Decizia nr. 212/2013
referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a dispozițiilor titlului VII - Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv cuprins în Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, astfel cum aplicarea acestora a fost stabilită de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 , precum și ale art. 329 din Codul de procedură civilă de la 1865
prezumat în vigoare
Legături cu alte acte
Ce face acest act
Constată neconstituționalitatea unor prevederi din 2
- Legea nr. 47/1992 18 mai 1992 (prevederi anume) privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale
- Legea nr. 134/2010 1 iulie 2010 (prevederi anume) privind Codul de procedură civilă
Pune în aplicare 2
- Legea nr. 134/2010 1 iulie 2010 (prevederi anume) privind Codul de procedură civilă
- Decizia nr. 27/2011 18 ianuarie 2011 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 109 alin. (2) și (3)…
Augustin Zegrean - președinte
Aspazia Cojocaru - judecător
Acsinte Gaspar - judecător
Petre Lăzăroiu - judecător
Mircea Ștefan Minea - judecător
Iulia Antoanella Motoc - judecător
Ion Predescu - judecător
Puskas Valentin Zoltan - judecător
Tudorel Toader - judecător
Fabian Niculae - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.
Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor
art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992
privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a dispozițiilor titlului VII - Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv cuprins în
privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, astfel cum aplicarea acestora a fost stabilită de Înalta Curte de Casație și Justiție prin
Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 , și ale art. 329 din Codul de procedură civilă de la 1865, excepții invocate de Irena Silberstein în Dosarul nr. 10.760/3/2012 al Tribunalului București - Secția a III-a civilă, de Gabriela Muraru în Dosarul nr. 3.087/303/2008 al Tribunalului București - Secția a III-a civilă, de Irena Silberstein în Dosarul nr. 69.143/3/2011 al Tribunalului București - Secția a V-a civilă, precum și de Societatea Comercială "Textila Oltului" - S.A. din Sfântu Gheorghe în Dosarul nr. 301/2/2013 al Curții de Apel București - Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, și care formează obiectul dosarelor Curții Constituționale nr. 40D/2013, nr. 80D/2013, nr. 81D/2013 și, respectiv, nr. 117D/2013.
La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.
Magistratul-asistent precizează că dosarele nr. 40D/2013, nr. 80D/2013, nr. 81D/2013 și nr. 117D/2013 au fost conexate la termenul de judecată din data de 2 aprilie 2013, fiind repuse pe rol. De asemenea, referă asupra faptului că reprezentanta autoarelor excepției de neconstituționalitate, doamna avocat Corina Ruxandra Popescu, a depus la dosarul cauzei o cerere prin care, arătând că se află în imposibilitate de a se prezenta la acest termen de judecată, lasă la aprecierea completului de judecată posibilitatea amânării judecării cauzei pentru acest motiv.
Curtea, deliberând, apreciază că nu se impune amânarea judecării cauzei.
Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate.
CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarelor, constată următoarele:
Prin Încheierea din 17 decembrie 2012, Decizia civilă nr. 2.065R din 11 septembrie 2012, Încheierea din 13 noiembrie 2012 și, respectiv, Decizia civilă nr. 156R din 24 ianuarie 2013, Tribunalul București - Secția a III-a civilă, Tribunalul București - Secția a V-a civilă și Curtea de Apel București - Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale au sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor
art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992
privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a dispozițiilor titlului VII - Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv cuprins în
privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, astfel cum aplicarea acestora a fost stabilită de Înalta Curte de Casație și Justiție prin
Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 , și ale art. 329 din Codul de procedură civilă de la 1865, excepție ridicată de Irena Silberstein, Gabriela Muraru și de Societatea Comercială "Textila Oltului" - S.A. din Sfântu Gheorghe în cauze având ca obiect cererile privind obligarea statului român la plata unor despăgubiri bănești pentru un imobil-teren, și, respectiv, teren și construcție, în temeiul
privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cererea privind restituirea în natură a unui imobil-teren, în temeiul
art. 480 din Codul civil din 1864 și al Legii nr. 10/2001 .
