Decizia nr. 1057/2010

Augustin Zegrean - președinte

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Doina Suliman - magistrat-asistent-șef

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 40 alin. 2 și 5 din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Carmen Casâm și Antonina Sharpe în Dosarul nr. 1.874/1/2009 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția civilă și de proprietate intelectuală.

La apelul nominal se prezintă, pentru autorii excepției, avocatul Marian Diaconescu, cu delegație depusă la dosar. Lipsește partea Cristina Elena, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza este în stare de judecată.

Președintele acordă cuvântul avocatului autorilor excepției, care solicită admiterea acesteia.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

Prin Încheierea din 9 octombrie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 1.874/1/2009, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția civilă și de proprietate intelectuală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 40 alin. 2 și 5 din Codul de procedură civilă.

Excepția a fost ridicată de petenții Carmen Casâm și Antonina Sharpe cu ocazia soluționării unei cereri de strămutare.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii acesteia susțin că dispozițiile de lege criticate contravin prevederilor art. 21 alin. (1), (2) și (3) din Constituție și prevederilor art. 6 și 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în sensul că legitimează arbitrariul, lăsând la latitudinea președintelui instanței de judecată să dispună discreționar suspendarea judecării cauzei. Consideră că reglementarea ar trebui să prevadă fie suspendarea obligatorie în toate dosarele în care s-a formulat cerere de strămutare, corelativ cu fixarea unor termene scurte de soluționare a acesteia, fie desființarea acestui adevărat privilegiu al președintelui instanței de judecată.

Instanța de judecată consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Avocatul Poporului apreciază că textele de lege criticate sunt constituționale.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile avocatului autorilor excepției, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 40 alin. 2 și 5 din Codul de procedură civilă, care au următorul cuprins:

"Președintele instanței va putea cere dosarul pricinii și să ordone, fără citarea părților, suspendarea judecării pricinii, comunicând de urgență această măsură instanței respective. [...]

Această instanță va fi înștiințată de îndată despre admiterea cererii de strămutare. În cazul în care instanța a săvârșit acte de procedură sau a procedat între timp la judecarea pricinii, actele de procedură îndeplinite ulterior strămutării și hotărârea pronunțată sunt desființate de drept prin efectul admiterii cererii de strămutare."

Autorii excepției invocă în susținerea criticii de neconstituționalitate prevederile art. 21 alin. (1), (2) și (3) din Constituție privind accesul liber la justiție, dreptul la un proces echitabil și soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, precum și prevederile art. 6 și 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil, respectiv dreptul la un recurs efectiv.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că asupra dispozițiilor art. 40 alin. 2 din Codul de procedură civilă, raportate la prevederile art. 21 din Constituție, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin

Decizia nr. 573 din 3 noiembrie 2005 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.143 din 19 decembrie 2005, constatând că acestea sunt constituționale. Cu acel prilej, Curtea a reținut că soluția legislativă adoptată prin reglementarea dedusă controlului de constituționalitate de a lăsa la latitudinea președintelui instanței învestite cu soluționarea cererii de strămutare suspendarea judecării pricinii nu relevă nicio contradicție cu textele constituționale de referință. Astfel, prerogativa președintelui instanței învestite cu soluționarea cererii de strămutare de a suspenda judecarea pricinii îi permite acestuia ca, în funcție de motivele de strămutare invocate, de seriozitatea și credibilitatea lor, să aprecieze asupra măsurii în care suspendarea se impune, pentru a se evita o soluție părtinitoare. Astfel, Curtea a constatat că dispozițiile art. 40 alin. 2 din Codul de procedură civilă nu contravin textului art. 21 din Constituție, ci, dimpotrivă, posibilitatea recunoscută președintelui de a decide asupra suspendării, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, este de natură să contribuie la realizarea dreptului la un proces echitabil, precum și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.

Pentru aceleași argumente, art. 40 alin. 2 din Codul de procedură civilă nu contravine nici prevederilor convenționale invocate.

Totodată, Curtea constată că, față de dispozițiile art. 40 alin. 5 din Codul de procedură civilă, actele de procedură săvârșite de instanța de judecată de la care s-a strămutat cauza, după admiterea cererii de strămutare, sunt desființate de drept ca efect al admiterii cererii. Aceste dispoziții de lege se circumscriu domeniului de reglementare a procedurii de judecată, care, potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituție, este atributul exclusiv al legiuitorului.

De altfel, autorii excepției de neconstituționalitate sunt nemulțumiți, în realitate, de faptul că reglementarea criticată nu prevede fie suspendarea obligatorie în toate dosarele în care s-a formulat cerere de strămutare, corelativ cu fixarea unor termene scurte de soluționare a acesteia, fie desființarea acestui adevărat privilegiu al președintelui instanței de judecată.

Având în vedere dispozițiile

art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 , Curtea constată că nu poate primi o atare susținere, deoarece completarea textelor de lege intră în competența legiuitorului, iar nu a Curții Constituționale.

Pentru motivele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 40 alin. 2 și 5 din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Carmen Casâm și Antonina Sharpe în Dosarul nr. 1.874/1/2009 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția civilă și de proprietate intelectuală.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 16 septembrie 2010.