașterea este contestată de mama, de cel recunoscut sau de descendenții acestuia, dovada paternității este în sarcina autorului recunoașterii sau a moștenitorilor săi.
Articolul 59
Acțiunea în stabilirea paternității din afară căsătoriei aparține copilului și se pornește în numele sau de către mama, chiar dacă este minora, ori de reprezentantul lui legal.
Dreptul de a porni acțiunea în stabilirea paternității nu trece asupra moștenitorilor copilului; ei pot continua acțiunea pornită de acesta.
Acțiunea în stabilirea paternității poate fi pornită și împotriva moștenitorilor pretinsului tata.
Articolul 60
Acțiunea în stabilirea paternității din afară căsătoriei poate fi pornită în termen de un an de la nașterea copilului.
Dacă, în cazul prevăzut în art. 54 alin. 1, un copil a pierdut calitatea de copil din căsătorie, prin efectul unei hotărîri judecătorești, termenul de un an, pentru pornirea acțiunii în stabilirea paternității din afară căsătoriei, va curge de la data cînd acea hotărîre a rămas definitivă.
În cazul în care mama a conviețuit cu pretinsul tata ori dacă acesta din urma a prestat copilului întreținere, termenul de un an va curge de la încetarea conviețuirii ori a întreținerii.
Articolul 61
Timpul cuprins între a treisutea și a o sutaoptzecea zi dinaintea nașterii copilului este timpul legal al conceptiunii. El se socotește de la zi la zi.
Secțiunea III Situația legală a copilului
Articolul 62
Copilul din căsătorie ia numele de familie comun al părinților.
Dacă părinții nu au un nume de familie comun, copilul va lua numele de familie al unuia dintre ei ori numele lor reunite. În acest caz, numele copilului se va stabili prin învoiala părinților și se va declara, odată cu nașterea copilului, la serviciul de stare civilă. În lipsa unei asemenea învoieli, autoritatea tutelara de la domiciliul copilului va hotărî, ascultînd pe părinți, dacă copilul va purta numele unuia dintre ei sau numele lor reunite.
Articolul 63
Copilul din afară căsătoriei a cărui filiatie a fost stabilită prin recunoaștere sau prin hotărîre judecătorească are, față de părinte și rudele acestuia, aceeași situație ca și situația legală a unui copil din căsătorie.
Articolul 64
Copilul din afară căsătoriei dobîndește numele de familie al aceluia dintre părinți față de care filiația a fost mai întîi stabilită.
În cazul în care filiația a fost stabilită ulterior și față de celălalt părinte, instanța judecătorească va putea da încuviințare copilului sa poarte numele acestuia din urma.
În cazul în care copilul a fost recunoscut în același timp de ambii părinți, se aplică dispozițiile art. 62 alin. 2.
Articolul 65
Dacă filiația copilului din afară căsătoriei este stabilită față de ambii părinți, încredințarea lui, precum și contribuția părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătura și pregătire profesională, se vor hotărî potrivit dispozițiilor art. 42-44 inclusiv, care se aplică prin asemănare.
Capitolul 3 Înfierea
Articolul 66
Înfierea se face numai în interesul celui înfiat.
Articolul 67
Numai minorii pot fi înfiați. Cu toate acestea, va putea fi înfiată și persoana majoră, care, în timpul minorității, a fost crescută de cel care voiește sa o înfieze.
Înfierea între frați este oprită.
Articolul 68
Nu pot înfia decît persoanele majore care îndeplinesc condițiile cerute pentru a fi tutori și care sînt cu cel puțin optsprezece ani mai în vîrsta decît cei pe care voiesc să-i înfieze.
Pentru motive temeinice, autoritatea tutelara va putea incuviinta înfierea chiar dacă diferența de vîrsta prevăzută în alineatul precedent este mai mica.
Articolul 69
Este oprită înfierea unui copil de către mai multe persoane, afară de cazul în care ea se face de către soț și sotie, deodată sau succesiv.
Dacă persoana ce voiește sa înfieze este căsătorită, va fi necesar și consimțămîntul celuilalt soț, afară numai dacă acesta este pus sub interdicție, decăzut din drepturile părintești sau, din orice împrejurare, în neputință de a-și manifesta voința.
Articolul 70
Pentru încheierea înfierii, se cere consimțămîntul celui care infiaza, consimțămîntul părinților celui înfiat, dacă acesta este minor, precum și consimțămîntul celui înfiat, dacă a împlinit vîrsta de zece ani.
Dacă unul dintre părinți este mort, pus sub interdicție, decăzut din drepturile părintești sau, din orice împrejurare, în neputință de a-și manifesta voința, consimțămîntul celuilalt părinte este îndestulător.
Dacă cel ce urmează a fi înfiat este pus sub tutela, va consimți tutorul, iar, dacă se afla într-o situație în care este necesară punerea sub tutela, dar aceasta nu a fost încă instituită, autoritatea tutelara va putea incuviinta înfierea, fără a fi necesară instituirea tutelei.
Articolul 71
Consimțămîntul la înfiere se da fie prin declarație facuta direct în fața autorității tutelare care încuviințează înfierea, fie prin înscris autentic.
