Hotărârea din 9 aprilie 2002
în cauza Anghelescu împotriva României
prezumat în vigoare
(Cererea nr. 29.411/95)
Strasbourg, 9 aprilie 2002
În cauza Anghelescu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a II-a), camera formată din:
domnii J.-P. Costa, președinte;
A.B. Baka;
Gaukur Jorundsson;
L. Loucaides;
M. Ugrekhelidze;
doamna A. Mularoni, judecători;
domnul C. Doldur, judecător ad-hoc,
și doamna S. Dolle, grefier de secție,
după deliberarea ce a avut loc la data de 19 martie 2002,
pronunța hotărârea următoare:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se afla o cerere (29.411/95) îndreptată împotriva României, introdusă la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (convenție), de către un cetățean român, domnul Ștefan Anghelescu (reclamantul), la data de 16 octombrie 1995.
2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de către agentul guvernamental, doamna R. Rizoiu.
3. Reclamantul pretinde în special ca refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanțelor judecătorești competența de a se pronunța asupra unei acțiuni în revendicare, precum și refuzul acestei instanțe de a introduce în cauza pe reclamant în procedura initiata de procurorul general sunt contrare dispozițiilor art. 6 paragraful 1 din convenție. Reclamantul susține, de asemenea, ca hotărârea Curții Supreme de Justiție a adus atingere dreptului la respectarea bunurilor sale, astfel cum este garantat de art. 1 din Primul Protocol adițional la convenție.
4. Comisia a declarat admisibilă aceasta cerere la data de 24 februarie 1997, apoi, din cauza imposibilității de a finaliza examinarea cauzei până la data de 1 noiembrie 1999, a procedat la deferirea sa Curții, conform art. 5 paragraful 3 teza a doua din Protocolul nr. 11.
5. Cererea a fost repartizata secțiunii I a Curții (art. 52 alin. 1 din regulament). Camera investită cu examinarea cauzei a fost alcătuită conform art. 26 alin. 1 din regulament. Data fiind incompatibilitatea domnului C. Barsan, judecător ales din partea României, Guvernul l-a desemnat pe domnul C. Doldur pentru a face parte din completul cauzei, în calitate de judecător ad-hoc (art. 27 paragraful 2 din convenție și art. 29 alin. 1 din regulament).
6. Reclamantul și Guvernul au depus observații scrise pe fondul cauzei (art. 59 alin. 1 din regulament).
7. La data de 1 noiembrie 2001 Curtea a modificat structura secțiunilor (art. 25 alin. 1 din regulament). Prezenta cerere a fost repartizata secțiunii a II-a, astfel reorganizata (art. 52 alin. 1 din regulament).
I. ÎN FAPT
8. Reclamantul, cetățean român născut în anul 1928, domiciliază în Wiesbaden (Germania).
9. În anul 1950, invocand
Decretul de naționalizare nr. 92 din 20 aprilie 1950
(denumit în continuare
Decretul nr. 92/1950 ), statul a intrat în proprietatea unui bun imobil aparținând părinților reclamantului. Acest imobil era compus din patru construcții și terenul aferent.
A. Prima acțiune în revendicare
10. La data de 22 aprilie 1994 mama reclamantului, E.A., a sesizat instanța de fond cu o acțiune în revendicare a bunului menționat mai sus. În motivarea cererii a arătat ca dispozițiile
nu au fost respectate, motiv pentru care statul nu a dobândit un titlu valabil asupra imobilului. Reclamanta a invocat nerespectarea
art. 2 din Decretul nr. 92/1950 , care prevedea ca locuintele aparținând pensionarilor și funcționarilor nu pot fi naționalizate. În concret, soțul sau fusese funcționar și, în orice caz, el iesise deja la pensie la momentul naționalizarii, în timp ce ea fusese casnica.
11. Prin Sentinta din 7 iulie 1994 instanța de fond a admis acțiunea doamnei E.A., recunoscând dreptul sau de proprietate, și a dispus ca statul sa lase în deplina posesie imobilul revendicat.
12. Apelul introdus de Consiliul General al Municipiului București, administratorul imobilului, a fost respins, ca tardiv introdus, la 14 septembrie 1994, prin decizia Tribunalului Municipiului București.
13. Sentinta din 7 iulie 1994 a devenit definitivă și irevocabilă, nemaiputand fi desfiintata printr-o cale de atac ordinară.
