Decizia nr. 1106/2010

Cu Adresa nr. 3.350 din 3 septembrie 2010, un grup de 40 de senatori aparținând grupului parlamentar al Alianței politice PSD+PC a solicitat Curții Constituționale să se pronunțe asupra constituționalității Legii pentru modificarea și completarea

Legii nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a Codului de procedură civilă și a Codului de procedură penală al României.

Sesizarea a fost formulată în temeiul art. 146 lit. a) din Constituție și al art. 11 lit. a) și

art. 15 din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a fost înregistrată la Curtea Constituțională sub nr. 12.965 din 3 septembrie 2010 și constituie obiectul Dosarului nr. 3.758A/2010.

Această sesizare a fost semnată de către următorii senatori: Andronescu D. Ecaterina, Arcaș I. Viorel, Bălan Gheorghe Pavel, Bădescu Iulian, Belacurencu Trifon, Bota Marius Sorin Ovidiu, Chelaru I. Ioan, Coca Laurențiu Florian, Constantinescu Florin, Cordoș Alexandru, Corlățean Titus, Crăciun Avram, Daea Petre, Găină Mihăiță, Greblă Toni, Lazăr Sorin Constantin, Mang Ioan, Marcu Gheorghe, Mardare Radu Cătălin, Marian Valer, Mazăre Alexandru, Mitrea Elena, Mitrea Miron Tudor, Moga Nicolae, Nicolaescu Sergiu Florin, Nicula Vasile Cosmin, Pop Gheorghe, Prunea Nicolae Dănuț, Rotaru Ion, Saghian Gheorghe, Sârbu Ilie, Savu Daniel, Silistru Doina, Șova Dan Coman, Tămagă Constantin, Toma Ion, Țuțuianu Adrian, Valeca Șerban Constantin, Vasilescu Lia Olguța, Voiculescu Dan.

Motivele sesizării vizează următoarele aspecte de neconstituționalitate:

1. Încălcarea dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (3) și (5), art. 21 alin. (1) și (3), art. 24 alin. (1), art. 53 și art. 142 alin. (1), precum și a dispozițiilor art. 11 alin. (1) și (2) și art. 20 din Constituție coroborate cu cele ale art. 6 paragrafele 1 și 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Legea pentru modificarea și completarea

Legii nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a Codului de procedură civilă și a Codului de procedură penală al României elimină din conținutul celor trei acte normative menționate în titlul său prevederea conform căreia, pe perioada soluționării excepției de neconstituționalitate a unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare care are legătură cu soluționarea cauzei, ridicată în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial, judecarea cauzei se suspendă de drept. Noua măsura legislativă creează premisele judecării unor cauze în baza unor prevederi legale care s-ar putea dovedi neconstituționale, uneori cu consecințe dintre cele mai grave, care nu pot fi înlăturate de dispozițiile

art. II și III din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a Codului de procedură civilă și a Codului de procedură penală al României, care prevăd posibilitatea părților afectate prin hotărâri definitive pronunțate în cadrul unor procese civile și penale de a exercita calea de atac a revizuirii. Astfel, întreaga reglementare constituie o încălcare gravă a prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituție care dispun cu privire la obligativitatea respectării supremației Constituției și afectează, totodată, rolul Curții Constituționale de garant suprem al Constituției, consacrat de prevederile art. 142 alin. (1) din Constituție.

Modificarea operată în materie procesuală este de natură a conduce la încălcarea flagrantă a dreptului fundamental la un proces echitabil, căruia i se subsumează în mod indisolubil dreptul de acces la justiție și dreptul la apărare. Cu privire la dreptul de acces la justiție (la un tribunal independent, imparțial și stabilit prin lege), se arată că efectivitatea acestui drept presupune, în primul rând, reglementarea unei proceduri în urma căreia persoana să-și vadă analizată cauza în mod complet și, în al doilea rând, respectarea obligației ce revine statelor de a acorda tribunalului o competență de plină jurisdicție care să-i permită examinarea cauzei pe fond, atât asupra aspectelor de fapt, cât și a celor de drept, pe de o parte, și de a asigura, în mod real, posibilitatea oricărei persoane de a-și susține cauza în fața unui judecător, pe de altă parte. Cu alte cuvinte, eficacitatea accesului la justiție impune statelor să își regleze sistemele judiciare, astfel încât orice persoană să își poată satisface, în mod real, interesele în fața instanței, în măsura în care acestea sunt reale și licite.