Articolul 72
Autoritatea tutelara va putea incuviinta înfierea numai dacă va constata ca cel care infiaza poate asigura înfiatului o normală dezvoltare fizica și morala, precum și ca înfierea nu se face în scopul de a-l exploata sau în alte scopuri potrivnice legii ori regulilor de conviețuire socialistă.
Articolul 73
Autoritatea tutelara, după ce verifica existenta consimtamintului persoanelor prevăzute în art. 70, precum și îndeplinirea celorlalte cerințe legale, va da o decizie motivată de încuviințare sau de respingere a înfierii.
Articolul 74
Pentru încuviințarea înfierii, este competența autoritatea tutelara de la domiciliul celui care infiaza, în afară de cazul înfierii unui copil părăsit sau din părinți necunoscuți, care se afla în îngrijirea unei instituții de ocrotire. În acest caz, va fi competența autoritatea tutelara în circumscripția căreia se afla sediul acestei instituții.
Articolul 75
Înfierea își produce efectele de la data încuviințării ei.
De la această dată, infiatul are față de cel care infiaza drepturile și obligațiile pe care le are copilul din căsătorie față de părinții săi, iar descendenții înfiatului au față de cel care infiaza drepturile și obligațiile pe care descendenții copilului din căsătorie le au față de ascendentul acestuia.
Infiatul și descendenții săi păstrează toate drepturile și obligațiile isvorite din filiatie față de părinții firești și rudele acestora.
Articolul 76
Drepturile și îndatoririle părintești trec asupra celui care infiaza.
În cazul în care cel care infiaza este soțul părintelui firesc al înfiatului, drepturile și îndatoririle părintești aparțin celui care infiaza și părintelui firesc căsătorit cu acesta.
Dacă cel care infiaza va fi decăzut din drepturile părintești, instanța judecătorească, ținînd seama de interesele minorului înfiat și ascultindu-l și pe acesta, dacă a împlinit vîrsta de zece ani, va putea fie sa redea părinților firești exercițiul drepturilor părintești, fie sa încredințeze pe minor unei alte persoane cu consimțămîntul acesteia. În acest din urmă caz, se aplică dispozițiile art. 104 alin. 3, iar instanța va hotărî și privitor la reprezentarea minorului sau încuviințarea actelor sale precum și la administrarea bunurilor acestuia.
Articolul 77
Înfierea nu da naștere rudeniei între cel înfiat și rudele celui care infiaza, în afară de cazul arătat în art. 79.
Articolul 78
Infiatul dobîndește, prin înfiere, numele celui care infiaza.
În cazul în care înfierea se face de către doi soți ori de către soțul care infiaza pe copilul celuilalt soț, iar sotii au un nume de familie comun, infiatul va purta acest nume; dacă sotii nu au un nume de familie comun, ei sînt obligați ca, la încuviințarea înfierii, sa declare, potrivit dispozițiilor art. 62 alin. 2, care se aplică prin asemănare, numele de familie pe care infiatul urmează sa-l poarte.
Autoritatea tutelara va putea incuviinta ca infiatul sa continue a purta vechiul sau nume, adaugindu-l la cel dobîndit prin înfiere.
În toate cazurile, decizia de încuviințare a înfierii va arata numele pe care infiatul urmează sa-l poarte.
Articolul 79
La cererea comuna a tuturor celor îndreptățiți sa consimtă la înfiere, autoritatea tutelara poate incuviinta înfierea cu toate efectele unei filiatii firești.
De la data cînd aceasta înfiere își produce efectele, infiatul devine ruda cu rudele celor care infiaza, ca un copil firesc al acestora din urma, iar drepturile și îndatoririle isvorite din filiatie între cel înfiat și părinții săi firești și rudele acestora încetează. Cu toate acestea, se aplică între cel înfiat și rudele sale firești dispozițiile art. 6.
Dispozițiile art. 78 alin. 1, 2 și 4 sînt aplicabile și situațiilor prevăzute în alineatele precedente.
Serviciul de stare civilă va întocmi în registru un nou act de naștere al celui înfiat, în care cei care infiaza vor fi trecuți ca părinții săi firești. Vechiul act de naștere se va păstra, facindu-se pe el mențiune despre întocmirea celui nou.
Articolul 80
Înfierea, încheiată fără consimțămîntul părinților înfiatului, poate fi desfăcută, de instanța judecătorească, la cererea oricăruia dintre părinți, dacă este în interesul copilului ca el să se întoarcă la aceștia.
În cazul în care infiatul a împlinit vîrsta de zece ani se va cere și consimțămîntul acestuia.
Articolul 81
Infiatul, părinții firești ai acestuia, instituțiile de ocrotire, autoritatea tutelara și orice organe ale administrației de stat, vor putea cere instanței judecătorești desfacerea înfierii, dacă aceasta este în interesul înfiatului.
Articolul 82
Desfacerea înfierii poate fi pronunțată numai după ascultarea delegatului autorității tutelare.
Înfierea se desface pe data cînd hotărîrea judecătorească a rămas definitivă.