14. Ca urmare a cererii doamnei E.A. de punere în executare a hotărârii, primarul municipiului București a ordonat la data de 11 noiembrie 1994 restituirea bunului și radierea dreptului de proprietate al statului din registrul de publicitate imobiliară.
15. Doamna E.A. a început sa plătească taxele și impozitele aferente acestei proprietăți.
16. La data de 2 decembrie 1994 doamna E.A. a donat bunul către fiul sau, reclamant în plângerea de la Strasbourg, prin înscris autentic transcris de îndată în registrul de publicitate imobiliară și în evidentele administrației financiare.
17. La o dată neprecizata procurorul general al României a introdus recurs în anulare în fața Curții Supreme de Justiție (denumita în continuare C.S.J.), cu motivarea ca, examinând legalitatea aplicării
Decretului nr. 92/1950 , judecătorii au depășit atribuțiile puterii judecătorești.
Doar doamna E.A. a fost citata în fața acestei instanțe.
18. La data de 31 mai 1995, înaintea deschiderii dezbaterilor asupra fondului, reprezentantul parchetului a cerut C.S.J. introducerea în cauza a adevăratului proprietar, reclamantul. Reprezentantul parchetului a indicat ca la momentul introducerii recursului în anulare nu avea cunoștința despre donatia facuta de către E.A. fiului sau.
19. Avocatul doamnei E.A. a cerut la rândul sau amânarea dezbaterilor și introducerea în cauza a reclamantului, arătând ca doamna E.A. nu mai este proprietara imobilului, ca litigiul poarta asupra unui drept real și ca doar titularul unui astfel de drept are calitate de a sta în justiție.
20. Admițând ca doamna E.A. nu mai este proprietarul bunului în discuție, C.S.J. a respins cererea de amânare ca inutila, arătând ca dezbaterile asupra fondului vor dovedi cine este adevăratul proprietar al bunului.
21. În aceeași zi C.S.J. a admis recursul în anulare, a casat hotărârile judecătorești anterioare și, pe fond, a respins acțiunea în revendicare introdusă de doamna E.A., cu următoarea motivare:
"...Restituirea bunurilor naționalizate a fost reglementată prin
Decretul nr. 524/1955
pentru completarea și modificarea
Decretului nr. 52/1950 , potrivit căruia scoaterea sub naționalizare a oricăror imobile putea fi hotărâtă de Consiliul de Miniștri.
Aceasta reglementare exclude posibilitatea ca instanțele sa cenzureze modul de aplicare a actului de naționalizare și sa dispună restituirea imobilelor naționalizate.
Pe de altă parte, problema reparațiilor pentru bunurile preluate de stat în mod abuziv este rezervată, în prezent, domeniului legislativ.
Astfel, prin
Legea privatizării societăților comerciale nr. 58/1991 *) și
privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare, s-a precizat ca reparațiile sus-menționate se vor reglementa printr-o lege specială.
Ca urmare, în prezent este exclusa din competența instanțelor judecătorești verificarea aplicării actului de naționalizare și posibilitatea scoaterii imobilelor de sub naționalizare.
În consecința, instanțele numai prin depășirea atribuțiilor au procedat la stabilirea aplicării gresite a
și au dispus restituirea imobilului, încât recursul în anulare urmează a fi admis, a se casa hotărârile atacate și a se respinge acțiunea formulată de reclamanta."
-----------
a fost abrogată prin
Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 88/1997 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 29 decembrie 1997.
22. La data de 31 mai 1995 administrația financiară a radiat dreptul reclamantului din registrul de impozite și a înscris dreptul de proprietate al statului asupra bunului.
23. Doamna E.A. a decedat la 30 iulie 1995.
24. La data de 24 ianuarie 1997 primarul municipiului București s-a conformat Deciziei din 31 mai 1995, emitand o decizie prin care a anulat dispoziția sa din 11 noiembrie 1994, ordonand doamnei E.A. sa lase imobilul în deplina proprietate și posesie societății H, administrator al imobilelor proprietate de stat. Decizia menționa, de asemenea, ca dreptul de proprietate al statului urma să fie înscris în registrul de publicitate imobiliară.
B. A doua acțiune în revendicare
25. În anul 1998 reclamantul a sesizat cu o noua acțiune în revendicare instanța de fond. Prin Sentinta din 26 martie 1998 a fost admisă acțiunea în revendicare a reclamantului, a fost confirmat dreptul sau de proprietate asupra imobilului și s-a ordonat statului sa lase în deplina proprietate și posesie imobilul în cauza. Consiliul General al Municipiului București a renunțat la apel, astfel încât Sentinta din 26 martie 1998 a devenit definitivă prin Decizia Tribunalului Municipiului București din 17 martie 1999 prin care se lua act de renunțarea la apel.
