Decizia nr. 94/2011

Ion Predescu - președinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 14, art. 15, art. 16, art. 91^1-91^3, art. 228 și art. 262 din Codul de procedură penală, a dispozițiilor

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002

privind Direcția Națională Anticorupție, a dispozițiilor

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 134/2005

pentru modificarea și completarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002

privind Direcția Națională Anticorupție, a dispozițiilor

Legii nr. 503/2002

pentru aprobarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002

privind Direcția Națională Anticorupție și ale

Legii nr. 54/2006

privind aprobarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 134/2005

pentru modificarea și completarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002

privind Direcția Națională Anticorupție, precum și a dispozițiilor

art. 446 alin. (2) din Legea nr. 286/2009

privind Codul penal, excepție ridicată de Valentin Nicolae, Veronica Ionita, Mariana Stoian și Dumitru Oproescu în Dosarul nr. 8.311/105/2008 al Tribunalului Prahova - Secția penală.

La apelul nominal se prezintă personal autorul excepției Dumitru Oproescu și asistat de domnul avocat Mircea Popescu, din cadrul Baroului București, și se constată lipsa celorlalte părți, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

La dosar, autorii excepției Veronica Ionita și Valentin Nicolae au depus câte o cerere prin care solicită acordarea unui nou termen de judecată, deoarece Veronica Ionita este plecată din țară, iar Valentin Nicolae dorește să-și angajeze un avocat.

Reprezentantul autorului excepției Dumitru Oproescu nu se opune cererilor formulate.

Reprezentantul Ministerului Public se opune acordării unui nou termen de judecată.

Curtea, având în vedere cererile formulate, în temeiul dispozițiilor art. 156 alin. 1 din Codul de procedură civilă coroborate cu cele ale

art. 14 din Legea nr. 47/1992 , dispune respingerea acestora, deoarece, pe de o parte, potrivit art. 20 alin. (2) din Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale, prezența părților în fața Curții nu este obligatorie și, pe de altă parte, Curtea constată că excepția invocată de cei 2 autori mai sus menționați a fost redactată de apărătorii aleși, ambii cu drept de a pleda în fața tuturor instanțelor de judecată. În plus, de la data pronunțării încheierii de sesizare a Curții Constituționale, respectiv 22 septembrie 2010, și până în prezent s-a scurs un interval de timp suficient pentru întreprinderea demersurilor necesare pregătirii apărării.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului autorului excepției Dumitru Oproescu, care pune concluzii de admitere a acesteia, reiterând aspectele menționate în notele scrise.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 22 septembrie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 8.311/105/2008, Tribunalul Prahova - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 14, art. 15, art. 16, art. 91^1-91^3, art. 228 și art. 262 din Codul de procedură penală, a dispozițiilor

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002

privind Direcția Națională Anticorupție, a dispozițiilor

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 134/2005

pentru modificarea și completarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002

privind Direcția Națională Anticorupție, a dispozițiilor

Legii nr. 503/2002

pentru aprobarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002

privind Direcția Națională Anticorupție și ale

Legii nr. 54/2006

privind aprobarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 134/2005

pentru modificarea și completarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002

privind Direcția Națională Anticorupție, precum și a dispozițiilor

art. 446 alin. (2) din Legea nr. 286/2009

privind Codul penal, excepție ridicată de Valentin Nicolae, Veronica Ionita, Mariana Stoian și Dumitru Oproescu în dosarul de mai sus având ca obiect soluționarea unei cauze penale.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii acesteia susțin următoarele:

1. Dispozițiile

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 134/2005

și ale

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002

contravin prevederilor constituționale ale art. 73 alin. (3) lit. l), art. 74, art. 115 alin. (1), (4) și (6), art. 108 și art. 20, precum și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 7, art. 8, art. 9, art. 10 și art. 11 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, deoarece Guvernul nu avea dreptul să adopte nici ordonanțe de urgență, nici ordonanțe simple într-un domeniu rezervat exclusiv legii organice. Împrejurarea aprobării ulterioare prin lege adoptată cu cvorumul prevăzut în cazul legilor organice nu este de natură a înlătura interdicția constituțională și nici de a valida demersul neconstituțional al Guvernului. Totodată, de vreme ce prin emiterea ordonanței contestate a fost afectat regimul unei instituții fundamentale a statului, cum este autoritatea judecătorească, este evident că actul a fost adoptat cu înfrângerea dispozițiilor constituționale ale art. 115 alin. (6).