Articolul 83
La desfacerea înfierii, infiatul redobindeste vechiul sau nume de familie; instanța judecătorească, pentru motive temeinice, va putea, însă, incuviinta ca infiatul sa păstreze numele de familie dobîndit prin înfiere.
Articolul 84
Odată cu desfacerea înfierii, instanța judecătorească va putea obliga pe cel care infiaza sa plătească înfiatului o pensie de întreținere, cît timp acesta va fi minor.
Articolul 85
La desfacerea înfierii, dacă fostul înfiat este minor, părinții firești redobîndesc drepturile părintești, afară numai dacă instanța judecătorească, în interesul minorului, hotărăște instituirea unei tutele.
Capitolul 4 Obligația de întreținere
Articolul 86
Obligația de întreținere exista între soț și sotie, părinți și copii, cel care infiaza și înfiat, bunici și nepoti, strabunici și stranepoti, frați și surori, precum și între celelalte persoane anume prevăzute de lege.
Are drept la întreținere numai acela care se afla în nevoie, neavînd putinta unui cistig din munca, din cauza incapacității de a munci.
Descendentul, cît timp este minor, are drept la întreținere oricare ar fi pricina nevoii în care el se afla.
Articolul 87
Soțul care a contribuit la întreținerea copilului celuilalt soț este obligat sa continue a da întreținere copilului, cît timp acesta este minor, însă numai dacă părinții săi firești au murit, sînt dispăruți ori sînt în nevoie.
Copilul va putea fi obligat sa dea întreținere celui care l-a întreținut timp de zece ani, astfel cum se arata în alineatul precedent.
Articolul 88
Cel care a luat un copil pentru a-l crește fără a întocmi formele cerute pentru înfiere, are obligația sa-l întrețină, cît timp copilul este minor, însă numai dacă părinții firești au murit, sînt dispăruți ori sînt în nevoie.
Articolul 89
Întreținerea se datorează în ordinea următoare:
a) sotii își datorează întreținere înaintea celorlalți obligați;
b) descendentul este obligat la întreținere înaintea ascendentului, iar, dacă sînt mai mulți descendenți sau mai mulți ascendenți, cel în grad mai apropiat înaintea celui mai îndepărtat;
c) cel care infiaza este obligat la întreținere înaintea părinților firești;
d) frații și surorile își datorează întreținere după părinți, însă înaintea bunicilor.
Articolul 90
În cazul în care mai multe dintre persoanele prevăzute în art. 89 sînt obligate sa întrețină aceeași persoana, ele vor contribui la plata întreținerii, proporțional cu mijloacele ce au.
Dacă părintele are drept la întreținere de la mai mulți copii, el poate, în caz de urgenta, sa pornească acțiunea numai împotriva unuia dintre ei. Cel care a plătit întreținerea se poate întoarce împotriva celorlalți obligați pentru partea fiecăruia.
Articolul 91
În cazul în care cel obligat în primul rind la întreținere nu are mijloace îndestulătoare pentru a acoperi nevoile celui ce o cere, instanța judecătorească va putea obliga pe celelalte persoane îndatorate la întreținere sa o completeze, în ordinea stabilită în art. 89.
Articolul 92
Cînd cel obligat nu poate presta, în același timp întreținere tuturor celor care sînt în drept sa i-o ceara, instanța judecătorească, ținînd seama de nevoile fiecăreia dintre aceste persoane, poate hotărî fie ca întreținerea să se plătească numai uneia dintre ele, fie ca întreținerea să se împartă între mai multe sau toate persoanele îndreptățite sa o ceara. În acest caz, instanța va hotărî, totodată, modul în care se va împărți întreținerea între persoanele care urmează a o primi.
Articolul 93
Obligația de întreținere se executa în natura sau prin plata unei pensii în bani.
Instanța judecătorească va stabili felul și modalitățile executării, ținînd seama de împrejurări.
Articolul 94
Întreținerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere și cu mijloacele celui ce urmează a o plati.
Instanța judecătorească va putea mari sau micșora obligația de întreținere sau hotărî încetarea ei, după cum se schimba mijloacele celui care da întreținerea sau nevoia celui ce o primește.
Cînd întreținerea este datorată de părinte sau de cel care infiaza, ea se stabilește pînă la o pătrime din cîștigul sau din munca pentru un copil, o treime pentru doi copii și o jumătate pentru trei sau mai mulți copii.
Articolul 95
Obligația de întreținere se stinge, în afară de cazul prevăzut în art. 96, prin moartea debitorului sau a celui îndreptățit la pensia de întreținere.
Articolul 96
Moștenitorul persoanei care a fost obligată la întreținerea unui minor sau care i-a dat întreținerea fără a avea obligația legală, este ținut în măsura valorii bunurilor moștenite, sa continue întreținerea, dacă părinții minorului au murit, sînt dispăruți sau sînt în nevoie, însă numai cît timp cel întreținut este minor.
În cazul în care sînt mai mulți moștenitori, obligația este solidară, fiecare dintre ei contribuind proporțional cu valoarea bunurilor moștenite.
