Decizia nr. 307/2012

Articol unic

Se numesc membri ai Consiliului Național al Audiovizualului după cum urmează:
- domnul Jucan Valentin-Alexandru, membru titular, și domnul Badea Marius Mihail, membru supleant, pentru un mandat de 6 ani, începând cu data de 28 februarie 2012;
- domnul Turos Lorand, membru titular, până la expirarea mandatului, începând cu data de 13 martie 2012, până la data de 19 decembrie 2012, în locul devenit vacant ca urmare a demisiei domnului Szasz Attila.
Această hotărâre a fost adoptată de Parlamentul României, în ședința din 28 februarie 2012, cu respectarea prevederilor art. 65 alin. (2) și ale art. 76 alin. (2) din Constituția României, republicată."
Prevederile constituționale invocate expres în susținerea criticilor de neconstituționalitate sunt:
- Art. 1 alin. (5): "În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie.";
- Art. 64 alin. (1), (4) și (5): "(1) Organizarea și funcționarea fiecărei Camere se stabilesc prin regulament propriu. Resursele financiare ale Camerelor sunt prevăzute în bugetele aprobate de acestea. (...)
(4) Fiecare Cameră își constituie comisii permanente și poate institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale. Camerele își pot constitui comisii comune.
(5) Birourile permanente și comisiile parlamentare se alcătuiesc potrivit configurației politice a fiecărei Camere.";
- Art. 65 alin. (2) lit. k): "(2) Camerele își desfășoară lucrările și în ședințe comune, potrivit unui regulament adoptat cu votul majorității deputaților și senatorilor, pentru: (...)
k) îndeplinirea altor atribuții care, potrivit Constituției sau regulamentului, se exercită în ședință comună."
Mai mult, critica de neconstituționalitate vizează implicit încălcarea prin hotărârea adoptată a dispozițiilor art. 76 alin. (2) din Constituție, sugerându-se că plenul reunit al celor două Camere nu ar fi putut adopta hotărârea criticată. Acest text constituțional are următorul cuprins:
"(2) Legile ordinare și hotărârile se adoptă cu votul majorității membrilor prezenți din fiecare Cameră."
De asemenea, sunt invocate ca temei al criticilor formulate și dispozițiile art. 12 din Regulamentul ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului, aprobat prin
Hotărârea Parlamentului nr. 4 din 3 martie 1992 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 34 din 4 martie 1992, modificat și completat prin
Hotărârea Parlamentului nr. 13/1995 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 5 iulie 1995, potrivit cărora "Comisiile permanente sesizate în fond lucrează legal, în ședințe comune, în prezența a cel puțin jumătate plus unu atât din numărul deputaților, cât și din numărul senatorilor care le compun; hotărârile se adoptă cu votul a cel puțin jumătate plus unu din numărul membrilor prezenți."
I. În privința admisibilității sesizărilor de neconstituționalitate care vizează hotărârile plenului Camerei Deputaților, hotărârile plenului Senatului și hotărârile plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, Curtea reține că textul
art. 27 din Legea nr. 47/1992
nu instituie vreo diferențiere între hotărârile care pot fi supuse controlului Curții Constituționale sub aspectul domeniului în care au fost adoptate sau sub cel al caracterului normativ sau individual, ceea ce înseamnă că toate aceste hotărâri sunt susceptibile a fi supuse controlului de constituționalitate - ubi lex non distinguit nec nos distingere debemus. În consecință, sesizările de neconstituționalitate care vizează asemenea hotărâri sunt de plano admisibile.
Curtea reține că, prin
deciziile nr. 53 și 54 din 25 ianuarie 2011 , publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2011, a statuat că "pot fi supuse controlului de constituționalitate numai hotărârile Parlamentului, adoptate după conferirea noii competențe, hotărâri care afectează valori, reguli și principii constituționale sau, după caz, organizarea și funcționarea autorităților și instituțiilor de rang constituțional". Prin deciziile menționate, Curtea a făcut o distincție clară între hotărârile care sunt criticate din perspectiva valorilor, regulilor și principiilor constituționale, pe de o parte, și hotărârile care prin obiectul lor vizează organizarea și funcționarea autorităților și instituțiilor de rang constituțional, pe de altă parte.
