Decizie · Curtea Constituțională

Decizia nr. 860/2011

referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 1 și art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, și pentru suspendarea aplicării unor dispoziții din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente

prezumat în vigoare

Data actului
23 iunie 2011
Emitent
Curtea Constituțională
Publicat în
Monitorul Oficial nr. 639 din 7 septembrie 2011
Citează
7 acte
Structură
2 articole · 13.347 caractere
Sursă
legislatie.just.ro

Legături cu alte acte

Ce face acest act

Constată neconstituționalitatea unor prevederi din 2

  • Legea nr. 47/1992 18 mai 1992 (prevederi anume) privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale
  • OUG nr. 62/2010 30 iunie 2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter poli…

Are ca temei 2

  • Legea nr. 47/1992 18 mai 1992 (prevederi anume) privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale
  • Legea nr. 221/2009 2 iunie 2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pr…

Augustin Zegrean - președinte

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2010

pentru modificarea și completarea

Legii nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, și pentru suspendarea aplicării unor dispoziții din titlul VII al

Legii nr. 247/2005

privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, excepție ridicată de Lucian Dan Novacovici în Dosarul nr. 21.313/3/2010 al Tribunalului București - Secția a III-a civilă.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca devenită inadmisibilă.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 20 octombrie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 21.313/3/2010, Tribunalul București - Secția a III-a civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2010

pentru modificarea și completarea

Legii nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, și pentru suspendarea aplicării unor dispoziții din titlul VII al

Legii nr. 247/2005

privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, excepție ridicată de Lucian Dan Novacovici într-o cauză având ca obiect acordarea unor despăgubiri potrivit

Legii nr. 221/2009 .

Cu privire la motivarea excepției de neconstituționalitate, Curtea observă că Tribunalul București - Secția a III-a civilă nu a reținut în încheierea de sesizare, contrar dispozițiilor

art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, și nu a trimis motivele invocate de autor în susținerea excepției de neconstituționalitate. Aceste motive nu se regăsesc nici la dosarul cauzei.

Tribunalul București - Secția a III-a civilă apreciază că excepția de neconstituționalitate este întemeiată și arată că legea civilă se aplică doar raporturilor juridice născute după intrarea sa în vigoare, potrivit principiului tempus regit actum, și că, deși cuantumul despăgubirilor se concretizează în momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, intervenția legiuitorului ce limitează valoarea acestor despăgubiri, care fac obiectul unor drepturi de creanță născute în patrimoniul titularilor înainte de intrarea în vigoare a

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2010 , încalcă dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție.

Se susține, de asemenea, încălcarea dispozițiilor art. 16 din Constituție și a prevederilor art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și ale art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, arătându-se că textele criticate instituie un tratament diferențiat între persoane îndreptățite la măsuri reparatorii potrivit

Legii nr. 221/2009 , creând discriminare între persoanele care au obținut dreptul la despăgubiri prin hotărâri judecătorești rămase definitive înaintea datei intrării în vigoare a

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2010 , în cazul cărora valoarea despăgubirilor nu a fost plafonată, și cele care au solicitat astfel de despăgubiri, dar ale căror cereri nu au fost definitiv soluționate până la această dată, ale căror drepturi la despăgubiri sunt plafonate potrivit prevederilor art. I pct. 1 din actul normativ analizat.

Instanța apreciază, totodată, că normele criticate contravin dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Constituție și ale art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, susținându-se că intervenția legiuitorului printr-o modificare legislativă pe parcursul soluționării unui litigiu este de natură a încălca dreptul la un proces echitabil. Sunt invocate în acest sens hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului din 9 decembrie 1994, pronunțată în Cauza Rafinăriile grecești Stan și Stratis Andreadis împotriva Greciei, din 11 ianuarie 2007, pronunțată în Cauza Zielinsk și Pradal Gonzalez împotriva Franței și Anheuser Busch Inc împotriva Portugaliei, din 27 octombrie 1993, pronunțată în Cauza Dombo Beheer B.V. împotriva Olandei, din 20 februarie 2003, pronunțată în Cauza Forrer-Niedenthal împotriva Germaniei, din 27 mai 2003, pronunțată în Cauza Crișan împotriva României, și din 9 ianuarie 2007, pronunțată în Cauza Arnolin ș.a. împotriva Franței.

Potrivit

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, astfel cum rezultă din încheierea de sesizare, prevederile

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2010

pentru modificarea și completarea

Legii nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, și pentru suspendarea aplicării unor dispoziții din titlul VII al

Legii nr. 247/2005

privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 446 din 1 iulie 2010.