Titlul III Ocrotirea celor lipsiți de capacitate, a celor cu capacitate restrînsa și a altor persoane
Capitolul 1 Ocrotirea minorului
Secțiunea I Drepturile și îndatoririle părinților față de copiii minori
Articolul 97
Ambii părinți au aceleași drepturi și îndatoriri față de copiii lor minori, fără a deosebi după cum aceștia sînt din căsătorie, din afară căsătoriei, ori înfiați.
Ei exercita drepturile lor părintești numai în interesul copiilor.
Articolul 98
Măsurile privitoare la persoana și bunurile copiilor se iau, de către părinți, de comun acord.
Dacă unul dintre părinți este mort, decăzut din drepturile părintești, pus sub interdicție sau din orice împrejurare se afla în neputință de a-și manifesta voința, celălalt părinte exercita singur drepturile părintești.
Articolul 99
De cîte ori se ivește neînțelegere între părinți, cu privire la exercițiul drepturilor sau la îndeplinirea îndatoririlor părintești, autoritatea tutelara, după ce asculta pe părinți, hotărăște potrivit cu interesul copilului.
Articolul 100
Copilul minor locuiește la părinții săi.
Dacă părinții nu locuiesc împreună, aceștia vor decide, de comun acord, la care dintre ei va locui copilul.
În caz de neînțelegere între părinți, instanța judecătorească, ascultînd autoritatea tutelara, precum și pe copil, dacă acesta a împlinit vîrsta de zece ani, va decide, ținînd seama de interesele copilului.
Articolul 101
Părinții sînt datori sa îngrijească de persoana copilului.
Ei sînt obligați sa crească copilul, ingrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizica, de educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu însușirile lui, în conformitate cu țelurile statului democrat popular, spre a-l face folositor colectivității.
Articolul 102
Autoritatea tutelara poate da încuviințare copilului, la cererea acestuia, după împlinirea virstei de patrusprezece ani, să-și schimbe felul invataturii ori pregătirii profesionale stabilită de părinți sau să aibă locuinta pe care o cere desăvîrșirea invataturii ori pregătirii profesionale.
Articolul 103
Părinții au dreptul sa ceara înapoierea copilului de la orice persoană care îl tine fără drept.
Instanța judecătorească va respinge cererea, dacă înapoierea este contrară intereselor copilului. Acesta va fi ascultat, dacă a împlinit vîrsta de zece ani.
Articolul 104
Dacă dezvoltarea fizica, morala sau intelectuală a copilului este primejduita în casa părintească, autoritatea tutelara va cere instanței judecătorești încredințarea lui unei instituții de ocrotire sau unei alte persoane, cu consimțămîntul acesteia.
Citarea părinților, luarea avizului autorității tutelare, precum și ascultarea copilului, dacă acesta a împlinit vîrsta de zece ani, sînt obligatorii.
Persoana căreia i s-a încredințat copilul va avea, față de acesta, numai drepturile și îndatoririle ce revin părinților, privitoare la persoana copilului.
Articolul 105
Părinții au dreptul și îndatorirea de a administra bunurile copilului lor minor și de a-l reprezenta în actele civile, pînă la data cînd el împlinește vîrsta de patrusprezece ani.
După împlinirea virstei de patrusprezece ani, minorul își exercită singur drepturile și își executa tot astfel obligațiile, însă numai cu încuviințarea prealabilă a părinților spre a-l apara împotriva abuzurilor din partea celor de al treilea.
Dispozițiile secțiunii a II-a din prezentul capitol vor fi aplicabile prin asemănare. Cu toate acestea, nu se va întocmi inventarul prevăzut în art. 126, în cazul în care copilul nu are alte bunuri decît cele de uz personal.
Articolul 106
Părintele nu are nici un drept asupra bunurilor copilului și nici copilul asupra bunurilor părintelui, în afară de dreptul la moștenire și la întreținere.
Articolul 107
Copilul minor este întreținut de părinții săi.
Dacă minorul are un venit propriu, care nu este îndestulător, părinții au îndatorirea să asigure condițiile necesare pentru creșterea, educarea, învățătura și pregătirea sa profesională.
În caz de neînțelegere, întinderea obligației de întreținere datorată de părinți minorului, felul și modalitățile executării, precum și contribuția fiecăruia dintre părinți se vor stabili de instanța judecătorească cu ascultarea autorității tutelare.
Articolul 108
Autoritatea tutelara este obligată sa exercite un control efectiv și continuu asupra felului în care părinții își îndeplinesc îndatoririle privitoare la persoana și bunurile copilului.
Delegații autorității tutelare au dreptul sa viziteze copiii la locuinta lor și să se informeze pe orice cale despre felul cum aceștia sînt ingrijiti, în ceea ce privește sănătatea și dezvoltarea lor fizica, educarea, învățătura și pregătirea lor profesională, în conformitate cu țelurile statului democrat popular, pentru o activitatea folositoare colectivității; la nevoie, ei vor da îndrumările necesare.
Articolul 109
Dacă sănătatea sau dezvoltarea fizica a copilului este primejduita prin felul de exercitare a drepturilor părintești, prin purtare abuzivă sau prin neglijența grava în îndeplinirea îndatoririlor de părinte ori dacă educarea, învățătura sau pregătirea profesională a copilului nu se face în spirit de devotament față de Republica Populara Română, instanța judecătorească, la cererea autorității tutelare, va pronunța decăderea părintelui din drepturile părintești.