În privința hotărârilor care sunt criticate din perspectiva valorilor, regulilor și principiilor constituționale, instanța constituțională a stabilit, în mod expres, că, pentru a fi admisibilă sesizarea de neconstituționalitate astfel formulată, norma de referință trebuie să fie de rang constituțional pentru a se putea analiza dacă există vreo contradicție între hotărârile menționate la
art. 27 din Legea nr. 47/1992 , pe de o parte, și exigențele procedurale și substanțiale impuse prin dispozițiile Constituției, pe de altă parte; așadar, criticile trebuie să aibă o evidentă relevanță constituțională, și nu legală sau regulamentară. Prin urmare, toate hotărârile plenului Camerei Deputaților, plenului Senatului și plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului pot fi supuse controlului de constituționalitate dacă în susținerea criticii de neconstituționalitate sunt invocate dispoziții cuprinse în Constituție. Desigur, invocarea acestor dispoziții nu trebuie să fie formală, ci efectivă.
În privința hotărârilor care prin obiectul lor vizează organizarea și funcționarea autorităților și instituțiilor de rang constituțional, Curtea reține că norma de referință, în cadrul controlului de constituționalitate exercitat, poate fi atât o dispoziție de rang constituțional, cât și una infraconstituțională, ținând cont de dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituție. O atare orientare a Curții este dată de domeniul de maximă importanță în care intervin aceste hotărâri - autorități și instituții de rang constituțional -, astfel încât și protecția constituțională oferită autorităților sau instituțiilor fundamentale ale statului trebuie să fie una în consecință. Prin urmare, hotărârile plenului Camerei Deputaților, plenului Senatului și plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului care vizează organizarea și funcționarea autorităților și instituțiilor de rang constituțional pot fi supuse controlului de constituționalitate chiar dacă actul normativ pretins încălcat are valoare infraconstituțională.
Raportând considerentele de mai sus ce rezultă din jurisprudența Curții Constituționale la cauza de față, instanța constituțională reține că autoritatea publică vizată prin hotărârea criticată, și anume Consiliul Național al Audiovizualului, nu este una de rang constituțional. Prin urmare, Curtea constată că, nereferindu-se la o instituție de rang constituțional, hotărârea criticată poate fi cenzurată numai din punctul de vedere al exigențelor procedurale și substanțiale stabilite expres prin textul Constituției.
Având în vedere faptul că autorii sesizării invocă, în mod efectiv, prevederile Constituției ca norme de referință, din moment ce critica acestora vizează încălcarea unor valori, reguli sau principii constituționale expres menționate, înseamnă că sesizarea de neconstituționalitate formulată îndeplinește condițiile de admisibilitate stabilite de Curtea Constituțională pe cale jurisprudențială.
II. Cu privire la aspectele care țin de fondul sesizării de neconstituționalitate, Curtea reține următoarele:
Consiliul Național al Audiovizualului este autoritate publică autonomă sub control parlamentar și garantul interesului public în domeniul comunicării audiovizuale [ art. 10 alin. (1) din Legea audiovizualului nr. 504/2002 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 534 din 22 iulie 2002], fiind compus, potrivit
art. 11 alin. (1) din Legea nr. 504/2002 , din 11 membri numiți de Parlament la propunerea Senatului (3 membri), Camerei Deputaților (3 membri), Președintelui României (2 membri) și Guvernului (3 membri).