2. a) Dispozițiile

Legii nr. 503/2002 , adoptată sub regimul constituțional anterior revizuirii Legii fundamentale, contravine din perspectiva viciilor extrinseci dispozițiilor art. 138 alin. (5) referitoare la obligația ca toate cheltuielile bugetare să fie însoțite de stabilirea sursei de finanțare, art. 79 alin. (1) referitoare la avizarea proiectelor de acte normative de către Consiliul Legislativ și art. 114 alin. (4) referitoare la cazurile excepționale în care Guvernul poate adopta ordonanțe de urgență, toate din Constituția nerevizuită, deoarece inițiatorii legii nu au prevăzut mijloacele necesare acoperirii sporului de cheltuieli ocazionate de înființarea fostului Parchet Național Anticorupție și totodată forma legii avizată de Consiliul Legislativ diferă esențial de forma adoptată. De asemenea, prin

Legea nr. 503/2002

a fost aprobată

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002

privind Direcția Națională Anticorupție (în varianta inițială Parchetul Național Anticorupție). Or, de vreme ce această ordonanță nu a fost justificată de existența unei situații excepționale, adică "a unui caz de abatere de la obișnuit la comun", pe cale de consecință și legea de aprobare a acesteia este contrară Legii fundamentale, întrucât "viciul de neconstituționalitate al unei ordonanțe sau ordonanțe de urgență emise de Guvern nu poate fi acoperit prin aprobarea de către Parlament a ordonanței respective. În consecință, legea care aprobă o ordonanță de urgență neconstituțională este ea însăși neconstituțională".

b) Cât privește aspectele de neconstituționalitate intrinseci ale

Legii nr. 503/2002 , autorii excepției susțin că sunt afectate dispozițiile art. 131 și art. 132 din Legea fundamentală, revizuită, prin aceea că s-a creat un organism paralel instituției constituționale a Ministerului Public.

3. a) Dispozițiile

Legii nr. 54/2006

contravin în planul neconstituționalității extrinseci prevederilor constituționale ale art. 138 alin. (5) referitoare la obligația de a stabili sursa de finanțare pentru toate cheltuielile bugetare, ale art. 79 alin. (1) referitoare la avizarea actelor normative de către Consiliul Legislativ și ale art. 115 alin. (4) și (6) referitoare la interdicția adoptării ordonanțelor de urgență atunci când sunt afectate instituții ale statului, deoarece inițiatorii legii nu au prevăzut mijloacele necesare acoperirii sporului de cheltuieli ocazionate de înființarea Direcției Naționale Anticorupție și totodată forma legii avizată de Consiliul Legislativ diferă esențial de forma adoptată. De asemenea, de vreme ce

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 134/2005

a fost emisă cu încălcarea prevederilor constituționale ale

art. 115 alin. (4) și (6), atunci și Legea nr. 54/2006

de aprobare a acesteia a preluat viciile preexistente, devenind neconstituțională.

b) Cât privește aspectele de neconstituționalitate intrinseci ale

Legii nr. 54/2006 , autorii excepției susțin că aceasta contravine prevederilor constituționale ale art. 131 și art. 132, deoarece s-a creat un organism paralel instituției constituționale a Ministerului Public.

4. Dispozițiile art. 14, art. 15 și art. 16 din Codul de procedură penală contravin prevederilor constituționale ale art. 137 alin. (2) referitoare la leu ca monedă națională, deoarece în cauza dedusă judecății raportarea prejudiciului cauzat s-a făcut la moneda euro, care nu este recunoscută de Legea fundamentală ca monedă națională.