26. Primarul municipiului București a ordonat la data de 25 mai 1998 restituirea bunului imobil compus din construcții și terenul aferent. Cele patru construcții se compun din: un prim corp de locuinta (A) cu trei apartamente (desemnate în continuare după cum urmează: nr. 1 la parter, nr. 2 la primul etaj și nr. 3 la etajul 2), un al doilea corp de locuinta (B) cu un apartament (desemnat în continuare nr. 4) și celelalte construcții reprezentând dependințe. Conform procesului-verbal întocmit de primărie la data de 30 iunie 1998, reclamantul era considerat proprietar al întregului imobil, cu excepția apartamentelor nr. 2 și 3, vândute de către stat unor terți (a se vedea lit. C de mai jos).
27. La o dată neprecizata Primăria Municipiului București a introdus revizuire împotriva Deciziei din 17 martie 1999 a Tribunalului Municipiului București. Aceasta procedura se afla în curs de judecată în fața acestei instanțe, după o primă audiere la data de 12 iunie 2001.
C. Proceduri judiciare îndreptate împotriva locatarilor
I. Procedurile de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare
28. Întrucât apartamentele nr. 2 și 3 au fost vândute de către Primăria Municipiului București familiei B. la 27 septembrie 1996 și familiei D.I. la 15 noiembrie 1996, reclamantul a cerut în justiție anularea acestor contracte.
29. Prin Sentinta din 5 februarie 1999 Judecătoria Cluj-Napoca, în fața căreia a fost strămutată judecarea cauzei prin decizia C.S.J., a anulat cele doua contracte de vânzare-cumpărare. Tribunalul Cluj, la 26 iulie 1999, și apoi Curtea de Apel Cluj, la 9 februarie 2000, au respins apelul, respectiv recursul locatarilor. Sentinta din 5 februarie 1995 a devenit astfel irevocabilă.
30. În executarea acestei sentințe Primăria Municipiului București a întocmit la data de 7 martie 2000 un proces-verbal prin care îl indica pe reclamant ca proprietar legitim al apartamentelor.
31. Astfel cum rezultă din dosarul cauzei, împotriva Deciziei din 9 februarie 2000 a fost formulată cerere de revizuire. Aceasta procedura este în curs de judecată în fața Tribunalului Cluj.
D. Procedurile de evacuare a locatarilor
32. Întrucât apartamentele imobilului erau locuite de foștii chiriași ai statului, reclamantul a propus acestora, prin notificare, sa încheie cu el noi contracte de închiriere. Dat fiind refuzul acestora, reclamantul i-a chemat în judecata, solicitând evacuarea lor. Procedurile de expulzare pot fi rezumate după cum urmează:
a) Apartamentul nr. 2
------------------
33. Cererea reclamantului privind evacuarea locatarilor din apartamentul nr. 2, introdusă în fața Tribunalului Municipiului București, a fost considerată de către instanța acțiune în revendicare imobiliară și anulată prin Decizia din 10 octombrie 2000 pentru neplata integrală a taxei de timbru. Curtea de Apel București, prin Decizia din 23 ianuarie 2001, a admis apelul reclamantului și a casat cauza cu trimitere la tribunal pentru judecata în fond. Locatarii au introdus recurs împotriva Deciziei din 23 ianuarie 2001, recurs care se afla în curs de judecată la C.S.J., după o primă ședința publică ce a avut loc la data de 2 noiembrie 2001.
b) Apartamentul nr. 3
------------------
34. Cererea reclamantului de evacuare a locatarilor din apartamentul nr. 3, introdusă în fața Tribunalului Municipiului București, a fost, de asemenea, calificată de instanța ca o acțiune în revendicare și anulată pentru neplata integrală a taxei de timbru, prin Decizia din 10 octombrie 2000. Reclamantul a introdus apel, care a fost respins de Curtea de Apel București prin Decizia din 9 februarie 2001. Recursul introdus de reclamant se afla în faza de judecată în fața C.S.J., după o primă audiere ținuta la data de 5 octombrie 2001.