Procedura de numire a membrilor este prevăzută de
art. 11 alin. (2)-(5) din Legea nr. 504/2002
și se desfășoară după cum urmează:
- autoritățile publice sus-menționate nominalizează candidatul pentru postul de titular, precum și candidatul pentru postul de supleant, aceste propuneri înaintându-se birourilor permanente ale celor două Camere, în termen de 15 zile de la data declanșării procedurii de numire;
- birourile permanente ale celor două Camere înaintează propunerile comisiilor permanente de specialitate, în vederea audierii candidaților în ședință comună;
- în urma audierii, comisiile permanente de specialitate întocmesc un aviz comun, pe care îl prezintă în ședința comună a Camerei Deputaților și Senatului. De asemenea, potrivit art. 83 din Regulamentul ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului, dezbaterea, în ședința comună a Camerelor Parlamentului, a propunerilor de numiri și alegeri în funcțiile prevăzute la art. 1 pct. 21 din regulament se face pe baza raportului comun întocmit de comisiile permanente de specialitate ale celor două Camere;
- candidaturile se aprobă cu votul majorității deputaților și senatorilor prezenți, în condițiile întrunirii cvorumului celor două Camere.
Potrivit art. 12 din Regulamentul ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului, comisiile permanente sesizate în fond lucrează legal, în ședințe comune, în prezența a cel puțin jumătate plus unu atât din numărul deputaților, cât și din numărul senatorilor care le compun.
În speță, cu privire la cele două comisii permanente întrunite în ședința comună din 27 februarie 2012, se constată că, potrivit procesului-verbal al ședinței, Comisia pentru cultură, arte, mijloace de informare în masă a Camerei Deputaților a întrunit cvorumul legal, fiind prezenți 10 din cei 19 membri ai săi. În ceea ce privește, însă, Comisia pentru cultură, artă și mijloace de informare în masă a Senatului, aceasta nu a avut cvorum, fiind prezenți doar 5 din cei 11 membri ai săi.
Pentru a-și desfășura legal activitatea în ședință comună, cele două comisii permanente ar fi trebuit să lucreze în prezența a cel puțin jumătate plus unu atât din numărul deputaților, cât și din numărul senatorilor care le compun, ceea ce nu s-a întâmplat. Prin urmare, neavând cvorum, nu puteau emite niciun act, aviz în accepțiunea
Legii nr. 504/2002
sau raport în accepțiunea Regulamentului ședințelor comune.
Legea fundamentală nu consacră existența avizului/raportului comun al comisiilor permanente drept criteriu de constituționalitate al hotărârii prin care Parlamentul numește membrii Consiliului Național al Audiovizualului. În cazul în care legiuitorul constituant ar fi dorit condiționarea numirii în funcție de îndeplinirea unei anumite condiții, precum existența unui act procedural, ar fi reglementat în mod expres în acest sens. Or, în privința numirilor în funcții ce intră în competența Parlamentului, legiuitorul constituant nu a prevăzut o atare exigență.
De altfel, o atare optică a legiuitorului constituant are în vedere faptul că aceste comisii permanente sunt organe interne de lucru ale Camerelor Parlamentului, a căror activitate are caracter pregătitor pentru a oferi forului deliberativ toate elementele necesare adoptării deciziei (a se vedea, în acest sens,
Decizia Curții Constituționale nr. 48 din 17 mai 1994 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 125 din 21 mai 1994,
Decizia nr. 209 din 7 martie 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 188 din 22 martie 2012). Necesitatea creării acestor organe de lucru a fost impusă de asigurarea eficienței activității unui corp deliberativ numeros. Din această perspectivă, rolul comisiilor în activitatea parlamentară este unul foarte important, ele asigurând pregătirea deciziilor plenului în scopul exercitării prerogativelor ce decurg din dreptul de informare, dreptul de control sau dreptul de anchetă ale Parlamentului ( Decizia nr. 209 din 7 martie 2012 ).
Însă, dat fiind caracterul de organ de lucru intern al comisiilor parlamentare, natura juridică a rapoartelor sau avizelor adoptate de acestea este aceea a unui act preliminar, de recomandare, adoptat în scopul de a sugera o anumită conduită, sub aspect decizional, plenului fiecărei Camere sau Camerelor reunite. Rapoartele și avizele au caracter obligatoriu numai sub aspectul solicitării lor, iar nu și din perspectiva soluțiilor pe care la propun, Senatul și Camera Deputaților fiind singurele corpuri deliberative prin care Parlamentul își îndeplinește atribuțiile constituționale.