5. Dispozițiile art. 262 din Codul de procedură penală contravin prevederilor constituționale ale art. 24 referitoare la Dreptul la apărare, deoarece, în condițiile emiterii unui rechizitoriu prin care s-a pus în mișcare acțiunea penală deopotrivă cu trimiterea în judecată, prerogativele acestui drept au fost garantate numai pentru calitatea de învinuit, nu și pentru cea de inculpat.

6. Dispozițiile

art. 446 alin. (2) din Legea nr. 286/2009

privind Codul penal contravin, potrivit autorilor excepției, prevederilor constituționale ale art. 11, art. 15, art. 20, art. 21, art. 124, precum și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel, începând cu data de 1 septembrie 2009,

Legea nr. 15/1968

a fost abrogată tacit prin

Legea nr. 301/2004 . Aceasta din urmă a fost abrogată prin

art. 446 alin. (2) din Legea nr. 286/2009

începând cu data de 29 iulie 2009 - data rezultată din interpretarea art. 446 alin. (1) și (2). Prin urmare, prevederile contestate sunt neconstituționale în măsura în care se interpretează că au introdus în realitatea normativă Codul penal din anul 1968, abrogat tacit prin

art. 512 din Legea nr. 301/2004 .

7. Cât privește dispozițiile art. 91^1-91^3 și art. 228 din Codul de procedură penală, autorii excepției susțin că acestea contravin dispozițiilor constituționale ale art. 20, art. 21 alin. (3), art. 53 și art. 148, cu referire la art. 6 paragraful 1, art. 7, art. 8, art. 14 și art. 18 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 8 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. I-10, art. II-66, art. II-75, art. II-76, art. II-80, art. II-102, art. II-105, art. II-107 alin. 2, art. II-109 și art. II-130 din Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa, art. K.1 din Tratatul de la Maastricht din 7 februarie 1992, astfel cum a fost modificat prin art. 1 pct. 11 din Tratatul de la Amsterdam din 2 octombrie 1997, și art. 2 din Tratatul de la Lisabona din 13 decembrie 2007 prin care a fost introdus art. 2c lit. j), precum și art. 20 din Tratatul de aderare din 25 aprilie 2005, anexa VI, pct. 1, în măsura în care statuează asupra posibilității efectuării de acte de natură a ilustra existența acuzației penale, respectiv acte procesuale supuse exclusivității procesului penal - faza urmăririi penale, anterior momentului începerii procesului penal, și, mai mult, chiar înainte de săvârșirea unei infracțiuni cum, de altfel, s-a întâmplat în cauza de față.

Tribunalul Prahova - Secția penală opinează că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 446 alin. (2) din Legea nr. 286/2009

este inadmisibilă, deoarece privește un articol dintr-o lege care nu a intrat în vigoare, iar excepția de neconstituționalitate a celorlalte dispoziții este neîntemeiată, sens în care face trimitere la jurisprudența în materie a Curții. Potrivit

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile părții prezente, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002

privind Direcția Națională Anticorupție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 11 aprilie 2002, dispozițiile

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 134/2005

pentru modificarea și completarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002

privind Direcția Națională Anticorupție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 899 din 7 octombrie 2005, dispozițiile

Legii nr. 54/2006

privind aprobarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 134/2005

pentru modificarea și completarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002

privind Direcția Națională Anticorupție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 226 din 13 martie 2006, precum și dispozițiile

Legii nr. 503/2002

pentru aprobarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002

privind Direcția Națională Anticorupție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 523 din 18 iulie 2002.

De asemenea, obiect al excepției îl constituie și dispozițiile art. 14, art. 15 și art. 16 cu denumirea marginală - Obiectul și exercitarea acțiunii civile, Constituirea ca parte civilă și Partea responsabilă civilmente, art. 91^1-91^3 cu denumirea marginală - Condițiile și cazurile de interceptare și înregistrare a convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare, Organele care efectuează interceptarea și înregistrarea și Certificarea înregistrărilor, art. 228 cu denumirea marginală Începerea urmăririi penale și art. 262 cu denumirea marginală Rezolvarea cauzelor, toate din Codul de procedură penală.