c) Apartamentul nr. 4
------------------
35. La o dată care nu a fost precizată reclamantul a cerut evacuarea locatarilor, familia P., din apartamentul nr. 4. Instanța de fond a respins aceasta acțiune prin Sentinta din 5 aprilie 1999, pe motiv ca locatarii sunt de buna-credința, cu toate ca ei refuzasera încheierea unui contract de închiriere cu reclamantul. Apelul introdus de către reclamant a fost admis prin Decizia din 5 iunie 2000 a Tribunalului Municipiului București. Locatarii au introdus recurs în fața Curții de Apel București. Printr-o decizie irevocabilă din 18 februarie 2001 Curtea de Apel București a admis recursul, a casat decizia tribunalului și, judecand pe fond, a respins acțiunea de evacuare introdusă de reclamant.
d) Apartamentul nr. 1
------------------
36. La o dată care nu a fost precizată reclamantul a cerut evacuarea locatarilor care ocupau apartamentul nr. 1, familia D.N. Prin Sentinta din 5 aprilie 1999 cererea a fost respinsă ca neîntemeiată. Apelul introdus de reclamant a fost admis de Tribunalul Municipiului București care, prin Decizia din 2 noiembrie 1999, a anulat Decizia din 5 aprilie 1999 și a admis acțiunea reclamantului. Aceasta decizie a devenit irevocabilă.
37. Executarea silită a acestei decizii a avut loc la cererea reclamantului la data de 12 iulie 2000, astfel cum rezultă din procesul-verbal întocmit de executorul judecătoresc. Reclamantul a indicat totuși în memoriul adresat Curții ca a permis locatarilor sa rămână în apartament pe perioada necesară gasirii unei alte locuințe.
II. DREPTUL INTERN APLICABIL
A. Constituția
38. Articolul 21 din Constituția României din 8 decembrie 1991 dispune:
"(1) Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime.
(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept."
B.
pentru modificarea Codului de procedura civilă, a Codului familiei, a
Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990
și a
privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi
39. Dispozițiile pertinente ale acestei legi, în redactarea în vigoare la data producerii faptelor, sunt următoarele:
Articolul 330
"Procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, poate ataca cu recurs în anulare, la Curtea Suprema de Justiție, hotărârile judecătorești irevocabile pentru următoarele motive:
1. când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești;"
Articolul 330
^1
"Recursul în anulare se poate declara oricând."
C. Legea nr. 17 pentru modificarea articolului 330^1 din Codul de procedură civilă
40. Articolul 330^1 a fost astfel modificat:
"Art. 330^1. - Pentru motivul prevăzut la art. 330 pct. 1, recursul în anulare se poate declara în termen de 6 luni de la data când hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă.
Pentru motivul prevăzut la art. 330 pct. 2, recursul în anulare se poate declara în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare."
D.
de naționalizare a anumitor bunuri imobile
41. Dispozițiile aplicabile din decret au următoarea formulare:
"Articolul I
Pentru asigurarea unei bune gospodariri a fondului de locuințe supuse degradării din cauza sabotajului marii burghezii și a exploatatorilor care dețin un mare număr de imobile;
Pentru a lua din mana exploatatorilor un important mijloc de exploatare;
Se naționalizeaza imobilele prevăzute în listele-anexe (...) la prezentul decret și care fac parte integrantă din acesta și la a căror alcătuire s-a ținut seama de următoarele criterii:
1. Imobilele cladite care aparțin foștilor industriasi, foștilor mosieri, foștilor bancheri, foștilor mari comercianți și celorlalte elemente ale marii burghezii;
2. Imobilele cladite care sunt deținute de exploatatorii de locuințe;
Articolul II
Nu intră în prevederile decretului de fața și nu se naționalizeaza imobilele proprietatea muncitorilor, funcționarilor, micilor meseriasi, intelectualilor profesionisti și pensionarilor."
E.
pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului
42. Dispozițiile aplicabile ale acestei legi au următoarea formulare:
"Art. 1.- Foștii proprietari - persoane fizice - ai imobilelor cu destinația de locuințe, trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1945, cu titlu, și care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989, beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de prezenta lege.
De prevederile alin. 1 beneficiază și moștenitorii foștilor proprietari, potrivit legii."
"Art. 2. - Persoanele prevăzute la art. 1 beneficiază de restituirea în natura, prin redobandirea dreptului de proprietate asupra apartamentelor în care locuiesc în calitate de chiriași sau a celor care sunt libere, iar pentru celelalte apartamente primesc despăgubiri în condițiile art. 12."
"Art. 9. - Chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natura foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente (...)"
