Decizia nr. 888/2010

Augustin Zegrean - președinte

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Simona Ricu - procuror

Benke Karoly - magistrat-asistent

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 219 lit. e) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003

privind Codul de procedură fiscală, excepție ridicată de Dumitru Manoli în Dosarul nr. 11.511/197/2008 al Tribunalului Brașov - Secția comercială și de contencios administrativ.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea ca inadmisibilă a excepției de neconstituționalitate, întrucât autorul acesteia solicită, în realitate, interpretarea într-un anumit sens a textului legal criticat.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 30 octombrie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 11.511/197/2008, Tribunalul Brașov - Secția comercială și de contencios administrativ a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 219 lit. e) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003

privind Codul de procedură fiscală, excepție ridicată de Dumitru Manoli într-o cauză având ca obiect soluționarea recursului formulat împotriva unei sentințe prin care plângerea contravențională a autorului excepției de neconstituționalitate a fost respinsă.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că modul concret în care organele fiscale au întreprins o acțiune de control fiscal determină neconstituționalitatea textului legal criticat.

Tribunalul Brașov - Secția comercială și de contencios administrativ apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, întrucât autorul excepției nu invocă în susținerea acesteia niciun text constituțional.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

Avocatul Poporului consideră că excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă, întrucât

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 102/1999

la care trimite textul legal criticat este abrogată.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze prezenta excepție.

Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie

art. 219 lit. e) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003

privind Codul de procedură fiscală, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 31 iulie 2007, cu modificările și completările ulterioare. În realitate, obiect al excepției în constituie prevederile art. 219 alin. (1) lit. e) din acest cod, care au următorul cuprins:

"(1) Constituie contravenții următoarele fapte: [...]

e) neducerea la îndeplinire a măsurilor stabilite potrivit art. 79 alin. (2), art. 80 alin. (4) și art. 105 alin. (9)."

Autorul excepției nu invocă în susținerea acesteia niciun text constituțional.

Examinând excepția de neconstituționalitate și dispozițiile legale criticate, prin raportare la prevederile constituționale invocate, Curtea constată următoarele:

Prin

Decizia nr. 566 din 4 decembrie 1997 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 64 din 11 februarie 1998, a statuat că, potrivit prevederilor cuprinse în

art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , republicată, sunt neconstituționale acele prevederi legale care încalcă dispozițiile sau principiile Constituției, iar potrivit art. 146 lit. d) din Legea fundamentală și

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , Curtea urmează să se pronunțe asupra constituționalității prevederii atacate numai în limitele sesizării. "Așadar, neindicarea de către autorul excepției a normei constituționale pentru care consideră că textul legal atacat este neconstituțional constituie un motiv de respingere a excepției, întrucât ea nu constituie o veritabilă excepție de neconstituționalitate, în sensul constituțional al termenului. Această consecință se impune, întrucât jurisdicția constituțională nu se poate substitui părții în privința invocării motivului de neconstituționalitate, pentru că un control din oficiu este inadmisibil, având în vedere că nu se poate exercita, decât la sesizare, controlul pe calea excepției de neconstituționalitate. În acest sens este și practica jurisdicțională a Curții Constituționale cu privire la inadmisibilitatea invocării unei excepții direct în fața acesteia care, în toate cazurile, s-a referit la motive noi de neconstituționalitate ce nu fuseseră ridicate prin încheierea de sesizare."

Astfel, în cauza de față, instanța de judecată ar fi trebuit să fie cea care să califice în final cererea părții ca fiind sau nu o veritabilă excepție de neconstituționalitate în sensul art. 146 lit. d) din Constituție. În lipsa indicării unui text constituțional încălcat, ca cerință minimă, era evident că cererea părții nu putea fi calificată ca fiind o excepție de neconstituționalitate în sensul

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , iar instanța de judecată nu ar fi trebuit să sesizeze Curtea Constituțională, ci să o respingă ca inadmisibilă în temeiul

art. 29 alin. (1) și (6) din Legea nr. 47/1992 . În aceste condiții, o atare cerere nu este decât o simplă apărare invocată de către parte în procesul său pendinte. Eventual, instanța de judecată, ținând cont de rolul său activ, ar fi trebuit să îi pună în vedere părții să își motiveze cererea pentru a putea sesiza Curtea Constituțională cu o excepție de neconstituționalitate.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 219 alin. (1) lit. e) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003

privind Codul de procedură fiscală, excepție ridicată de Dumitru Manoli în Dosarul nr. 11.511/197/2008 al Tribunalului Brașov - Secția comercială și de contencios administrativ.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 6 iulie 2010.