În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată următoarele:
1. În ceea ce privește prevederile
art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , se susține că acestea sunt neconstituționale, în măsura în care sunt interpretate în sensul că excepția de neconstituționalitate poate avea ca obiect doar o lege sau o ordonanță ori o dispoziție dintr-o lege sau dintr-o ordonanță, iar nu și deciziile în interesul legii pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție. Se arată, în acest sens, că aceste din urmă decizii urmăresc interpretarea și aplicarea unitară a legii, având astfel caracter obiectiv și formând împreună cu legea în interesul căreia sunt date "un bloc de legalitate", similar "blocului de constituționalitate" format din Constituție și deciziile Curții Constituționale și "blocului de convenționalitate" alcătuit din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului. Or, în opinia autoarei excepției, dobândind aceeași forță juridică cu legea, deciziile pronunțate în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție au forță juridică inferioară Constituției și Convenției europene, ceea ce contravine atribuției Curții Constituționale de a garanta supremația Legii fundamentale. Se arată, în acest sens, că verificarea constituționalității actelor normative trebuie să se facă nu numai prin raportare la textul acestora, ci și față de interpretarea dată textului de lege de către Înalta Curte de Casație și Justiție, conform atribuției sale instituite prin art. 126 alin. (3) din Constituție.
2. Referitor la excepția de neconstituționalitate a prevederilor titlului VII din
Legea nr. 247/2005 , autoarea excepției arată că, în conformitate cu
Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 , pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul
legii, titlul VII cuprins în Legea nr. 247/2005
este interpretat ca fiind lege specială în raport cu prevederile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și, ca atare, înlătură de la aplicare aceste dispoziții convenționale. Prin urmare, în acord cu această decizie, acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobile preluate în mod abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al
Legii nr. 247/2005 , îndreptate direct împotriva statului român și întemeiate pe aceste dispoziții convenționale, trebuie respinse ca inadmisibile. În aceste condiții, aplicarea prioritară a dispozițiilor din legea internă, față de dispozițiile mai favorabile din Convenția europeană, contravine art. 20 alin. (2) din Constituție care consacră prioritatea reglementărilor internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile. În legătură cu acest din urmă aspect, se arată că, în acord cu jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, legea internă contravine dispozițiilor convenționale, deoarece, deși prevede accesul la o procedură administrativă, urmată, dacă este cazul, de una contencioasă, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să asigure, într-un termen rezonabil, restituirea imobilului sau plata unei indemnizații în favoarea persoanelor îndreptățite. Prin urmare, în opinia autoarei excepției de neconstituționalitate,
Legea nr. 247/2005 , interpretată conform deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, este contrară obligațiilor instituite în sarcina statului român prin Hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, precum și dispozițiilor constituționale și convenționale invocate.
3. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 329 din Codul de procedură civilă de la 1865, cu referire la obligația colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție de a solicita acestei instanțe să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești, se susține că acest text de lege încalcă principiile constituționale referitoare la statul de drept și dreptul la un proces echitabil, fiind în contradicție cu competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii. Se arată, în acest sens, că, soluționând un recurs în interesul legii formulat de însuși organul său de conducere, nu este asigurată condiția imparțialității și independenței judecătorilor, cu atât mai mult cu cât o parte dintre judecătorii care soluționează recursul în interesul legii sunt aceiași cu cei care l-au formulat. Invocă, în acest sens, Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 9 noiembrie 2004, pronunțată în Cauza Svetlana Naumenko împotriva Ucrainei.
Tribunalul București - Secția a III-a civilă, exprimându-și opinia în Dosarul nr. 40D/2013, apreciază că excepțiile de neconstituționalitate sunt neîntemeiate. În acest sens, arată că este firesc ca cea mai înaltă instanță de judecată din România să se preocupe de asigurarea interpretării și aplicării unitare a legii de către celelalte instanțe judecătorești, astfel încât în cauze similare deduse judecății să nu fie pronunțate soluții contradictorii. Se mai arată că prevederile titlului VII din
constituie legea specială prin care au fost reglementate măsuri reparatorii ce trebuie avute în vedere de către instanțele judecătorești în situația imposibilității restituirii în natură a imobilelor revendicate, iar prevederile art. 329 din Codul de procedură civilă, stabilind instituțiile abilitate conform legii să solicite Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept soluționate în mod diferit de către instanțele judecătorești, nu contravin dispozițiilor constituționale invocate.