Citarea părinților și a autorității tutelare este obligatorie.
Articolul 110
Decăderea din drepturile părintești nu scutește pe părinte de îndatorirea de a da întreținere copilului.
Articolul 111
Autoritatea tutelara va îngădui părintelui decăzut din drepturile părintești sa păstreze legături personale cu copilul, afară numai dacă, prin asemenea legături, creșterea, educarea, învățătura sau pregătirea profesională a copilului ar fi în primejdie.
Articolul 112
Instanța judecătorească va reda părintelui decăzut din drepturile părintești exercițiul acestor drepturi, dacă au încetat împrejurările care au dus la decădere, astfel încît, prin redarea acestor drepturi, creșterea, educarea, învățătura, pregătirea profesională și interesele patrimoniale ale copilului nu mai sînt primejduite.
Secțiunea II Tutela minorului
Articolul 113
În cazul în care ambii părinți fiind morți, necunoscuți, decăzuți din drepturile părintești, puși sub interdicție, dispăruți ori declarați morți, copilul este lipsit de îngrijirea ambilor părinți, precum și în cazul prevăzut în art. 85, copilul va fi pus sub tutela.
Articolul 114
Tutela se exercită numai în interesul minorului.
Articolul 115
Au obligația ca în termen de cel mult cinci zile de la data cînd afla de existenta unui minor lipsit de îngrijire părintească, în cazurile prevăzute în art. 113, sa înștiințeze autoritatea tutelara:
a) persoanele apropiate minorului, precum și administratorii și locatarii casei în care locuiește minorul;
b) serviciul de stare civilă, cu prilejul înregistrării morții unei persoane, precum și biroul notarial de stat, cu prilejul deschiderii unei moșteniri;
c) instanțele judecătorești, procuratura și militia, cu prilejul pronunțării, luării sau executării unor măsuri privative de libertate;
d) organele administrației de stat, organizațiile obștești, instituțiile de ocrotire, precum și orice altă persoană.
Articolul 116
Numirea tutorului se face de autoritatea tutelara, din oficiu sau la încunoștiințarea acesteia, de către cei arătați în art. 115.
Articolul 117
Nu poate fi tutor:
a) minorul sau cel pus sub interdicție;
b) cel decăzut din drepturile părintești sau declarat incapabil de a fi tutor;
c) cel căruia i s-a restrîns exercițiul unor drepturi politice sau civile, fie în temeiul legii, fie prin hotărîre judecătorească, precum și cel cu rele purtări;
d) cel lipsit, potrivit legii speciale, de dreptul de a alege și de a fi ales deputat;
e) cel care, exercitind o alta tutela, a fost îndepărtat din aceasta;
f) cel care, din cauza intereselor potrivnice cu ale minorului, nu ar putea îndeplini sarcina tutelei.
Cînd vreuna dintre împrejurările arătate în prezentul articol se ivește în timpul tutelei, tutorul va fi îndepărtat.
Articolul 118
Cel numit tutor nu poate refuza aceasta sarcina.
Cu toate acestea, poate refuza sarcina tutelei:
a) cel care are vîrsta de sasezeci ani împliniți;
b) femeia însărcinată sau mama unui copil mai mic de opt ani;
c) cel care crește și educa doi sau mai mulți copii;
d) cel care exercită o alta tutela sau o curatela;
e) cel care din cauza bolii, a infirmității, a felului îndeletnicirii, a departarii domiciliului de locul unde se afla bunurile minorului sau din alte motive întemeiate, nu ar putea sa îndeplinească aceasta sarcina.
Dacă vreuna dintre împrejurările arătate în prezentul articol se ivește în timpul tutelei, tutorul poate cere să fie înlocuit.
Articolul 119
Autoritatea tutelara va comunică în scris tutorului numirea sa și va afișa decizia de numire la sfatul popular de la domiciliul minorului.
Drepturile și îndatoririle tutorului încep de la primirea comunicării.
Între timp, autoritatea tutelara poate lua măsurile provizorii cerute de interesele minorului.
Articolul 120
Tutorul care, fiind în exercițiul atribuțiilor sale, a cerut înlocuirea, este obligat să-și exercite aceste atribuții pînă la rezolvarea cererii sale de înlocuire.
Articolul 121
Tutela este o sarcina gratuita.
Cu toate acestea, autoritatea tutelara, ținînd seama de muncă depusa în administrarea averii și de starea materială a minorului și a tutorului, va putea acorda acestuia din urma o remunerație, care nu va depăși zece la suta din veniturile bunurilor minorului. Autoritatea tutelara, potrivit împrejurărilor, va putea modifica sau suprima aceasta remunerație.
Articolul 122
Minorul pus sub tutela locuiește la tutor. Numai cu încuviințarea autorității tutelare, minorul poate avea o alta locuinta.
Articolul 123
Tutorul are obligația de a îngriji de persoana minorului.
El este obligat sa crească copilul, ingrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizica, de educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu însușirile lui, în conformitate cu țelurile statului democrat popular, spre a-l face folositor colectivității.