Cu privire la cerința de cvorum, Curtea a constatat, prin
Decizia nr. 209 din 7 martie 2012 , că, potrivit dispozițiilor art. 67 din Constituție, aceasta constituie un criteriu de constituționalitate, condiționând constituționalitatea externă a actului, numai în ceea ce privește adoptarea legilor, hotărârilor și moțiunilor de către Camera Deputaților și Senat, iar nu și în ceea ce privește adoptarea actelor în cadrul procedurilor desfășurate de organele de lucru ale Camerelor. Așa fiind, problemele legate de organizarea și desfășurarea ședințelor comisiilor permanente nu sunt probleme de constituționalitate, ci de aplicare a dispozițiilor Regulamentului ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului.
Cu referire la activitatea comisiilor permanente, Curtea a mai statuat că în situația în care o comisie parlamentară, din diverse motive, nu-și poate duce la îndeplinire activitatea, respectiv întocmirea unui raport sau a unui aviz, nu este de natură a împiedica plenul fiecărei Camere de a dezbate și de a decide direct asupra problemelor care intră în atribuțiile lor. În fond, specificul activității unei Camere a Parlamentului este de a adopta o decizie colectivă, luată cu majoritatea voturilor, după o dezbatere publică. Orice altă concluzie ar echivala, pe de o parte, cu o supradimensionare a rolului comisiilor de lucru ale Parlamentului prin atribuirea unor efecte mult sporite actelor pe care aceste organe de lucru le adoptă, împrejurare care excedează cadrului constituțional și regulamentar în care acestea activează, și, pe de altă parte, ar echivala cu o deturnare a rolului Parlamentului, în ansamblul său, ca organ reprezentativ suprem al poporului român, care beneficiază de o legitimitate originară, fiind exponentul intereselor întregii națiuni. Or, aceste ipoteze sunt cu totul inacceptabile din perspectiva principiilor constituționale pe care Curtea este chemată să le garanteze.
Curtea a mai reținut că atât în procesul legislativ, cât și în activitatea de control a Guvernului sau în realizarea celorlalte atribuții constituționale, parlamentarii, în exercitarea mandatului, sunt, potrivit prevederilor art. 69 alin. (1) din Legea fundamentală, "în serviciul poporului". Aceasta implică reprezentarea în lupta politică din Parlament a dezbaterilor politice din societate, a opiniilor, a ideilor ce au ca sursă diferitele categorii sociale, politice, economice sau culturale. În această manieră, poporul, titularul suveranității naționale, își exercită suveranitatea nu numai cu prilejul procesului electiv, ci pe întreaga durată a mandatului oferit parlamentarului aflat în serviciul său.
Dezbaterea parlamentară a problemelor importante ale națiunii asigură respectarea valorilor supreme consacrate de Legea fundamentală, precum statul de drept, pluralismul politic și democrația constituțională. Acesta este motivul pentru care Curtea Constituțională a recomandat, prin decizia citată, exercitarea cu bună-credință a drepturilor și obligațiilor constituționale atât de către majoritatea, cât și de minoritatea parlamentară, precum și cultivarea unei conduite a dialogului politic, care să nu excludă aprioric consensul, chiar dacă motivațiile sunt diferite, atunci când miza este interesul major al națiunii.
De altfel, la o concluzie similară a ajuns recent și Curtea Constituțională Federală Germană, care prin Decizia 2BvE 8/11 din 28 februarie 2012 a reținut că Bundestag-ul este de principiu îndrituit, în cadrul autonomiei sale organizatorice și funcționale, să creeze subcomisii pentru a facilita îndeplinirea corespunzătoare a atribuțiilor sale. Astfel, îi este permis să înființeze comisii cărora să le transfere sarcini individuale, cum ar fi pregătirea deciziilor pentru plen sau exercitarea prerogativelor ce decurg din dreptul de informare, de control și de anchetă.