Or, în opinia autorilor sesizării, legea criticată nu asigură efectiv dreptul la un tribunal, deoarece împiedică analizarea în mod complet a cauzei de către instanță, prin neanalizarea soluției Curții Constituționale asupra excepției de neconstituționalitate, împrejurare ce împiedică partea care a ridicat excepția de a-și susține cauza cu toate mijloacele de apărare care îi sunt recunoscute prin lege și, implicit, de a-și satisface, în mod real, interesele în fața instanței. Astfel, efectivitatea dreptului de acces la un tribunal impune ca exercițiul lui să nu fie afectat de existența unor obstacole sau impedimente de drept ori de fapt, ce ar fi de natură să-i pună în discuție însăși substanța sa. Privitor la existența unor posibile obstacole de drept, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că exercitarea căilor de atac interne numai pentru a se constata inadmisibilitatea unor acțiuni judiciare prin jocul dispozițiilor legale ce le reglementează nu este de natură să corespundă imperativelor art. 6 paragraful 1 din Convenție; dimpotrivă, este necesar ca legislația națională să asigure posibilitatea clară și concretă a persoanei interesate de a contesta un act ce constituie o ingerință în drepturile sale.

Or, reglementarea unui nou motiv de revizuire a hotărârilor civile și penale, ca urmare a declarării neconstituționale a dispoziției legale pe care acestea s-au întemeiat, nu conduce în mod automat la retractarea respectivelor hotărâri. Astfel, legea criticată împiedică partea din proces care ridică excepția de neconstituționalitate să valorifice, în raport cu partea adversă, un mijloc de apărare de care a înțeles să se folosească. Mai mult, în momentul în care instanța de judecată trimite excepția spre soluționare Curții Constituționale, aceasta admite că de prevederea criticată depinde judecarea cauzei și implicit că decizia Curții Constituționale poate influența rezultatul procesului în favoarea părții care înțelege să se folosească de această apărare. Imposibilitatea absolută a instanței de a suspenda cauza până la soluționarea excepției de neconstituționalitate încalcă dreptul la un proces echitabil al părții care a invocat-o, deoarece aceasta nu este lăsată să-și administreze toate mijloacele de apărare admise de lege. Prin urmare, dispozițiile criticate încalcă principiul egalității de arme, care presupune acordarea posibilității rezonabile fiecărei părți de a-și susține cauza sa în condiții care să nu o plaseze într-o situație de net dezavantaj în raport cu partea adversă. Mai mult, necomunicarea deciziei Curții Constituționale anterior soluționării litigiului care, chiar dacă nu este chemată să statueze ea însăși asupra fondului litigiului, poate avea consecințe asupra soluției acestuia încalcă și principiul contradictorialității, o altă componentă a dreptului la un proces echitabil.

Pe de altă parte, autorii obiecției de neconstituționalitate, invocând

Decizia Curții Constituționale nr. 99 din 4 februarie 2010

referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 290 alin. 1 din Codul penal, art. 303 alin. 6 teza întâi din Codul de procedură penală, precum și

art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 171 din 17 martie 2010, apreciază că lipsa suspendării judecării cauzei în situația sesizării Curții Constituționale poate afecta stabilitatea raporturilor juridice existente între părți.

Legea pentru modificarea și completarea

Legii nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a Codului de procedură civilă și a Codului de procedură penală al României excedează cadrului constituțional, realizând, așa cum s-a arătat în prealabil, restrângerea unor drepturi fundamentale, fără îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de art. 53 din Constituție.

În completarea argumentelor privind neconstituționalitatea dispozițiilor criticate, autorii invocă legislația existentă în alte state europene, precum Germania, Belgia, Spania și Italia, ale căror sisteme de jurisdicție constituțională prevăd obligația suspendării procedurii de soluționare a fondului cauzei până la pronunțarea deciziei instanței constituționale.

2. Încălcarea dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 15 alin. (2) și art. 147 alin. (1) și (4), precum și a dispozițiilor art. 11 alin. (1) și (2) și art. 20 din Constituție coroborate cu cele ale art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

Hotărârea judecătorească pronunțată în baza unei legi care la momentul emiterii sale era în vigoare și aplicabilă nu poate fi retractată în urma exercitării căii de atac a revizuirii, întrucât organul de jurisdicție nu poate aplica legea nouă unei situații juridice petrecute sub imperiul legii vechi. Într-o situație contrară, s-ar încălca principiul neretroactivității legii, consacrat de art. 15 din Constituție, precum și prevederile art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție referitoare la efectele deciziilor Curții Constituționale.

Așa fiind, ineficiența evidentă a prevederilor

art. II și III din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a Codului de procedură civilă și Codului de procedură penală al României conduce la încălcarea flagrantă a dispozițiilor art. 13 din Convenție, în conformitate cu care orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de Convenție au fost afectate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale.

3. Încălcarea dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (3) și art. 16 alin. (1), precum și a dispozițiilor art. 11 alin. (1) și (2) și art. 20 din Constituție coroborate cu cele ale art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

Prevederile legii ce face obiectul prezentei sesizări de neconstituționalitate creează discriminări între persoanele care ridică excepții de neconstituționalitate a unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, în cadrul unui proces civil sau penal, față de persoanele care ridică excepția de neconstituționalitate a unei ordonanțe a Guvernului, în cadrul unui proces de contencios administrativ. Astfel, întrucât abrogarea operează doar cu privire la dispozițiile referitoare la suspendare cuprinse în

Legea nr. 47/1992 , Codul de procedură penală al României și

Legea nr. 85/2006

privind procedura insolvenței, cu modificările și completările ulterioare, în vreme ce dispozițiile

art. 9 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 , cu modificările și completările ulterioare, rămân nemodificate, se încalcă prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție, care reglementează dreptul fundamental la egalitate în drepturi în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări, precum și art. 14 din Convenție care statuează principiul nediscriminării.