"Art. 25. - Prin legi speciale se vor reglementa situațiile juridice ale altor imobile decât cele care fac obiectul prezentei legi, trecute în proprietatea statului înainte de 22 decembrie 1989, indiferent de destinația lor inițială, inclusiv ale celor demolate pentru cauze de utilitate publică."
III. ÎN DREPT
A. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 paragraful 1 din convenție
43. În opinia reclamantului Decizia C.S.J. din 31 mai 1995 încalcă prevederile art. 6 paragraful 1 din convenție, conform cărora:
"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanța independenta și impartiala, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil (...)"
44. În memoriul adresat Curții reclamantul arata ca refuzul C.S.J. de a recunoaște competența instanțelor judecătorești în materia acțiunii în revendicare imobiliare este contrar prevederilor art. 6 paragraful 1 din convenție.
45. Reclamantul se plange, de asemenea, de refuzul C.S.J. de a-l introduce în cauza în procedura de judecată a recursului în anulare, fapt ce i-a adus atingere dreptului de apărare și l-a privat de dreptul de acces la o instanța.
46. Reclamantul susține, de asemenea, că nu a beneficiat de un proces echitabil în fața C.S.J., având în vedere motivarea refuzului instanței de a-l introduce în cauza. În special, reclamantul subliniaza ca argumentul C.S.J., conform căruia introducerea sa în cauza era inutila, dat fiind ca dezbaterile asupra fondului vor arata cine este adevăratul proprietar al imobilului, echivaleaza cu o decizie asupra fondului litigiului înainte de începerea dezbaterilor, fapt contrar dreptului la un proces echitabil.
47. În opinia Guvernului C.S.J. nu l-a privat pe reclamant de dreptul de acces la o instanța, ci a arătat doar ca doamna E.A. nu era proprietara a imobilului. Ca urmare a acestei decizii nici reclamantul nu mai este proprietar și în absenta dreptului de proprietate el nu poate acționa în justiție.
48. Guvernul mai arata ca reclamantul nu era în drept sa ceara introducerea sa în procedura desfășurată în fața C.S.J., întrucât validitatea titlului sau de proprietate, și anume contractul de donație, depindea în mod direct de validitatea titlului doamnei E.A., mama sa, care fusese citata în cauza.
49. Sarcina Curții consta deci în a examina dacă Decizia din 30 mai 1995 a încălcat prevederile art. 6 paragraful 1 din convenție.
50. Curtea reaminteste ca în cauza Brumarescu împotriva României (nr. 28.342/95, CEDH 1999-VII, p. 261, paragrafele 61-62) a decis ca a existat o încălcare a prevederilor art. 6 paragraful 1 din convenție, motivand ca anularea unei hotărâri judecătorești definitive este contrară principiului securității juridice.
51. Curtea a decis, de asemenea, ca refuzul C.S.J. de a recunoaște competența instanțelor de a examina litigii de natura celui în cauza, purtând asupra revendicării unor bunuri imobile, încalcă prevederile art. 6 paragraful 1 din convenție.
52. Curtea considera ca nimic din aceasta cauza nu permite o abordare diferita față de soluția din cauza Brumarescu anterior citata.
53. Asadar, Curtea constata ca, în cauza, prin aplicarea dispozițiilor art. 330 din Codul de procedură civilă privitoare la recursul în anulare, C.S.J. a încălcat, prin Decizia din 31 mai 1995, principiul securității raporturilor juridice și prin aceasta dreptul reclamantului la un proces echitabil în sensul art. 6 paragraful 1 din convenție.
54. Cu atât mai mult, excluderea de către C.S.J. din sfera de competența a instanțelor judecătorești a acțiunii în revendicare este în sine contrară dreptului de acces la o instanța, garantat de art. 6 paragraful 1 din convenție.
55. În sfârșit, Curtea arata ca C.S.J. a refuzat introducerea reclamantului în cauza pe motiv ca dezbaterile vor demonstra inutilitatea acesteia. În opinia Curții acest refuz, întemeiat de altfel pe un argument ce prejudeca fondul, a privat reclamantul de posibilitatea de a-și apara dreptul.
56. Asadar, Curtea considera ca examinarea dreptului de proprietate al reclamantului, fără ascultarea acestuia și fără a-i oferi posibilitatea de a se apara, a adus atingere principiului echității procedurii, consacrat de art. 6 paragraful 1 din convenție.
57. În consecința, a existat o încălcare a art. 6 paragraful 1 și cu privire la aceasta chestiune.
B. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Primul Protocol adițional la convenție
58. Reclamantul se plange ca Decizia din 30 mai 1995 a C.S.J. i-a adus atingere dreptului la respectarea bunurilor, recunoscut de art. 1 din Primul Protocol adițional la convenție, conform căruia:
"Orice persoană fizica sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosință bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor."
59. Reclamantul susține ca Decizia C.S.J. din 31 mai 1995, prin care s-a anulat Sentinta definitivă din 7 iulie 1994, reprezintă o privare de proprietate care nu urmărește un scop de utilitate publică. El arata ca în urma Deciziei din 31 mai 1995 dreptul sau de proprietate a fost radiat din registrul de publicitate imobiliară. În plus, în aplicarea
statul a vândut unor terți apartamentele nr. 2 și 3. Or, reclamantul a obținut reconfirmarea dreptului sau de proprietate asupra întregului imobil, cu excepția apartamentelor nr. 2 și 3, doar la data de 17 martie 1999, iar asupra acestor din urma apartamente, la 9 februarie 2000. La această dată se afla în curs de judecată o procedură de revizuire ce urmărește anularea dreptului sau de proprietate. În ceea ce privește apartamentul nr. 4, cu toate ca dreptul sau de proprietate a fost reconfirmat prin Decizia din 17 martie 1999, reclamantul susține ca nici până astăzi nu a obținut folosință acestui drept, ținând seama de refuzul instanțelor de a ordonă evacuarea locatarilor. Mai mult, Decizia din 17 martie 1999 face obiectul unei proceduri de revizuire. Reclamantul susține ca întreaga situație este imputabilă Guvernului pârât. Într-adevăr, atitudinea locatarilor care refuza încheierea unui contract de închiriere sau părăsirea apartamentului se datorează, în opinia reclamantului, hotărârilor judecătorești contradictorii pronunțate de-a lungul anilor cu privire la dreptul sau de proprietate, astfel încât temeinicia dreptului sau este pusă sub semnul intrebarii de către terți.
60. Guvernul susține ca instanța de fond a pronunțat Sentinta din 7 iulie 1994 cu încălcarea competentei sale, iar C.S.J. nu a făcut decât sa restabileasca legalitatea, constatând ca imobilul nu apartinea doamnei E.A., ci statului.
61. Guvernul susține ca reclamantul nu a fost niciodată proprietar al imobilului în cauza, întrucât doamna E.A. nu îi putea transmite prin donație un bun ce nu îi apartinea.
62. Guvernul adauga ca reclamantul ar fi putut beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de
Legea nr. 112/1995 , conform căreia persoanele care au fost lipsite de dreptul lor de proprietate asupra imobilelor cu destinație de locuinta, cu titlu, pot redobândi acest drept de proprietate dacă mai locuiesc în imobilele confiscate sau pot primi despăgubiri.
63. Curtea aminteste ca dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului în litigiu a fost stabilit la data de 2 decembrie 1994 prin donatia facuta de doamna E.A., al carei drept de proprietate fusese recunoscut în mod irevocabil prin Sentinta din 7 iulie 1994.
64. De altfel, reclamantul a avut exercițiul acestui drept în calitate de proprietar legitim din 2 decembrie 1994 până în 31 mai 1995. El a achitat taxele și impozitele imobiliare privitoare la acest bun.
65. Reclamantul avea deci un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la convenție (a se vedea Hotărârea Brumarescu împotriva României, paragraful 70).
66. Curtea arata în continuare ca Decizia C.S.J. din 31 mai 1995 a anulat Sentinta irevocabilă din 7 iulie 1994 și a decis ca proprietar legitim al bunului este statul. În opinia Curții aceasta situație este, dacă nu identică, cel puțin analoga celei a reclamantului din cauza Brumarescu citata. Curtea considera deci ca Decizia C.S.J. din 31 mai 1995 l-a privat pe domnul Anghelescu de bunul sau, în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Primul Protocol adițional la convenție (a se vedea Hotărârea Brumarescu împotriva României, citata, paragrafele 73 și 74). Or, nici o justificare nu a fost furnizată de către Guvernul pârât pentru situația astfel creata. Mai mult, Curtea arata ca reclamantul a fost privat de o parte din bunul sau până la 17 martie 1999, data la care cea de-a doua acțiune de revendicare a reclamantului a fost admisă cu privire la o parte din imobil, și până la 9 februarie 2000 pentru apartamentele nr. 2 și 3, fără sa fi primit despăgubiri pentru aceasta.