Chiar dacă o mare parte din activitățile Bundestagului se desfășoară în comisii, și nu în plen, acestea sunt de fapt limitate la a pregăti dezbaterile și deciziile plenului, în consecință ele lucrează în vederea adoptării unei decizii finale de către plen. O atare orientare se explică prin faptul că Bundestagul constituie organul reprezentativ nemijlocit al poporului, fiind alcătuit din deputații aleși ca reprezentanți ai întregului popor, care împreună formează reprezentarea populară. Statutul reprezentativ al deputaților, garantat de art. 38 alin. 1 fraza a 2a din Legea fundamentală, constituie temei pentru poziția de reprezentare a Bundestag-ului, care exercită, astfel, puterea statală ce emană de la popor.
Așadar, Curtea reține că, în cauza de față, lipsa avizului/raportului prevăzut la
art. 11 alin. (4) din Legea nr. 504/2002 , respectiv la art. 83 din Regulamentul ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului nu se poate constitui într-un impediment de natură constituțională care să antreneze neconstituționalitatea
Hotărârii Parlamentului nr. 5 din 28 februarie 2012 . Așa fiind, Curtea constată că, în cadrul ședinței comune a celor două Camere, competența numirii în funcție a fost exercitată de Parlament, care a decis cu votul majorității deputaților și senatorilor prezenți, în conformitate cu prevederile art. 76 alin. (2) din Constituție.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. l) din Constituție, al
art. 1, 3, 10 și 27 din Legea nr. 47/1992 , cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, sesizarea de neconstituționalitate a
Hotărârii Parlamentului nr. 5 din 28 februarie 2012
privind numirea unor membri ai Consiliului Național al Audiovizualului.
Definitivă și general obligatorie.
Decizia se comunică Camerei Deputaților și Senatului și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Deliberarea a avut loc la data de 28 martie 2012 și la ea au participat: Augustin Zegrean, președinte, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Petre Lăzăroiu, Mircea Ștefan Minea, Ion Predescu, Pusk├↑s Valentin Zolt├↑n și Tudorel Toader, judecători.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent-șef,
Benke Karoly
*
OPINIE SEPARATĂ*)
-------
În dezacord cu soluția adoptată de Curte, cu majoritate de voturi, consider că sesizarea trebuia respinsă, ca inadmisibilă, întrucât, pe de o parte, nu toate hotărârile adoptate de Plenul Camerei Deputaților, de Plenul Senatului ori de Plenul celor două Camere reunite ale Parlamentului pot forma obiectul controlului de constituționalitate, iar, pe de altă parte, problemele legate de organizarea și desfășurarea ședințelor comisiilor permanente nu sunt probleme de constituționalitate, ci de aplicare a dispozițiilor Regulamentului ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului.
1. Controlul Curții Constituționale, așa cum se poate deduce din dispozițiile art. 146 lit. a)- d) din Legea fundamentală, privește controlul constituționalității unor acte normative, în care se includ: legile, inițiativele de revizuire a Constituției, tratatele sau alte acorduri internaționale, regulamentele Parlamentului și ordonanțele. La acestea se adaugă și hotărârile Parlamentului, ca urmare a modificării
art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992
privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, atribuție conferită Curții în temeiul art. 146 lit. l) din Constituție, potrivit căruia "îndeplinește și alte atribuții prevăzute de legea organică a Curții."
În opinia noastră, chiar dacă textul
art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992
nu distinge cu privire la categoriile de hotărâri adoptate de plenul Camerelor Parlamentului care pot forma obiectul controlului exercitat de Curtea Constituțională, este evident că legiuitorul a avut în vedere numai hotărârile cu caracter normativ.