În sfârșit, obiect al excepției îl constituie și prevederile art. 446 alin. (2) cu denumirea marginală Intrarea în vigoare din

Legea nr. 286/2009

privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009.

Autorul excepției de neconstituționalitate susține că prin dispozițiile legale criticate sunt încălcate prevederile constituționale ale art. 11, art. 15, art. 20, art. 21, art. 24, art. 53, art. 73 alin. (3) lit. l), art. 74, art. 79 alin. (1), art. 108, art. 115 alin. (1), (4) și (6), art. 124, art. 131, art. 132, art. 137 alin. (2), art. 138 alin. (5), art. 148, precum și ale art. 6, art. 7, art. 8, art. 14 și art. 18 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 7, art. 8, art. 9, art. 10 și art. 11 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. I-10, art. II-66, art. II-75, art. II-76, art. II-80, art. II-102, art. II-105, art. II-107 alin. 2, art. II-109 și art. II-130 din Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa, art. K.1 din Tratatul de la Maastricht din 7 februarie 1992 astfel cum a fost modificat prin art. 1 pct. 11 din Tratatul de la Amsterdam din 2 octombrie 1997 și art. 2 din Tratatul de la Lisabona din 13 decembrie 2007 prin care a fost introdus art. 2 c lit. j), precum și art. 20 din Tratatul de aderare din 25 aprilie 2005, anexa VII, pct. 1, în măsura în care statuează asupra posibilității efectuării de acte de natură a ilustra existența acuzației penale, precum și dispozițiile din Constituția nerevizuită prevăzute de art. 79 alin. (1), art. 114 alin. (4) și art. 137 alin. (4).

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată următoarele:

1. Cât privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 446 alin. (2) din Legea nr. 286/2009

privind Codul penal, Curtea constată că acest act normativ a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009 și, potrivit art. 446 alin. (1), noul cod penal va urma să între în vigoare la data care va fi stabilită în legea pentru punerea în aplicare a acestuia, cu excepția dispozițiilor alin. (2) și (3), care au intrat în vigoare la 4 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I. Prin dispozițiile legale criticate s-a abrogat

Legea nr. 301/2004

- Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 575 din 29 iunie 2004, cu modificările ulterioare, care, la rândul său, a abrogat tacit Codul penal din anul 1968.

Autorii excepției solicită Curții să se pronunțe asupra unei interpretări a textului contestat în sensul că dispozițiile Codului penal din anul 1968 au fost și rămân abrogate, iar în lipsa altora noi, incriminarea și angajarea răspunderii penale nu mai pot opera. O asemenea argumentare depășește limitele competenței Curții Constituționale, întrucât, în conformitate cu

art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 47/1992 , republicată, asigură controlul constituționalității legilor care încalcă dispozițiile sau principiile Constituției și nicidecum nu se pronunță asupra modului de interpretare și aplicare a textelor contestate ori asupra incidenței acestora într-o cauză ori alta. De altfel, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituție, numai Înalta Curte de Casație și Justiție, alături de celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege sunt abilitate să înfăptuiască actul de justiție.

Pe cale de consecință, Curtea urmează a respinge ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate referitoare la dispozițiile

art. 446 alin. (2) din Legea nr. 286/2009

privind Codul penal.

2. Cât privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 14, art. 15 și art. 16 din Codul de procedură penală, Curtea constată că autorii acesteia susțin înfrângerea prevederilor constituționale ale art. 137 alin. (2) referitoare la leu ca monedă națională, deoarece în cauza dedusă judecății raportarea prejudiciului cauzat s-a făcut la moneda euro, care nu este recunoscută de Legea fundamentală ca monedă națională. Or, din examinarea prevederilor contestate referitoare la Obiectul și exercitarea acțiunii civile, Constituirea ca parte civilă și Partea responsabilă civilmente nu rezultă că acestea ar institui obligativitatea pentru instanțele de judecată de a calcula întinderea unui prejudiciu material în moneda euro. Așa fiind, modalitatea de aplicare și interpretare a unor dispoziții legale nu constituie un atribut al instanței de contencios constituțional, ci intră în sfera de competență a instanțelor de drept comun, așa cum sunt ele definite de art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală. Prin urmare, chiar reală de ar fi, o aplicare a legii în vădită contradicție cu Constituția nu poate fi cenzurată de Curtea Constituțională, care, potrivit

art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 47/1992 , republicată, asigură controlul constituționalității legilor care încalcă dispozițiile sau principiile Constituției. Așa fiind, Curtea constată că și această excepție urmează să fie respinsă ca inadmisibilă.