Articolul 124
Tutorul are obligația de a administra bunurile minorului și de a-l reprezenta în actele civile, însă numai pînă la data cînd acesta împlinește vîrsta de patrusprezece ani.
După împlinirea virstei de patrusprezece ani, minorul își exercită singur drepturile și își executa tot astfel obligațiile, însă numai cu încuviințarea prealabilă a tutorului, spre a-l apara împotriva abuzurilor din partea celor de al treilea.
Articolul 125
Dispozițiile art. 102, 103 și 106 se aplică în mod corespunzător și în cazul tutelei.
Articolul 126
După numirea tutorului, și în prezenta acestuia, un delegat al autorității tutelare va verifica la fața locului toate bunurile minorului, întocmind potrivit dispozițiilor Codului de procedura civilă, un inventar, care va fi supus aprobării autorității tutelare.
Creanțele pe care le au față de minor tutorul, soțul, o ruda în linie dreapta ori frații sau surorile tutorului, pot fi plătite numai cu aprobarea autorității tutelare.
Articolul 127
Autoritatea tutelara va stabili suma anuală necesară pentru întreținerea minorului și administrarea bunurilor sale. Ea va putea modifica, potrivit împrejurărilor, această sumă.
Cheltuielile necesare pentru întreținerea minorului și administrarea bunurilor sale se acoperă din veniturile acestuia. În cazul în care veniturile minorului nu sînt îndestulătoare, autoritatea tutelara va dispune vînzarea bunurilor minorului.
Dacă minorul este lipsit de bunuri și nu are părinți sau alte rude care sînt obligați de lege să-i dea întreținere, autoritatea tutelara va cere Asigurărilor Sociale de Stat să contribuie la întreținerea lui.
Articolul 128
Este oprit să se încheie acte juridice între tutor, soțul, o ruda în linie dreapta ori frații sau surorile tutorului, de o parte și minor de alta.
Articolul 129
Tutorul nu poate, în numele minorului, să facă donații și nici sa garanteze obligația altuia.
Tutorul nu poate, fără prealabilă încuviințare a autorității tutelare, să facă valabil înstrăinarea ori gajarea bunurilor minorului, renunțarea la drepturile patrimoniale ale acestuia, precum și sa încheie orice alte acte care depășesc dreptul de a administra.
Actele făcute cu călcarea dispozițiilor de mai sus, sînt anulabile.
Cu toate acestea, tutorul poate instraina, fără prealabilă încuviințare a autorității tutelare, bunurile supuse pieirii ori stricăciunii, precum și bunurile devenite nefolositoare pentru minor, dacă valoarea acestora din urma nu depășește suma de doua sute cincizeci lei.
Articolul 130
Autoritatea tutelara va acorda încuviințarea, numai dacă actul răspunde unei nevoi sau prezintă un folos neîndoielnic pentru minor.
Încuviințarea se va da pentru fiecare act în parte.
În caz de vînzare, încuviințarea va arata dacă vînzarea se va face prin buna învoiala sau în alt mod.
În toate cazurile, autoritatea tutelara poate indica tutorului modul în care se întrebuințează sumele de bani obținute.
Articolul 131
Sumele de bani care întrec nevoile întreținerii minorului și ale administrării bunurilor sale, precum și hirtiile de valoare, vor fi depuse, pe numele minorului, la o casa de păstrare de stat, de unde nu vor putea fi ridicate decît cu încuviințarea autorității tutelare.
Tutorul poate depune și sumele necesare întreținerii, tot pe numele minorului. Acestea se vor trece într-un cont separat și vor putea fi ridicate de tutor fără încuviințarea prevăzută în alineatul precedent.
Articolul 132
Ori de cîte ori se ivesc între tutor și minor interese contrare, care nu sînt dintre cele care trebuie să ducă la înlocuirea tutorului, autoritatea tutelara va numi un curator.
Articolul 133
Minorul care a împlinit vîrsta de patrusprezece ani încheie actele juridice cu încuviințarea prealabilă a tutorului, iar în cazurile prevăzute în art. 132 și 152 lit. c, cu încuviințarea prealabilă a curatorului.
Dacă actul pe care minorul urmează sa-l încheie face parte dintre acelea pe care tutorul nu le poate încheia decît cu încuviințarea autorității tutelare, va fi necesară și prealabilă încuviințare a acesteia.
Minorul nu poate să facă, nici chiar cu încuviințare, donații și nici sa garanteze obligația altuia.
Actele făcute cu călcarea dispozițiilor de mai sus sînt anulabile.
Articolul 134
Tutorul este dator să prezinte anual autorității tutelare, o dare de seama despre modul cum a îngrijit de persoana minorului, precum și despre administrarea bunurilor acestuia.
Darea de seama se va prezenta autorității tutelare în termen de treizeci de zile de la sfîrșitul anului calendaristic.
În afară de darea de seama anuală, tutorul este obligat, la cererea autorității tutelare, sa dea oricînd dări de seama despre felul cum a îngrijit de persoana minorului, precum și despre administrarea bunurilor acestuia.
Articolul 135
Autoritatea tutelara va verifica socotelile privitoare la veniturile minorului și la cheltuielile făcute cu întreținerea acestuia și cu administrarea bunurilor sale și, dacă sînt regulat întocmite și corespund realității, va da descărcare tutorului.