4. Încălcarea dispozițiilor art. 146 din Constituție

Completarea dispozițiilor

art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992

în sensul stabilirii unei noi competențe a Curții Constituționale, respectiv pronunțarea asupra constituționalității hotărârilor plenului Camerei Deputaților, a hotărârilor plenului Senatului și a hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, reprezintă o extindere nejustificată a atribuțiilor Curții ce excedează prevederilor Constituției.

În conformitate cu dispozițiile

art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , sesizarea a fost transmisă președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a-și formula punctele de vedere asupra sesizării de neconstituționalitate.

Președintele Senatului a transmis Curții Constituționale, cu Adresa nr. I-2.329 din 20 septembrie 2010, înregistrată la Curtea Constituțională sub nr. 13.686 din 20 septembrie 2010, punctul său de vedere, în care se arată că sesizarea de neconstituționalitate este întemeiată. Punctul de vedere reproduce în mare parte conținutul sesizării de neconstituționalitate sintetizat în cele expuse anterior.

Guvernul a transmis Curții Constituționale, cu Adresa nr. 13.652 din 20 septembrie 2010, punctul său de vedere, în care se arată că sesizarea de neconstituționalitate este neîntemeiată pentru următoarele motive:

- consecința imediată a principiului respectării supremației Constituției trebuie să fie aceea a prezumției de constituționalitate a oricărui act normativ și în mod special a legilor. Or, soluția existentă până în prezent are la bază, dimpotrivă, o prezumție de neconstituționalitate a legilor și ordonanțelor, a cărei verificare impune oprirea imediată a oricărui demers judiciar;

- legea supusă controlului de constituționalitate urmărește, într-un mod adaptat realităților socio-juridice actuale, crearea premiselor pentru evitarea comportamentelor abuzive și protejarea intereselor licite, fără ca prin aceasta să afecteze însuși dreptul de a se soluționa cauza de un tribunal independent, imparțial și stabilit prin lege;

- suspendarea cauzei nu este de esența nici a controlului de constituționalitate, nici a dreptului de acces la justiție, ci este un instrument procesual care nu trebuie să scape controlului judecătoresc;

- nimic nu împiedică instanța ca, ținând seama de temeinicia și seriozitatea argumentelor invocate, de existența unei jurisprudențe constante sau de noutatea reglementării ori a criticii, să stabilească termene care să permită valorificarea deciziei Curții Constituționale. De asemenea, rezultatul controlului de constituționalitate va putea fi invocat în căile de atac, inclusiv în recurs, și numai în cazuri excepționale, în care cauza va fi definitiv soluționată înainte de a se pronunța Curtea Constituțională, partea va trebui să recurgă la revizuire;

- în ceea ce privește critica referitoare la prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție, raționamentul indus de autorii sesizării se bazează pe comparația dintre două reglementări legale - una cadru general și una specială, a căror coexistență ar face neconstituțională cel puțin una dintre ele -, iar nu pe comparația directă dintre dispoziția legală și norma constituțională;

- aplicarea, în cadrul revizuirii, a deciziei Curții Constituționale prin care s-a declarat neconstituțional temeiul de drept al hotărârii definitive nu semnifică o aplicare retroactivă a legii, ci dimpotrivă, este o aplicare imediată a legii în forma pe care aceasta o are la data revizuirii;

- în ceea ce privește propunerea de completare a

art. 27 din Legea nr. 47/1992

cu o nouă prevedere, Guvernul apreciază că aceasta este neconstituțională prin raportare la conținutul art. 146 din Constituție. Astfel, atribuțiile care revin Curții Constituționale în calitatea sa de garant al supremației Constituției sunt norme de natură constituțională, strict și limitativ prevăzute de Legea fundamentală, fără a se putea adăuga alte forme de control de constituționalitate. Posibilitatea lăsată de lit. l) a art. 146, de a îndeplini "și alte atribuții prevăzute de legea organică a Curții", se referă la "alte atribuții" decât cele privind controlul de constituționalitate.

Președintele Camerei Deputaților nu a trimis punctul său de vedere cu privire la sesizarea de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând obiecția de neconstituționalitate, punctele de vedere al Președintelui Senatului și al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. a) din Constituție și celor ale

art. 1, 10, 15 și 18 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze sesizarea de neconstituționalitate.

Obiectul sesizării Curții Constituționale îl constituie dispozițiile Legii pentru modificarea și completarea

Legii nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a Codului de procedură civilă și a Codului de procedură penală al României.