3. Cât privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 262 din Codul de procedură penală, Curtea constată că asupra acestora s-a mai pronunțat din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunțării Deciziei nr. 646 din 29 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 60 din 23 ianuarie 2006, instanța de contencios constituțional a statuat că "nu se poate susține că acestea aduc atingere dreptului la apărare, întrucât [...] partea interesată [...] are posibilitatea, în cazul emiterii rechizitoriului, de a arăta judecătorului în ce constă nelegalitatea comisă, cât și, în cazul dispunerii unei soluții de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, pe aceea de a formula, potrivit art. 278 și 278^1 din Codul de procedură penală, plângere contra actelor procurorului la procurorul ierarhic superior ori la instanța de judecată, după caz".

Pe cale de consecință, deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să justifice schimbarea acestei jurisprudențe, Curtea apreciază că soluția și considerentele deciziei mai sus menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

4. Cât privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91^1-91^3 din Codul de procedură penală și a dispozițiilor

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 134/2005 , Curtea constată că dispozițiile legale criticate au mai fost supuse controlului său, din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunțării Deciziei nr. 316 din 23 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 18 mai 2010, și

Deciziei nr. 1.706 din 17 decembrie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 19 ianuarie 2010, Curtea Constituțională a respins ca nefondată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 134/2005

pentru modificarea și completarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002

privind Direcția Națională Anticorupție, statuând că este neîntemeiată critica privind încălcarea prevederilor constituționale ale art. 132, deoarece Direcția Națională Anticorupție a fost concepută ca structură cu personalitate juridică în cadrul Ministerului Public, prin reorganizarea Parchetului Național Anticorupție. Astfel, potrivit art. 131 alin. (2) din Legea fundamentală, "Ministerul Public își exercită atribuțiile prin procurori constituiți în parchete, în condițiile legii", condiții care au stat și la fundamentarea organizării și funcționării Direcției Naționale Anticorupție. Faptul că în

art. 1 alin. (3^1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002

s-a prevăzut că procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție conduce Direcția Națională Anticorupție prin intermediul procurorului șef al acestei direcții nu justifică susținerea că textul de lege este neconstituțional. Dimpotrivă, având în vedere și prevederile art. 132 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora procurorii își desfășoară activitatea pe baza principiilor legalității, imparțialității și controlului ierarhic, se poate constata că dispozițiile legale criticate nu constituie altceva decât o reflectare a principiilor constituționale menționate și o subliniere a naturii juridice a Direcției Naționale Anticorupție, aceea de magistratură specială instituită pentru combaterea infracțiunilor de corupție.

Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, considerentele deciziilor mai sus menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

Referitor la critica fundamentată pe încălcarea dispozițiilor constituționale ale art. 115 alin. (4) și (6) din Constituție, Curtea a constatat prin Decizia nr. 297 din 23 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 18 mai 2010, că actuala Direcție Națională Anticorupție a fost înființată prin

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002

privind Parchetul Național Anticorupție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 11 aprilie 2002, și care a fost aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 503/2002 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 523 din 18 iulie 2002. La acea dată era în vigoare Constituția din anul 1991, care nu condiționa emiterea unei ordonanțe de urgență de îndeplinirea exigențelor prevăzute în prezent în alin. (4) și (6) din art. 115, iar Guvernul a adoptat, în temeiul art. 114 alin. (4) din Legea fundamentală, nerevizuită, actul de înființare a instituției în cauză.