67. Curtea nu poate face abstractie de demersurile ulterioare ale reclamantului de a redobândi folosință completa a proprietății sale, în special procedurile de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor nr. 2 și 3. În aceasta privinta Curtea arata ca, în acest moment, unele proceduri judiciare sunt în continuare în curs de desfășurare în fața instanțelor interne și ca unele dintre acestea urmăresc revocarea dreptului de proprietate al reclamantului.
68. În aceste condiții, chiar dacă s-ar putea dovedi ca privarea de proprietate a urmărit o cauza de interes public, Curtea considera că nu a fost respectat justul echilibru și ca reclamantul a suportat și suporta o povara deosebită și exorbitanta.
69. În concluzie, Curtea considera ca a existat o încălcare a prevederilor art. 1 din Primul Protocol adițional la convenție.
C. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenție
70. Conform prevederilor art. 41 din convenție:
"În cazul în care Curtea declara ca a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o inlaturare incompleta a consecințelor acestei încălcări, Curtea acorda părții lezate, dacă este cazul, o reparatie echitabila."
a) Prejudiciul material
--------------------
71. Reclamantul solicita suma de 98.705 euro pentru chiria pe care nu a putut sa o perceapă de la Decizia C.S.J. din 31 mai 1995 și până la 31 octombrie 2001.
72. În opinia Guvernului, chiar dacă dreptul de proprietate al reclamantului nu ar fi fost anulat, acesta ar fi fost în orice caz obligat, în baza
pentru prelungirea sau reînnoirea contractelor de închiriere privind unele suprafețe locative, sa prelungească contractele de închiriere încheiate de stat înaintea recunoașterii dreptului de proprietate al doamnei E.A. asupra imobilului în cauza. Bazându-se pe un raport de expertiza depus la dosarul cauzei, Guvernul evalueaza valoarea chiriilor pe care reclamantul le-ar fi putut percepe între 31 mai 1995 și 31 octombrie 2001 la 16.156 dolari S.U.A.
73. Pe de altă parte, reclamantul solicita o sumă lunară de 625 euro cu titlu de chirie pentru cele trei apartamente ocupate în prezent de foștii chiriași, suma ce urmează a fi acordată începând cu data de 1 noiembrie 2001 și până la redobandirea integrală a folosinței proprietății.
74. Guvernul nu s-a pronunțat asupra acestei chestiuni.
75. Curtea constata ca sumele cerute cu titlu de prejudiciu material sunt legate de privarea de libertate suferită de reclamant și de imposibilitatea de a exercita folosință utila a bunului sau, personal sau prin perceperea chiriei de la locatari.
76. De asemenea, Curtea constata ca, în mod incontestabil, reclamantul a suferit un prejudiciu material aflat în relație directa cu încălcarea prevederilor art. 1 din Primul Protocol adițional la convenție, încălcare datorată privarii de proprietate și consecințelor acesteia asupra exercitării dreptului de proprietate al reclamantului, ținând seama în mod special de vânzarea de către stat a apartamentelor nr. 2 și 3.
77. Pronunțându-se în echitate, asa cum o cere art. 41 din convenție, Curtea acorda reclamantului 18.755 euro.
78. În sfârșit, în ceea ce privește imposibilitatea reclamantului de a evacua locatarii care ocupa apartamentele fără titlu locativ sau pe cei care, deși locuiesc în virtutea unui contract de închiriere, refuza sa plătească chiria, Curtea arata că nu a fost sesizată cu o astfel de plângere, dar ca nimic nu îl împiedica pe reclamant sa o facă. În plus nu rezultă ca aceste fapte sunt consecințe directe ale privarii de proprietate suportate de reclamant. În consecința, Curtea nu acorda despăgubiri cu privire la acest capăt de cerere.
b) Prejudiciul moral
-----------------
79. Reclamantul solicita 25.571 euro pentru prejudiciul moral rezultat din suferinta "psihică" cauzată prin Decizia C.S.J. din 31 mai 1995 și prin consecințele acesteia.
80. De asemenea, reclamantul solicita 153.427 euro pentru degradarea stării de sănătate datorată privarii de proprietate suportate și consecințelor acesteia. În mod special, el se referă la numeroasele proceduri judiciare angajate pentru recuperarea bunului sau și la interminabilele călătorii efectuate între Germania și România și în interiorul României cu ocazia acestor proceduri derulate în diferite localități din România. Toate acestea au contribuit la deteriorarea stării sale de sănătate și, mai ales, la gravele probleme cardiace, ținând seama și de vârsta sa avansată.