Din moment ce norma care stabilește competența Curții este prevăzută în art. 27 cuprins în secțiunea a 2-a "Procedura jurisdicțională" subsecțiunea 4 "Controlul constituționalității regulamentelor Parlamentului", printr-o interpretare sistematică a textului nu se poate ajunge decât la concluzia că, în exercitarea noii atribuții, Curtea Constituțională se pronunță numai asupra hotărârilor cu caracter normativ, sfera actelor supuse controlului este limitată la controlul hotărârilor normative ale Camerelor Parlamentului și, pe cale de consecință, hotărârile individuale sunt excluse controlului.
În măsura în care legiuitorul ar fi dorit să consacre competența Curții de a efectua controlul de constituționalitate al unor hotărâri cu caracter individual, ar fi reglementat-o expres și distinct, iar nu prin completarea unui text al legii care se referă la controlul de constituționalitate a unei categorii de acte normative - regulamentele Parlamentului.
Așa cum s-a mai arătat, în categoria "hotărârilor individuale" se includ hotărârile privind numiri și alegeri în funcții, precum și cele referitoare la validarea în funcții, categorie în care se încadrează și hotărârea din cauza de față. Aceste hotărâri, având caracter individual, nu pot fi supuse controlului de constituționalitate.
Textul art. 27 modificat nu reglementează efectele deciziilor Curții privitoare la constituționalitatea hotărârilor, dispozițiile
art. 28 alin. (3) din Legea nr. 47/1992
se referă doar la efectele deciziei prin care se constată neconstituționalitatea unor dispoziții ale regulamentelor Parlamentului, fără să facă nicio referire la celelalte hotărâri.
În situația în care s-ar admite că orice hotărâre a Parlamentului poate fi supusă controlului de constituționalitate, Curtea Constituțională, al cărei rol este de a asigura supremația Constituției, s-ar transforma într-un arbitru al tuturor conflictelor politice, inerente raporturilor dintre majoritate și opoziție, respectiv dintre partidele politice reprezentate în Parlament.
Este de semnalat că modificarea ambiguă a
art. 27 din cuprinsul Legii nr. 47/1992
privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, în sensul în care Curtea Constituțională poate verifica și constituționalitatea hotărârilor Parlamentului, impune o intervenție din partea legislativului pentru a clarifica: care sunt categoriile de hotărâri ce pot fi supuse controlului de constituționalitate, care este procedura ce urmează a fi aplicată, specifică noii reglementări, efectele deciziilor Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea hotărârilor plenului Camerei Deputaților, a hotărârilor plenului Senatului și a hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului.
2. În mod corect, Curtea a reținut în decizie că "rapoartele și avizele (comisiilor parlamentare n.n.) au caracter obligatoriu numai sub aspectul solicitării lor, iar nu și din perspectiva soluțiilor pe care le propun, Senatul și Camera Deputaților fiind singurele corpuri deliberative prin care Parlamentul își îndeplinește atribuțiile constituționale". Cu privire la cerința de cvorum, aceasta constituie un criteriu de constituționalitate, potrivit art. 67 din Constituție, "numai în ceea ce privește adoptarea legilor, hotărârilor și moțiunilor de către Camera Deputaților și Senat, iar nu și în ceea ce privește adoptarea actelor în cadrul procedurilor desfășurate în fața organelor de lucru ale Camerelor. Așa fiind, problemele legate de organizarea și desfășurarea ședințelor comisiilor permanente nu sunt probleme de constituționalitate, ci de aplicare a dispozițiilor Regulamentului ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului."
De altfel, autorii sesizării nu au contestat constituționalitatea art. 12 și 83 din Regulamentul ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului, ci a nerespectării dispozițiilor acestora în procedura de numire a membrilor Consiliului Național al Audiovizualului.
Cu privire la aceste aspecte, așa cum s-a reținut prin
Decizia nr. 209 din 7 martie 2012 , "Curtea Constituțională, printr-o jurisprudență constantă (de exemplu, prin Decizia nr. 786 din 13 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 12 iunie 2009), a statuat că nu este de competența sa «analizarea eventualelor încălcări ale Regulamentului ședințelor comune. Curtea Constituțională nu își poate extinde controlul și asupra actelor de aplicare a regulamentelor, întrucât ar încălca însuși principiul autonomiei regulamentare al celor două Camere, instituit prin art. 64 alin. (1) teza întâi din Legea fundamentală. Analiza Curții este una în drept, fără a viza aspecte de fapt ale procedurii parlamentare»".