Dispozițiile din Constituție considerate a fi încălcate sunt cele ale art. 1 alin. (3) și (5), art. 11 alin. (1) și (2), art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 20, art. 21 alin. (1) și (3), art. 24 alin. (1), art. 53, art. 142 alin. (1), art. 146 și art. 147 alin. (1) și (4). De asemenea, criticile sunt întemeiate și pe prevederile art. 6 paragrafele 1 și 3, art. 13 și art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Examinând obiecția de neconstituționalitate, Curtea reține următoarele:

I. Potrivit dispozițiilor

art. 29 din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, Curtea decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. Instanța judecătorească sau de arbitraj comercial în fața cărora sunt invocate excepțiile constituie un prim filtru legal în cadrul controlului de constituționalitate, întrucât sesizarea Curții Constituționale se va face numai atunci când excepția de neconstituționalitate îndeplinește cerințele referitoare la admisibilitatea sa. Astfel, în cadrul etapei judecătorești a procedurii soluționării excepției de neconstituționalitate, dacă în urma verificării legalității excepției se constată a fi îndeplinite condițiile prevăzute de lege, potrivit dispozițiilor în vigoare, supuse modificării prin legea criticată, instanța judecătorească sau de arbitraj comercial sesiza Curtea Constituțională, suspendând totodată judecarea cauzei pe perioada soluționării excepției de neconstituționalitate de către instanța constituțională. Soluția legislativă privind suspendarea de drept a judecății cauzei la instanța de fond a constituit o garanție procesuală menită să asigure părților litigante exercitarea dreptului de a se apăra, inclusiv împotriva judecării cauzei în temeiul unei dispoziții legale apreciate a fi neconstituționale. De asemenea, această dispoziție legală, introdusă după modificarea adusă legii organice a Curții Constituționale în anul 1997, a exprimat, prin ea însăși, ideea legăturii dintre judecătorul a quo și judecătorul a quem, ca și faptul că rezolvarea problemei de constituționalitate este esențială pentru destinul procesului dedus judecății în fața instanței.

Prin dispozițiile Legii pentru modificarea și completarea

Legii nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a Codului de procedură civilă și a Codului de procedură penală al României se aduc modificări procedurii de soluționare a excepțiilor de neconstituționalitate, respectiv etapei judecătorești a procedurii. Astfel, se elimină suspendarea de drept a soluționării cauzei de fond pe durata derulării procedurii în fața Curții Constituționale și se introduce un nou motiv de revizuire a hotărârilor definitive: în materie civilă - declararea neconstituționalității legii, ordonanței ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță care a făcut obiectul unei excepții invocate în cauza respectivă sau a altor dispoziții din actul atacat, care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate de prevederile menționate în sesizare, respectiv, în materie penală - soluția pronunțată în cauză s-a întemeiat pe dispoziția legală declarată neconstituțională sau pe alte dispoziții din actul atacat, care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate de prevederile menționate în sesizare.

Ca urmare a adoptării legii supuse controlului de constituționalitate, vor fi abrogate normele referitoare la suspendarea ope legis a cauzelor în care se invocă excepții de neconstituționalitate, și anume dispozițiile cuprinse în

art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 , în art. 303 alin. (6) din Codul de procedură penală și în

art. 8 alin. (7) din Legea nr. 85/2006

privind procedura insolvenței.

Curtea reține că opțiunea legiuitorului în sensul abrogării măsurii suspendării de drept se întemeiază pe faptul că invocarea excepțiilor de neconstituționalitate de către părți este folosită de multe ori ca modalitate de a întârzia judecarea cauzelor. Numărul extrem de ridicat al dosarelor aflate pe rolul Curții Constituționale ca urmare a invocării frecvente a excepțiilor de neconstituționalitate determină ca soluționarea acestora să dureze extrem de mult, în detrimentul celerității judecății cauzelor. Or, în condițiile în care scopul măsurii suspendării de drept a judecății cauzelor la instanțele de fond a fost acela de a asigura părților o garanție procesuală în exercitarea dreptului la un proces echitabil și dreptului la apărare, prin eliminarea posibilității judecării cauzei în temeiul unei dispoziții legale considerate a fi neconstituționale, realitatea a dovedit că această măsură s-a transformat, în majoritatea cazurilor, într-un instrument menit să tergiverseze soluționarea cauzelor aflate pe rolul instanțelor judecătorești. Reglementarea a încurajat abuzul de drept procesual și arbitrariul într-o formă care nu poate fi sancționată, atâta vreme cât suspendarea procesului este privită ca o consecință imediată și necesară a exercitării liberului acces la justiție. Astfel, scopul primordial al controlului de constituționalitate - interesul general al societății de a asana legislația în vigoare de prevederile afectate de vicii de neconstituționalitate - a fost pervertit într-un scop eminamente personal, al unor părți litigante, care au folosit excepția de neconstituționalitate drept pretext pentru amânarea soluției pronunțate de instanța în fața căreia a fost dedus litigiul. Or, Curtea constată că, prin adoptarea Legii pentru modificarea și completarea

Legii nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a Codului de procedură civilă și a Codului de procedură penală al României, voința legiuitorului este aceea de a elimina invocarea excepției de neconstituționalitate în alt scop decât cel prevăzut de Constituție și lege, preîntâmpinând, pentru viitor, exercitarea abuzivă de către părți a acestui drept procesual.