Exprimându-și opinia în Dosarul nr. 80D/2013, aceeași instanță de judecată consideră că excepțiile de neconstituționalitate sunt neîntemeiate. În acest sens, arată că prevederile
art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992
nu contravin dispozițiilor constituționale invocate deoarece rolul instanței de contencios constituțional de a fi garantul supremației Constituției este exercitat în privința conformității actelor normative cu Legea fundamentală, iar nu în privința actelor jurisdicționale, astfel cum sunt recursurile în interesul legii. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 329 din Codul de procedură civilă de la 1865, arată că sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție de către colegiul de conducere al acestei instanțe, în vederea soluționării unui recurs în interesul legii, se face pe baza unei constatări statistice referitoare la existența unei practici neunitare și nu are în vedere exprimarea unei poziții asupra unei probleme de drept de către acest subiect de sezină.
De asemenea, în privința admisibilității excepției de neconstituționalitate a prevederilor titlului VII - Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv cuprins în
Legea nr. 247/2005 , Tribunalul București - Secția a IIIa civilă apreciază că, în realitate, obiectul excepției nu îl constituie dispozițiile titlului VII din
Legea nr. 247/2005 , ci modalitatea în care acestea au fost interpretate prin
Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 , pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii. Or, în temeiul
art. 29 din Legea nr. 47/1992 , care prevede expres și limitativ actele supuse controlului de constituționalitate, instanța de judecată a apreciat că o interpretare dată într-un recurs în interesul legii nu poate face obiect al unei excepții de neconstituționalitate, întrucât, pe de o parte, s-ar lărgi în mod nepermis sfera de aplicare a prevederilor
art. 29 din Legea nr. 47/1992 , iar, pe de altă parte, s-ar încălca atribuțiile ce revin instanțelor de judecată, respectiv Curții Constituționale, astfel cum acestea sunt menționate în Legea fundamentală. Mai mult, în opinia instanței de judecată, ceea ce poate fi supus controlului Curții Constituționale este actul normativ în sine, ca manifestare de voință a puterii legiuitoare, iar nu interpretarea dată printr-un act jurisdicțional.
De asemenea, Tribunalul București - Secția a V-a civilă, exprimându-și opinia în Dosarul nr. 81D/2013, apreciază că excepția de neconstituționalitate a prevederilor titlului VII cuprins în
este neîntemeiată. În acest sens, arată că existența normelor fundamentale cuprinse în art. 20 și 44 din Constituție nu împiedică instanța supremă să se pronunțe în cadrul recursului în interesul legii pentru a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, chiar dacă se pronunță inclusiv cu privire la concursul dintre legea specială internă și o dispoziție de protecție a Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Prin interpretările obligatorii date cu prilejul soluționării unui recurs în interesul legii, instanța de judecată apreciază că nu se încalcă statutul dobândit de aceeași Convenție în dreptul intern al statelor contractante, adică aplicabilitatea directă a dispozițiilor acesteia, cu excepția cazului în care dispozițiile legale interne sunt mai favorabile. Mai mult, dreptul statelor de a asigura interpretarea unitară a legii, prin intermediul instituțiilor abilitate, inclusiv prin raportare la drepturile ocrotite prin dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, vizează un scop legitim, măsura este prevăzută de lege și este necesară într-o societate democratică, în care trebuie evitate situațiile în care aceeași stare de fapt ar urma să primească două rezolvări diferite, în funcție de normele interne sau internaționale aplicabile. De asemenea, instanța de judecată consideră că, deși Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că
nu constituie un remediu efectiv, ci o soluție teoretică și iluzorie, acest lucru nu înseamnă că instanța de la Strasbourg a decis inaplicabilitatea în continuare a
Legii nr. 247/2005 , recomandând, dimpotrivă, ca autoritățile române să ia măsurile adecvate pentru a face ca mecanismele de despăgubire prevăzute prin legea specială să devină efective. Mai mult, potrivit art. 126 alin. (3) din Constituție, Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale, fiind astfel abilitată să dispună, inclusiv în situațiile în care sesizează că în practica judiciară se adoptă soluții diferite privind aplicarea blocului de legalitate, a blocului de constituționalitate sau a blocului de convenționalitate.