Din opinia instanței Curtea reține însă că în realitate autorul critică dispozițiile art. I pct. 1 și ale

art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 , care la data sesizării Curții Constituționale aveau următorul cuprins:

-

Articolul I

: "Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 396 din 11 iunie 2009, se modifică și se completează după cum urmează:

1. La articolul 5 alineatul (1), litera a) se modifică și va avea următorul cuprins:

«a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la:

1. 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic;

2. 5.000 de euro pentru soțul/soția și descendenții de gradul I;

3. 2.500 de euro pentru descendenții de gradul al II-lea;».";

-

Articolul II

: "Dispozițiile Legii nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, astfel cum au fost modificate și completate prin prezenta ordonanță de urgență, se aplică proceselor și cererilor pentru a căror soluționare nu a fost pronunțată o hotărâre judecătorească definitivă până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență."

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că, opus dispozițiilor

art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, Tribunalul București - Secția a III-a civilă nu a trimis odată cu încheierea de sesizare a Curții Constituționale și motivele invocate de autor în susținerea excepției de neconstituționalitate. Mai mult, aceste motive nu au fost reținute de către instanță în încheierea de sesizare și nu se regăsesc la dosarul cauzei.

Curtea constată că, prin

Decizia nr. 1.603 din 9 decembrie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 66 din 26 ianuarie 2011, Decizia nr. 566 din 4 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 64 din 11 februarie 1998, și

Decizia nr. 888 din 6 iulie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 13 august 2010, a statuat că, potrivit prevederilor cuprinse în

art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , sunt neconstituționale acele prevederi legale care încalcă dispozițiile sau principiile Constituției, iar potrivit art. 146 lit. d) din Legea fundamentală și

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , Curtea urmează să se pronunțe asupra constituționalității prevederii atacate numai în limitele sesizării. Curtea a arătat că "neindicarea de către autorul excepției a normei constituționale pentru care consideră că textul legal atacat este neconstituțional constituie un motiv de respingere a excepției, întrucât ea nu constituie o veritabilă excepție de neconstituționalitate, în sensul constituțional al termenului. Această consecință se impune, întrucât jurisdicția constituțională nu se poate substitui părții în privința invocării motivului de neconstituționalitate, pentru că un control din oficiu este inadmisibil, având în vedere că nu se poate exercita, decât la sesizare, controlul pe calea excepției de neconstituționalitate. În acest sens este și practica jurisdicțională a Curții Constituționale cu privire la inadmisibilitatea invocării unei excepții direct în fața acesteia care, în toate cazurile, s-a referit la motive noi de neconstituționalitate ce nu fuseseră ridicate prin încheierea de sesizare".

Astfel, prin deciziile menționate Curtea a arătat că, în absența indicării vreunui text constituțional încălcat, instanța de judecată ar fi trebuit să fie cea care să califice în final cererea părții ca fiind sau nu o veritabilă excepție de neconstituționalitate în sensul art. 146 lit. d) din Constituție. În lipsa indicării unui text constituțional încălcat, ca cerință minimă, era evident că cererea părții nu putea fi calificată ca fiind o excepție de neconstituționalitate în sensul

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , iar instanța de judecată nu ar fi trebuit să sesizeze Curtea Constituțională, ci să o respingă ca inadmisibilă în temeiul

art. 29 alin. (1) și (5) din Legea nr. 47/1992 . Eventual, instanța de judecată, ținând cont de rolul său activ, ar fi trebuit să îi pună în vedere părții să își motiveze cererea pentru a putea sesiza Curtea Constituțională cu o excepție de neconstituționalitate.

Întrucât și în cauza de față se constată o încălcare a exigențelor

art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , cele arătate mai sus sunt aplicabile mutatis mutandis, iar excepția de neconstituționalitate ridicată apare ca fiind inadmisibilă.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. I pct. 1 și

art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010

pentru modificarea și completarea

Legii nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, și pentru suspendarea aplicării unor dispoziții din titlul VII al

Legii nr. 247/2005

privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, excepție ridicată de Lucian Dan Novacovici în Dosarul nr. 21.313/3/2010 al Tribunalului București - Secția a III-a civilă.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 23 iunie 2011.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Cristina Teodora Pop
________

Textul este prelucrat automat din sursa indicată; numerotarea și legăturile pot conține erori. Referințele subliniate duc la actele citate, așa cum au fost identificate de noi.