Cu privire la această problemă, Curtea reține că una dintre garanțiile desfășurării unui proces echitabil este reprezentată de principiul celerității procedurilor judiciare. Prin impunerea respectării unui "termen rezonabil" pentru înfăptuire actului de justiție, atât Constituția, cât și Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale consacră importanța administrării justiției fără întârzieri de natură a-i compromite eficacitatea și credibilitatea, statul fiind responsabil pentru activitatea ansamblului serviciilor sale, nu numai pentru cea a organelor judiciare. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în repetate rânduri, că aprecierea caracterului rezonabil al duratei unei proceduri judiciare trebuie să fie făcută prin raportare la criteriile consacrate în materie de jurisprudența sa, și anume: 1. complexitatea cauzei în fapt și în drept; 2. comportamentul părților din proces; 3. comportamentul autorităților statale competente.

Curtea europeană a decis că atunci când cauza depășirii termenului rezonabil al soluționării litigiului o constituie comportamentul părților, o atare împrejurare nu dispensează judecătorul național de îndatorirea pe care o are de a asigura celeritatea procedurii. Partea interesată este, la rândul ei, ținută să aducă la îndeplinire cu diligență actele procesuale ce-i revin, să nu uzeze de manevre dilatorii și să folosească posibilitățile oferite de normele procesuale interne pentru reducerea timpului în care se derulează procedura de judecată, să nu întreprindă demersuri contrare realizării acestui scop (Cauza Union Alimentaria Sanders S.A. împotriva Spaniei, 1989). Totuși, sub acest aspect, instanța europeană a reținut că nu se poate reproșa unui reclamant faptul că, în cadrul duratei unei proceduri judiciare contestate, el a pus în valoare toate căile de atac de care dispunea în dreptul intern (Cauza Erkner și Hofauer împotriva Austriei, 1987, sau Cauza Lechner și Hess împotriva Austriei, 1987), inclusiv apelarea la procedura derulată în fața unei curți constituționale naționale care influențează soluția litigiului dezbătut de jurisdicțiile naționale de drept comun (Cauza Bock împotriva Germania, 1989).

Pe de altă parte, Curtea Europeană a decis, în repetate rânduri, că dispozițiile art. 6 paragraful 1 din Convenție obligă statele contractante să regleze comportamentul autorităților statale competente, inclusiv autoritățile legiuitoare și judecătorească, prin organizarea unui sistem judiciar care să răspundă tuturor exigențelor textului. Sub aceste aspecte, Curtea a admis că supraîncărcarea rolului unui tribunal nu angajează responsabilitatea statului contractant dacă acestea adoptă cu promptitudine măsurile de natură să remedieze o asemenea situație. Dacă mijloacele folosite se dovedesc insuficiente, statul în cauză este obligat să adopte altele mai eficace, pentru a se conforma prevederilor care consacră dreptul părților la un proces echitabil.

Așa fiind, intervenția legiuitorului prin care se abrogă măsura suspendării de drept a cauzelor în care se invocă excepții de neconstituționalitate constituie tocmai expresia asumării și respectării obligației ce revine statului cu privire la crearea cadrului legislativ corespunzător prevederilor convenționale. Noua reglementare asigură accesul persoanei la justiție, atât la instanța de drept comun, cât și la instanța constituțională, părțile beneficiind în continuare de toate mijloacele de apărare care le sunt recunoscute prin lege și, implicit, de posibilitatea de a-și realiza, în mod real, drepturile și a-și satisface interesele în fața justiției. Abrogarea măsurii suspendării de drept nu impietează asupra efectivității dreptului de acces la un tribunal, neconstituind un obstacol în valorificarea acestui drept, de natură a-i pune în discuție însăși substanța.

Mai mult, măsura adoptată asigură echilibrul procesual între persoane cu interese contrare, fiind menită să garanteze egalitatea de arme a acestora, prin determinarea cadrului legal de exercitare a drepturilor lor legitime.

În altă ordine de idei, Curtea constată că apare ca lipsită de temei și susținerea autorilor obiecției de neconstituționalitate, potrivit căreia noua reglementare ar afecta stabilitatea raporturilor juridice existente între părți. Dacă prevederea suspendării de drept a cauzei a fost justificată, așa cum s-a menționat în prealabil, de temerea de a nu se ajunge la pronunțarea unor hotărâri definitive în baza unei prevederi potențial neconstituționale, numărul redus al dispozițiilor declarate neconstituționale, în raport cu numărul excepțiilor invocate, demonstrează faptul că suspendarea cauzelor aflate pe rolul instanțelor a acoperit, în prea puține cazuri, un risc real în acest sens, în cele mai multe situații dovedindu-se doar o modalitate convenabilă la îndemâna părții interesate în tergiversarea cauzei.