81. Guvernul se opune acestor pretenții, considerând ca reclamantul nu a dovedit existenta unui prejudiciu moral. În ceea ce privește deteriorarea sănătății reclamantului, Guvernul considera că nu exista o legătură directa de cauzalitate între starea sănătății acestuia și procedurile judiciare.
82. Curtea considera ca evenimentele în cauza au cauzat ingerințe grave în drepturile reclamantului la respectarea bunurilor sale, de acces la o instanța și la un proces echitabil, pentru care suma de 20.000 euro reprezintă o reparatie echitabila a prejudiciului moral suportat.
c) Costuri și cheltuieli
---------------------
83. Reclamantul solicita decontarea sumei de 36.567 euro pe care o detaliază după cum urmează:
a) 35.800 euro pentru costurile procedurilor interne legate de recuperarea casei. Reclamantul a prezentat Curții facturile călătoriilor efectuate în România (transport, chitanțe hoteliere etc.); și
b) 767 euro pentru onorariile avocaților angajați în procedurile interne.
84. Guvernul își exprima acordul pentru a plati cheltuielile ocazionate de a doua acțiune în revendicare, dar se opune plății cheltuielilor angajate în procedurile inițiate împotriva locatarilor sau a celor ocazionate de deplasarile reclamantului în România.
85. Curtea, conform jurisprudenței sale, va cerceta dacă cheltuielile și costurile a căror decontare este cerută au fost reale și necesare pentru a preveni sau a indrepta situația ce sta la baza încălcării convenției și dacă nivelul acestora este rezonabil (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Milsen și Johnsen împotriva Norvegiei nr. 23.118/1993, paragraful 62, CEDH 1999 - VIII).
86. Curtea considera rezonabila valoarea onorariilor plătite de reclamant avocatului sau în procedurile interne și acorda cu acest titlu 767 euro.
87. În ceea ce privește cheltuielile datorate deplasarilor reclamantului în România, Curtea arata ca acesta a fost reprezentat de un avocat în toate aceste proceduri. Cu toate acestea, Curtea considera ca ar fi fost dificil, dacă nu imposibil, pentru reclamant să își apere drepturile fără să între în contact direct cu avocatul sau în România și ca, în orice caz, reclamantul nu s-a deplasat în România pentru fiecare audiere.
88. Având în vedere argumentele prezentate și faptul ca procedurile legate de încălcarea convenției se desfășoară din anul 1995 până în prezent, Curtea îi acorda reclamantului suma cerută, și anume 36.567 euro, la care se adauga sumele datorate cu titlu de taxa pe valoarea adăugată.
d) Dobânzi de întârziere
---------------------
89. Sumele acordate fiind calculate în euro, Curtea hotărăște să aplice valoarea dobânzilor de întârziere existente în Germania, țara de domiciliu a reclamantului, și anume 8,62% pe an.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA:
1. decide, în unanimitate, ca a existat o încălcare a art. 6 paragraful 1 din convenție, sub aspectul absentei unui proces echitabil;
2. decide, în unanimitate, ca a existat o încălcare a art. 6 paragraful 1 din convenție, sub aspectul negarii dreptului de acces la justiție;
3. decide, în unanimitate, ca a existat o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adițional la convenție;
4. decide, în unanimitate, ca statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la comunicarea hotărârii definitive în conformitate cu art. 44 paragraful 2 din convenție, suma de 18.755 euro pentru prejudiciul material;
5. decide, cu 6 voturi la 1, ca statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la comunicarea hotărârii definitive în conformitate cu art. 44 paragraful 2 din convenție, următoarele sume:
- 20.000 euro pentru prejudiciul moral;
- 36.567 euro cu titlu de costuri și cheltuieli la care se adauga sumele datorate pentru plata taxei pe valoarea adăugată;
6. decide, în unanimitate, ca sumele menționate la pct. 4 și 5 vor fi majorate cu o dobânda simpla de 8,62% pe an începând de la expirarea termenului amintit și până la momentul plății;
7. respinge, în unanimitate, cererea de acordare a unei satisfactii echitabile pentru surplus.
Redactată în limba franceza și comunicată în scris la data de 9 aprilie 2002 în aplicarea art. 77 alin. 2 și 3 din regulament.
Textul este prelucrat automat din sursa indicată; numerotarea și legăturile pot conține erori. Referințele subliniate duc la actele citate, așa cum au fost identificate de noi.