Articolul 136
Autoritatea tutelara va exercita un control efectiv și continuu asupra modului în care tutorul își îndeplinește îndatoririle sale cu privire la persoana și bunurile minorului, dispozițiile art. 108 alin. 2, fiind aplicabile.
Pentru înlesnirea controlului, autoritatea tutelara va putea cere colaborarea organelor administrației de stat și instituțiilor de ocrotire.
Articolul 137
Felul invataturii sau pregătirii profesionale, ce minorul primea la data numirii tutorului, nu poate fi schimbat de acesta, decît cu încuviințarea autorității tutelare.
Articolul 138
Minorul, precum și toți cei prevăzuți în art. 115, pot face plîngere autorității tutelare cu privire la actele sau faptele tutorului păgubitoare pentru minor.
Tutorul va fi îndepărtat dacă săvîrșește un abuz, o neglijența grava sau fapte care îl fac nevrednic de a fi tutor, precum și dacă nu își îndeplinește mulțumitor sarcina.
Articolul 139
Pînă la intrarea în funcțiune a noului tutor, autoritatea tutelara va numi un curator.
Articolul 140
La încetarea tutelei, tutorul este dator ca, în termen de cel mult treizeci de zile, să prezinte autorității tutelare o dare de seama generală. El are aceeași îndatorire și în caz de îndepărtare din tutela.
Bunurile care au fost în administrarea tutorului vor fi predate, după caz, fostului minor, moștenitorilor acestuia sau noului tutor.
Articolul 141
După predarea bunurilor, verificarea socotelilor și aprobarea lor, autoritatea tutelara va da tutorului descărcare de gestiunea sa.
Chiar dacă autoritatea tutelara a dat tutorului descărcare de gestiune, acesta răspunde pentru paguba pricinuită prin culpa sa.
Tutorul care înlocuiește pe un alt tutor are obligația sa ceara fostului tutor repararea pagubelor ce acesta a pricinuit minorului prin culpa sa.
Capitolul 2 Interdicția
Articolul 142
Cel care nu are discernămînt pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienației mintale ori debilității mintale, va fi pus sub interdicție.
Pot fi puși sub interdicție și minorii.
Articolul 143
Interdicția poate fi cerută de autoritatea tutelara, precum și de toți cei prevăzuți în art. 115.
Articolul 144
Interdicția se pronunța de instanța judecătorească cu concluziile procurorului și își produce efectele de la data cînd hotărîrea a rămas definitivă.
După ce a rămas definitivă, hotărîrea se va comunică, fără întîrziere, de către instanța judecătorească ce a pronunțat-o, instanței locului unde actul de naștere al celui pus sub interdicție a fost înregistrat, spre a fi transcrisă în registrul anume destinat.
Cînd sentinta judecătoriei prin care s-a pronunțat interdicția a fost atacată cu recurs și acesta a fost respins, instanța de recurs va face ea însăși comunicarea prevăzută de acest articol trimițînd, în copie, dispozitivul sentinței.
Incapacitatea celui pus sub interdicție nu va putea fi opusă unui al treilea decît de la data transcrierii hotărîrii, afară numai dacă cel de al treilea a cunoscut interdicția pe alta cale.
Articolul 145
Hotărîrea de punere sub interdicție rămasă definitivă va fi comunicată de instanța judecătorească autorității tutelare, care va desemna un tutor.
De asemenea, hotărîrea de punere sub interdicție rămasă definitivă, va fi comunicată secției sănătății publice a comitetului executiv al sfatului popular raional, orasenesc sau de raion orasenesc, pentru ca aceasta sa instituie asupra celui interzis, potrivit instrucțiunilor Ministerului Sănătății, o supraveghere medicală permanenta.
Articolul 146
În caz de nevoie și pînă la rezolvarea cererii de punere sub interdicție, autoritatea tutelara va putea numi un curator pentru îngrijirea persoanei și reprezentarea celui a cărui interdicție a fost cerută, precum și pentru administrarea bunurilor.
Articolul 147
Regulile privitoare la tutela minorului care nu a împlinit vîrsta de patrusprezece ani se aplică și în cazul tutelei celui pus sub interdicție, în măsura în care legea nu dispune altfel.
Articolul 148
Tutorul celui pus sub interdicție este în drept sa ceara înlocuirea sa după trei ani de la numire.
Articolul 149
Tutorul este dator sa îngrijească de persoana celui pus sub interdicție, spre a-i grăbi vindecarea și a-i îmbunătăți condițiile de viața; în acest scop, se vor întrebuința veniturile și, la nevoie, toate bunurile celui pus sub interdicție.
Autoritatea tutelara, de acord cu serviciul sanitar competent și ținînd seama de împrejurări, va hotărî dacă cel pus sub interdicție va fi îngrijit la locuinta lui ori într-o instituție sanitară.
Articolul 150
Minorul care, la epoca punerii sub interdicție, se afla sub ocrotirea părinților, va rămîne sub aceasta ocrotire pînă la data cînd devine major, fără a i se numi un tutor. Dispozițiile art. 149 sînt aplicabile și situației prevăzute în prezentul alineat.