În concluzie, Curtea nu poate reține criticile referitoare la încălcarea prevederilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (3) și (5), art. 21 alin. (1) și (3), art. 24 alin. (1), art. 53 și art. 142 alin. (1) și nici a dispozițiilor art. 11 alin. (1) și (2) și art. 20 din Constituție, coroborate cu cele ale art. 6 paragrafele 1 și 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

II. Analizând conținutul legii criticate, Curtea observă că abrogarea măsurii suspendării de drept este însoțită de reglementarea unor noi cauze de revizuire în materie civilă, respectiv penală, de natură să asigure părților garanțiile specifice dreptului la un proces echitabil. Astfel, în cazul în care excepția de neconstituționalitate este admisă și legea, ordonanța ori dispoziția dintr-o lege sau ordonanță ori alte dispoziții din actul atacat, care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate de prevederile menționate în sesizare, au fost declarate neconstituționale, iar, până la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a deciziei Curții Constituționale, hotărârea prin care s-a soluționat cauza în care a fost invocată excepția a devenit definitivă, persoanele prevăzute de lege pot cere revizuirea acestei hotărâri.

În ceea ce privește dispozițiile art. II și III din legea criticată, autorii sesizării susțin că acestea contravin prevederilor art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitoare la dreptul persoanei la un recurs efectiv, întrucât soluția pronunțată de instanța de revizuire este univocă în sensul respingerii ca inadmisibile a căii de atac pe motiv că hotărârea judecătorească pronunțată în baza unei legi care la momentul emiterii sale era în vigoare și aplicabilă nu poate fi retractată, organul de jurisdicție neputând aplica legea nouă unei situații juridice petrecute sub imperiul legii vechi.

Curtea constată că această critică este neîntemeiată, deoarece admisibilitatea cazului de revizuire, reglementat expres în noua lege, rezidă în însăși existența unei decizii a Curții Constituționale prin care se admite o excepție de neconstituționalitate invocată de o parte în cauza soluționată prin hotărârea definitivă supusă revizuirii. Or, atâta vreme cât cererea de revizuire se formulează în termenul de 3 luni de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a deciziei menționate, termen prevăzut de art. II pct. 2 și art. III pct. 2 din legea criticată, și respectă toate celelalte condiții legale, nu se poate ridica problema inadmisibilității cererii.

Nici critica potrivit căreia dispozițiile art. II și III din legea criticată contravin principiului neretroactivității legii, consacrat de art. 15 din Constituție, precum și prevederilor art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție, referitoare la efectele deciziilor Curții Constituționale, nu poate fi reținută. Conform dispozițiilor constituționale invocate, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României, Partea I, pe durata acestui termen fiind suspendate de drept. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii (erga omnes) și nu limitate doar la părțile din procesul în cadrul căruia a fost ridicată excepția (inter partes) și au putere numai pentru viitor. Efectele juridice produse de dispozițiile legale anterior constatării neconstituționalității lor rămân valabile, potrivit principiului aplicării legilor în timp.

Dispozițiile art. II și III din legea criticată consacră un nou efect juridic al deciziilor Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unor legi sau ordonanțe ori a unor dispoziții din acestea, și anume dreptul persoanelor prevăzute de lege de a exercita calea extraordinară de atac a revizuirii împotriva hotărârii definitive prin care s-a soluționat cauza în care a fost invocată excepția. Soluția legislativă nu intră în coliziune cu prevederile constituționale privind efectele ex nunc ale deciziei Curții Constituționale, revizuirea putând fi exercitată numai după publicarea în Monitorul Oficial al României a actului Curții. În ceea ce privește admisibilitatea cererii de revizuire, aceasta se va întemeia, în mod evident, pe decizia Curții Constituționale, dacă dispoziția legală declarată neconstituțională a avut o înrâurire decisivă asupra hotărârii pronunțate în cauză. Reglementarea legislativă este firească și echitabilă, atâta vreme cât, în cauza respectivă, părțile, dând dovadă de diligență, au invocat excepția de neconstituționalitate, înțelegând să se folosească de acest mijloc de apărare în scopul valorificării drepturilor și intereselor lor legitime. Dimpotrivă, lipsa reglementării unei căi de atac ar fi lipsit de fundament însuși controlul de constituționalitate, întrucât ar fi pus părțile în imposibilitatea de a beneficia de efectele deciziei Curții, deci ale controlului de constituționalitate pe care ele l-au declanșat, împrejurarea ce ar fi echivalat cu o veritabilă sancțiune aplicabilă acestora.