De asemenea, prin Decizia nr. 1.466 din 10 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 893 din 21 decembrie 2009, Curtea a statuat că, deși legea a fost adoptată după o procedură parlamentară discutabilă, "nu este de competența instanței constituționale să controleze modalitatea în care sunt puse în aplicare Regulamentele celor două Camere ale Parlamentului în procesul legislativ."
Mai mult, prin Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, Curtea a stabilit, în același sens, că, "potrivit art. 146 lit. c) din Constituție, Curtea Constituțională se pronunță asupra constituționalității regulamentelor Camerelor Parlamentului, controlul exercitat de Curte fiind un control de conformitate cu dispozițiile Legii fundamentale. Dacă, ignorând prevederile art. 146 lit. c) din Constituție și pe cele ale
art. 27 din Legea nr. 47/1992 , Curtea Constituțională și-ar extinde competența și asupra actelor de aplicare a regulamentelor, ea nu numai că ar pronunța soluții fără temei constituțional, dar ar încălca astfel și principiul autonomiei regulamentare a Camerei Deputaților, reglementat de art. 64 alin. (1) teza întâi din Legea fundamentală. În virtutea acestui principiu fundamental, aplicarea regulamentului este o atribuție a Camerei Deputaților, așa încât contestațiile deputaților privind actele concrete de aplicare a prevederilor regulamentului sunt de competența exclusivă a Camerei Deputaților, aplicabile, în acest caz, fiind căile și procedurile parlamentare stabilite prin propriul regulament, după cum și desfășurarea procedurii legislative parlamentare depinde hotărâtor de prevederile aceluiași regulament, care, evident, trebuie să concorde cu normele și principiile fundamentale.
Ca atare, competența conferită Curții Constituționale de art. 146 lit. c) din Legea fundamentală nu poate privi decât controlul conformității regulamentelor Parlamentului cu dispozițiile Constituției, control declanșat la sesizarea unuia dintre președinții celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori; Curtea Constituțională nu este competentă a se pronunța și asupra modului de aplicare a regulamentelor. În sensul celor arătate a statuat Curtea Constituțională în deciziile sale nr. 44/1993, nr. 68/1993, nr. 22/1995 și nr. 98/2005".
Prin urmare, Curtea constată că, și atunci când a analizat sesizări inițiate în temeiul art. 146 lit. c) din Constituție, acestea priveau exclusiv controlul constituționalității prevederilor regulamentelor Parlamentului, iar nu controlul constituționalității hotărârilor și măsurilor adoptate de Camerele Parlamentului în aplicarea regulamentelor proprii. Rezolvarea problemelor ridicate de hotărârile adoptate și de măsurile dispuse de Camerele Parlamentului se poate face exclusiv pe căi și prin proceduri parlamentare.
Prin urmare, situația în care o comisie parlamentară, din diverse motive, nu își poate duce la îndeplinire activitatea, respectiv întocmirea unui raport sau a unui aviz, nu este de natură a împiedica plenul fiecărei Camere de a dezbate și de a decide direct asupra problemelor care intră în atribuțiile sale, inclusiv al reluării procedurilor în cadrul comisiilor permanente.
În acest sens, s-a procedat și în speța de față când s-a constatat lipsa raportului comun al comisiilor permanente de specialitate prevăzut la art. 83 din Regulamentul ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului și când, în baza votului exprimat în plenul celor două Camere, s-a decis continuarea procedurii de numire a membrilor Consiliului Național al Audiovizualului.
În raport cu cele învederate, Curtea trebuia să constate că, sub ambele aspecte, sesizarea de neconstituționalitate era inadmisibilă.