Totodată, prin

Decizia nr. 235 din 5 mai 2005 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 462 din 31 mai 2005, s-a statuat că modificările și completările aduse prin ordonanțele de urgență și legile de aprobare a acestora referitoare la actuala Direcție Națională Anticorupție au păstrat statutul special al acesteia față de celelalte parchete din structura Ministerului Public, "fiind organizat ca parchet specializat în combaterea infracțiunilor de corupție, structură autonomă cu personalitate juridică în cadrul Ministerului Public. Activitatea acestui parchet se desfășoară sub autoritatea ministrului justiției, iar conducerea sa este exercitată de către un procuror general coordonat de procurorul general al Parchetului de pe lângă fosta Curte Supremă de Justiție".

Or, ținând seama de " Decizia Curții Constituționale nr. 235/2005 , prin care s-au declarat neconstituționale prevederile prin care Parchetul Național Anticorupție era competent cu investigarea infracțiunilor comise de către deputați și senatori, segmentându-se astfel major investigarea corupției la nivel înalt și influențându-se negativ eficiența activității de luptă împotriva acestui fenomen, cu implicații majore asupra procesului de integrare a României în Uniunea Europeană, datorită neadaptării la cerințele europene referitoare la justiție și combaterea corupției" și "având în vedere cerința restrângerii competenței organismului specializat în combaterea corupției la cazurile de mare corupție definite prin calitatea făptuitorului și prin valoarea prejudiciilor, precum și a eficientizării acestuia", Guvernul a emis

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 134/2005 , contestată în prezenta cauză. Prin urmare, având în vedere rațiunea edictării actului normativ așa cum a fost arătată în preambulul său, Curtea constată că nu sunt încălcate dispozițiile constituționale ale art. 115 alin. (4) din Constituție, legiuitorul delegat fiind pe deplin legitimat în acest sens.

Referitor la afectarea dispozițiilor constituționale ale art. 115 alin. (6), Curtea constatată că, potrivit acestora, ordonanțele de urgență nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituționale, nu pot afecta regimul instituțiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertățile și îndatoririle prevăzute de Constituție, drepturile electorale și nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică. Cu prilejul pronunțării

Deciziei nr. 1.189 din 6 noiembrie 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 25 noiembrie 2008, Curtea Constituțională a statuat că "din interpretarea textului constituțional se poate deduce că interdicția adoptării de ordonanțe de urgență este totală și necondiționată atunci când menționează că «nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituționale» și că «nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică». În celelalte domenii prevăzute de text, ordonanțele de urgență nu pot fi adoptate dacă «afectează», dacă au consecințe negative, dar, în schimb, pot fi adoptate dacă, prin reglementările pe care le conțin, au consecințe pozitive în domeniile în care intervin". Prin urmare, a afecta presupune "a suprima", "a aduce atingere", "a prejudicia", "a vătăma", "a leza", "a antrena consecințe negative".

Astfel, referitor la interdicția Guvernului de a adopta o ordonanță de urgență în domeniul instituțiilor fundamentale ale statului, în speță, Ministerul Public, Curtea constată că, în prezenta cauză, fondul reglementării constituit de dispozițiile

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 134/2005

nu afectează, în sensul arătat mai sus, instituția Ministerului Public, transformarea Parchetului Național Anticorupție în Direcția Națională Anticorupție fiind un imperativ desprins, pe de o parte, din rațiuni de conformitate cu Legea fundamentală și impuse la rândul lor de

Decizia Curții Constituționale nr. 235 din 5 mai 2005 , definitivă și general obligatorie, și, pe de altă parte, din necesitatea îmbunătățirii activității acestei structuri specializate.

Întrucât prin natura și finalitatea reglementării criticate nu s-au evidențiat aspecte negative menite a perturba organizarea și funcționarea Ministerului Public, Curtea urmează a respinge o astfel de critică.

Cât privește dispozițiile din Codul de procedură penală referitoare la interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare, Curtea constată că au mai fost supuse controlului său prin raportare la critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 1.556 din 17 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 18 decembrie 2009, a respins ca nefondată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91^1, art. 91^2 alin. 2 și art. 91^5 din Codul de procedură penală. Cu acel prilej a statuat că interceptările și înregistrările audio sau video prevăd suficiente garanții, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizației, a condițiilor și a modalităților de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării și certificării autenticității convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptării, iar eventuala nerespectare a acestor reglementări nu constituie o problemă de constituționalitate, ci una de aplicare, ceea ce însă excedează competenței Curții Constituționale, întrucât, potrivit alin. (3) al

art. 2 din Legea nr. 47/1992 , "Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată [...]".