III. În ceea privește criticile de neconstituționalitate referitoare la discriminarea creată prin adoptarea noii reglementări între persoanele care ridică excepții de neconstituționalitate a unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, în cadrul unui proces civil sau penal, pe de o parte, și persoanele care ridică excepția de neconstituționalitate a unei ordonanțe a Guvernului, în cadrul unui proces de contencios administrativ, pe de altă parte, Curtea reține că și acestea sunt neîntemeiate.

Astfel, potrivit

art. 9 alin. (1)-(3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 : "(1) Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe poate introduce acțiune la instanța de contencios administrativ, însoțită de excepția de neconstituționalitate, în măsura în care obiectul principal nu este constatarea neconstituționalității ordonanței sau a dispoziției din ordonanță.

(2) Instanța de contencios administrativ, dacă apreciază că excepția îndeplinește condițiile prevăzute de

art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, sesizează, prin încheiere motivată, Curtea Constituțională și suspendă soluționarea cauzei pe fond.

(3) După pronunțarea Curții Constituționale, instanța de contencios administrativ repune cauza pe rol și dă termen, cu citarea părților. Dacă ordonanța sau o dispoziție a acesteia a fost declarată neconstituțională, instanța soluționează fondul cauzei; în caz contrar, acțiunea se respinge ca inadmisibilă."

Cu privire la constituționalitatea acestor dispoziții, Curtea s-a pronunțat prin Decizia nr. 660 din 4 iulie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 2 august 2007, reținând, "în măsura în care art. 9 se interpretează în sensul că persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe poate introduce la instanța de contencios administrativ acțiune, al cărei obiect principal îl constituie sesizarea directă a Curții Constituționale pentru a declara ca fiind neconstituționale actele menționate, textul este neconstituțional, prin raportare la prevederile din Legea fundamentală enunțate mai sus.

Atunci când obiectul acțiunii principale introduse la instanța de judecată este constatarea neconstituționalității unei ordonanțe simple sau ordonanțe de urgență a Guvernului ori a unor dispoziții din aceasta, excepția de neconstituționalitate este transformată într-o veritabilă acțiune directă, pierzându-și astfel natura sa de excepție, înțeleasă ca un mijloc de apărare care nu pune în discuție fondul pretenției deduse judecății."

Coroborând cele constatate de Curte în decizia precitată cu dispozițiile

art. 9 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 , reținem că, în materia contenciosului administrativ, soluția pronunțată de Curtea Constituțională, în urma efectuării unui control de constituționalitate, constituie, în mod invariabil, o condiție de admisibilitate a acțiunii adresate instanței de fond. Astfel, o soluție de admitere a excepției de neconstituționalitate privind o ordonanță sau o dispoziție dintr-o ordonanță a Guvernului, permite instanței analizarea pe fond a pretențiilor reclamantului, în vreme ce soluția de respingere a criticii de neconstituționalitate constituie un fine de neprimire, ce obligă instanța de contencios administrativ la respingerea acțiunii. Cu alte cuvinte, în această materie, decizia Curții are efecte asupra înseși admisibilității acțiunii principale, astfel că măsura suspendării de drept a acesteia din urmă, pe durata desfășurării procedurii în fața instanței de contencios constituțional, constituie o condiție mai mult decât necesară, fiind decisivă pentru continuarea litigiului.

Prin urmare, Curtea constată că dispozițiile criticate nu contravin principiului egalității în drepturi a cetățenilor, consacrat prin art. 16 alin. (1) din Constituție, deoarece, așa cum a stabilit în mod constant în jurisprudența sa, principiul egalității nu înseamnă uniformitate, așa încât, dacă unor situații egale trebuie să le corespundă un tratament egal, la situații diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit. Violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică tratament diferențiat unor cazuri egale, fără a exista o motivare obiectivă și rezonabilă. Or, așa cum s-a arătat în prealabil, specificitatea contenciosului administrativ la incidența cu contenciosul constituțional impune reglementarea unor norme de procedură diferite, adaptate acestei materii. Pentru motivele înfățișate, nu se poate reține nici încălcarea art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care consacră principiul nediscriminării.

IV. În fine, critica de neconstituționalitate vizează completarea dispozițiilor

art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992

în sensul stabilirii unei noi competențe a Curții Constituționale, respectiv pronunțarea asupra constituționalității hotărârilor plenului Camerei Deputaților, a hotărârilor plenului Senatului și a hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, completare care, în opinia autorilor sesizării, reprezintă o extindere nejustificată a atribuțiilor Curții ce excedează prevederilor Legii fundamentale.

Potrivit dispozițiilor art. 142 din Constituție coroborate cu cele ale

art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 47/1992 , Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției, unica autoritate de jurisdicție constituțională în România. În virtutea acestor prevederi, Curtea asigură controlul de constituționalitate al actelor, procedurilor sau împrejurărilor cu privire la care a fost sesizată, constatând conformitatea sau neconformitatea acestora cu Legea fundamentală.