Dacă la data cînd minorul devine major el se afla încă sub interdicție, autoritatea tutelara va numi un tutor.
În cazul în care la epoca punerii sub interdicție minorul se afla sub tutela, autoritatea tutelara va hotărî dacă fostul tutor al minorului păstrează sarcina tutelei sau va numi un nou tutor.
Articolul 151
Dacă au încetat cauzele care au provocat interdicția, instanța judecătorească va pronunța, ascultînd concluziile procurorului, ridicarea ei.
Cererea se va putea face de cel pus sub interdicție, de tutor, precum și de toți cei prevăzuți în art. 115.
Hotărîrea care pronunța ridicarea interdicției își produce efectele de la data cînd a rămas definitivă. Ea se va comunică, de către instanța judecătorească care a pronunțat-o, instanței locului unde s-a transcris hotărîrea de punere sub interdicție, spre a fi de asemenea transcrisă în registrul prevăzut de art. 144 și totodată spre a se face în același registru mențiune despre ridicarea interdicției, pe marginea hotărîrii care a pronunțat interdicția.
Încetarea dreptului de reprezentare al tutorului nu va putea fi opusă unui al treilea decît de la data cînd, potrivit dispozițiilor alineatului precedent, a fost facuta mențiune despre ridicarea interdicției, afară numai dacă cel de al treilea a cunoscut ridicarea interdicției pe alta cale.
Capitolul 3 Curatela
Articolul 152
În afară de alte cazuri prevăzute de lege, autoritatea tutelara va putea institui curatela:
a) dacă, din cauza batrinetei, a bolii sau a unei infirmități fizice, o persoană, deși capabilă, nu poate, personal, să-și administreze bunurile sau să-și apere interesele în condiții multumitoare și, din motive temeinice, nu-și poate numi un reprezentant;
b) dacă, din cauza bolii sau din alte motive, o persoană, deși capabilă, nu poate, nici personal, nici prin reprezentant, sa ia măsurile necesare în cazuri a căror rezolvare nu suferă amînare;
c) dacă, din cauza bolii sau alte motive, părintele sau tutorul este împiedicat sa îndeplinească un anumit act în numele persoanei ce reprezintă sau ale carei acte le încuviințează;
d) dacă o persoană, fiind obligată sa lipsească vreme îndelungată de la domiciliu, nu a lăsat un mandatar general;
e) dacă o persoană a dispărut fără a se avea știri despre ea și nu a lăsat un mandatar general.
Articolul 153
În cazurile prevăzute în art. 152, instituirea curatelei nu aduce nici o atingere capacității celui pe care curatorul îl reprezintă.
Articolul 154
Curatela se poate institui la cererea celui care urmează a fi reprezentat, a soțului sau, a rudelor, a celor arătați în art. 115, precum și a tutorului, în cazul prevăzut în art. 152 lit. c. Autoritatea tutelara poate institui curatela și din oficiu.
Curatela nu se poate institui decît cu consimțămîntul celui reprezentat, în afară de cazurile în care consimțămîntul nu poate fi dat.
Articolul 155
În cazurile în care se instituie curatela, se aplică regulile de la mandat.
Autoritatea tutelara poate da instrucțiuni curatorului, în locul celui reprezentat, în toate cazurile în care acesta din urma nu este în măsura sa o facă.
Articolul 156
Curatorul este în drept sa ceara înlocuirea sa după trei ani de la numire.
Articolul 157
Dacă au încetat cauzele care au provocat instituirea curatelei, aceasta va fi ridicată de autoritatea tutelara la cererea curatorului, a celui reprezentat, a oricăruia dintre cei prevăzuți în art. 115 ori din oficiu.
Capitolul 4 Autoritatea tutelara
Articolul 158
Atribuțiile de autoritate tutelara aparțin organelor executive și de dispoziție ale sfaturilor populare comunale, orășenești sau de raion orasenesc.
Articolul 159
Autoritatea tutelara competența este:
a) pentru ocrotirea părintească și tutela minorului, cea de la domiciliul minorului;
b) pentru tutela persoanei pusă sub interdicție, cea de la domiciliul acesteia;
c) pentru curatela prevăzută în art. 152 lit. a sau c, cea de la domiciliul persoanei reprezentate sau al minorului de patrusprezece ani;
d) în cazul prevăzut în art. 152 lit. b, fie autoritatea tutelara de la domiciliul persoanei reprezentate, fie autoritatea tutelara de la locul unde trebuie luate măsurile urgente;
e) pentru curatela prevăzută în art. 152 lit. d sau e, cea de la ultimul domiciliu din țara al celui lipsa ori al celui dispărut.
Articolul 160
Deciziile autorității tutelare pot fi atacate la autoritatea ierarhic superioară care, potrivit legii, exercita atribuțiile de îndrumare și control.
Dispoziții finale
Articolul 161
Prezentul Cod intră în vigoare de la data de 1 februarie 1954.
Textul este prelucrat automat din sursa indicată; numerotarea și legăturile pot conține erori. Referințele subliniate duc la actele citate, așa cum au fost identificate de noi.