De asemenea, Curtea a mai statuat că "nu poate fi primită nici susținerea potrivit căreia dispozițiile legale criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 28 și 53, deoarece înseși textele invocate oferă legiuitorului libertatea unei astfel de reglementări, secretul corespondenței nefiind un drept absolut, ci susceptibil de anumite restrângeri, justificate la rândul lor de necesitatea instrucției penale. Astfel, societățile democratice sunt amenințate de un fenomen infracțional din ce în ce mai complex, motiv pentru care statele trebuie să fie capabile de a combate în mod eficace asemenea amenințări și de a supraveghea elementele subversive ce acționează pe teritoriul lor. Așa fiind, asemenea dispoziții legislative devin necesare într-o societate democratică, în vederea asigurării securității naționale, apărării ordinii publice ori prevenirii săvârșirii de infracțiuni".

Totodată, Curtea a arătat că anumite aspecte invocate într-o cauză ori alta referitoare la modul de aplicare a dispozițiilor legale criticate nu constituie o problemă de constituționalitate, sens în care a reținut că "nu se poate admite însă ideea înfrângerii prezumției de constituționalitate ca urmare a aplicării unor dispoziții legale în contradicție cu legea ori cu principiile fundamentale".

În plus, însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului a validat prevederile legale contestate prin Hotărârea din 26 aprilie 2007, pronunțată în Cauza Dumitru Popescu împotriva României. Astfel, după ce a reținut existența unei încălcări a art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, motivat de împrejurarea că la data comiterii faptelor legislația în materie era alta, a afirmat că în noul cadru legislativ (prin modificările aduse de

Legea nr. 281/2003

și

Legea nr. 356/2006 ) există numeroase garanții în materie de interceptare și de transcriere a comunicațiilor, de arhivare a datelor pertinente și de distrugere a celor nepertinente. Așa fiind, dispozițiile legale criticate oferă protecție împotriva amestecului arbitrar în exercitarea dreptului la viață privată al persoanei, legea folosind termeni cu un înțeles univoc.

Curtea a mai arătat că aspectele legate de modul de interpretare și aplicare a prevederilor art. 91^1-91^6 din Codul de procedură penală excedează competenței sale, instanțele de judecată de drept comun fiind singurele în drept să hotărască asupra incidenței textelor contestate într-un anumit moment procesual.

Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, considerentele deciziilor mai sus menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față, inclusiv cu privire la criticile referitoare la dispozițiile art. 228 alineatul ultim din Codul de procedură penală, la dispozițiile

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002

și la dispozițiile

Legii nr. 503/2002

și ale

Legii nr. 54/2006 .

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu majoritate de voturi numai în ce privește dispozițiile

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 134/2005 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Respinge ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 14, art. 15, art. 16 și art. 262 din Codul de procedură penală și

art. 446 alin. (2) din Legea nr. 286/2009

privind Codul penal, excepție ridicată de Valentin Nicolae, Veronica Ionita, Mariana Stoian și Dumitru Oproescu în Dosarul nr. 8.311/105/2008 al Tribunalului Prahova - Secția penală.

2. Respinge ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91^1-91^3 și art. 228 din Codul de procedură penală, a dispozițiilor

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002

privind Direcția Națională Anticorupție, a dispozițiilor

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 134/2005

pentru modificarea și completarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002

privind Direcția Națională Anticorupție, a dispozițiilor

Legii nr. 503/2002

pentru aprobarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002

privind Direcția Națională Anticorupție și a dispozițiilor

Legii nr. 54/2006

privind aprobarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 134/2005

pentru modificarea și completarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002

privind Direcția Națională Anticorupție, excepție ridicată de aceiași autori în același dosar al aceleiași instanțe.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 27 ianuarie 2011.