Dispozițiile art. 146 din Constituție enumeră atribuțiile Curții Constituționale. Enumerarea expresă prevăzută de lit. a)-k) ale articolului, însă, nu este limitativă de vreme ce același articol la lit. l) prevede că instanța de contencios constituțional îndeplinește "și alte atribuții prevăzute de legea organică a Curții".

Astfel, Curtea reține că este neîntemeiată critica autorilor sesizării, potrivit căreia posibilitatea creată de lit. l) a art. 146 din Constituție se referă la "alte atribuții" decât cele privind controlul de constituționalitate. Astfel, dacă voința legiuitorului constituant ar fi fost aceea de a conferi Curții Constituționale atribuții de altă natură decât controlul de conformitate cu Legea fundamentală, indiferent de forma pe care acesta o îmbracă, această voință ar fi trebuit să se materializeze într-o normă expresă, care să precizeze natura acestor competențe. Or, din interpretarea sistematică a prevederilor Constituției, în ansamblul lor, precum și a dispozițiilor art. 146, care cuprinde un singur alineat în care sunt enumerate atribuțiile Curții Constituționale, rezultă că legiuitorul constituant nu a reglementat atribuții cu natură juridică diferită, competența materială a instanței constituționale limitându-se exclusiv la controlul de constituționalitate.

Prin urmare, modificând

Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, noua reglementare consacră o atribuție nouă a Curții, respectiv controlul de constituționalitate al hotărârilor plenului Camerei Deputaților, al hotărârilor plenului Senatului și al hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, atribuție care se circumscrie, în mod evident, cadrului constituțional consacrat de art. 146.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) și al

art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge obiecția de neconstituționalitate a Legii pentru modificarea și completarea

Legii nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a Codului de procedură civilă și a Codului de procedură penală al României.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Președintelui României și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Dezbaterile au avut loc la data de 22 septembrie 2010 și la acestea au participat: Augustin Zegrean, președinte, Acsinte Gaspar, Petre Lăzăroiu, Mircea Ștefan Minea, Iulia Antoanella Motoc, Ion Predescu, Puskas Valentin Zoltan, Tudorel Toader, judecători.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Mihaela Senia Costinescu

OPINIE CONCURENTĂ

Soluția de respingere a obiecției de neconstituționalitate referitoare la Legea pentru modificarea și completarea

Legii nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a Codului de procedură civilă și a Codului de procedură penală al României este corectă.

Apreciez, însă, că în demersul său Curtea trebuia să adâncească anumite aspecte referitoare, pe de o parte, la doctrina de drept, la care se face referință în mod implicit, și, pe de altă parte, la jurisprudența CEDO.

Aceste două aspecte sunt necesare pentru o mai bună înțelegere a deciziilor Curții Constituționale.

1. Atunci când Curtea Constituțională se referă la "numărul extrem de ridicat al dosarelor aflate pe rolul Curții Constituționale ca urmare a invocării frecvente a excepțiilor de neconstituționalitate" și la faptul că "realitatea a dovedit că această măsură s-a transformat, în majoritatea cazurilor, într-un instrument menit să tergiverseze soluționarea cauzelor aflate pe rolul instanțelor judecătorești", Curtea invocă implicit una dintre cele mai importante doctrine ale dreptului. Ne referim la doctrina dreptului viu, care a fost introdusă de Eugen Erlich. "Chiar și astăzi, ca și în epocile trecute, centrul de gravitație al dezvoltării dreptului nu se află în legislație, nici în știința juridică, nici în jurisprudență, ci în societate" (trad. I.M), scria Eugen Erlich în "Principiile fundamentale ale sociologiei dreptului" în 1913. Deși pentru o perioadă importantă de timp s-a considerat că exista o opoziție între sociologia dreptului, referirea la "realitățile sociale" și pozitivismul juridic, Niklas Luhmann și Joseph Raz, între alții, au clarificat această relație, prin explicarea necesității integrării normei juridice în sistemul social. Este rațiunea pentru care Curtea Constituțională nu poate face abstracție de realitatea socială, economică, politică. Deși analizează legile, Curtea Constituțională are în vedere în primul rând individul.

2. Decizia Curții Constituționale citează mai multe decizii ale CEDO referitoare la caracterul rezonabil al duratei unei proceduri judiciare. Apreciem că era necesar să se facă referire și la alte decizii ale CEDO în această materie. Ne referim aici, de exemplu, la Reina și alții împotriva Italiei, 2010, Fragner împotriva Austriei, 2010, decizie care analizează și legătura dintre o procedură în fața unei curți constituționale și celeritatea procesului. Apreciem că, în general, este necesar ca și Curtea Constituțională, atunci când se referă la deciziile CEDO, să invoce și cele mai recente decizii, ținând cont de nuanțele care apar în motivările CEDO și evoluțiile modului în care sunt argumentate deciziile.