Curtea de Apel București - Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, exprimându-și opinia în Dosarul nr. 117D/2013, consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens, arată că, susținând violarea prevederilor art. 20 din Constituția României, autoarea excepției de neconstituționalitate nu s-a raportat la prevederile legale criticate, ci la conținutul hotărârii instanței supreme, prin care au fost dezlegate, printre altele, aspecte relative la compatibilitatea
Legii nr. 10/2001 , astfel cum a fost modificată prin
Legea nr. 247/2005 , cu Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și cu protocoalele adiționale acesteia, precum și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și la prevalența legii speciale în raport cu prevederile dreptului comun, coroborate cu cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la aceeași convenție. Atâta vreme cât hotărârile judecătorești pronunțate în procedura recursului în interesul legii nu fac parte din sfera actelor a căror legitimitate constituțională poate fi contestată - potrivit cu exigențele stabilite prin art. 147 din Constituție și
art. 29 din Legea nr. 47/1992
- pe calea excepției de neconstituționalitate, iar hotărârile pronunțate pe calea recursului în interesul legii au, potrivit art. 307 alin. ultim din Codul de procedură civilă de la 1865, caracter obligatoriu pentru instanțele judecătorești, instanța de judecată arată că nu are competența de a face o analiză critică cu privire la statuările făcute de instanța supremă prin
Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011
și, astfel, nu poate aprecia ca întemeiată susținerea autoarei excepției în sensul că s-a produs pretinsa violare a prevederilor art. 20 din Constituție.
Potrivit prevederilor
art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , actele de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.
Guvernul, exprimându-și punctul de vedere în dosarele nr. 40D/2013, nr. 81D/2013 și nr. 117D/2013, apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens, arată că obiectul excepției de neconstituționalitate nu poate fi extins și la deciziile pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul soluționării recursurilor în interesul legii.
Se arată că instituția recursului în interesul legii a fost creată de legiuitor în vederea eliminării posibilelor erori în calificarea juridică a unor situații de fapt și pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanțelor de judecată.
Soluțiile interpretative date în cadrul recursului în interesul legii unifică astfel diferențele de interpretare și de aplicare a aceluiași text de lege de către instanțele de judecată, fără să aibă efecte asupra soluțiilor jurisprudențiale anterior judecate, ce au intrat în puterea lucrului judecat, dar fiind considerate în doctrină "izvoare secundare de drept" sau "izvoare interpretative". În egală măsură, pronunțându-se asupra unui recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție contribuie la asigurarea supremației Constituției și a legilor, prin interpretarea și aplicarea unitară a acestora pe întreg teritoriul țării, în acord cu principiul constituțional al egalității în drepturi, instituit prin art. 16 din Legea fundamentală. Totodată, se arată că, în conformitate cu dispozițiile art. 126 alin. (2) și art. 129 din Constituție, stabilirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești este de competența exclusivă a legiuitorului, iar potrivit art. 146 din Legea fundamentală, Curtea Constituțională soluționează excepțiile de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial ce privesc neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei. Așadar, excepția de neconstituționalitate nu constituie un mijloc tehnic procesual specific acțiunii civile sau celei penale, ci reprezintă un mijloc tehnic de apărare aparținând dreptului constituțional, a cărui pertinență trebuie supusă cenzurii instanței de judecată.
De asemenea, invocând jurisprudența Curții Constituționale în ceea ce privește prevederile titlului VII cuprins în
Legea nr. 247/2005 , arată că este opțiunea exclusivă a legiuitorului de a decide asupra modului de reparare a injustițiilor și abuzurilor din legislația trecută, prevederile de lege criticate fiind în acord cu dispozițiile constituționale ale art. 44 alin. (1) teza a doua, potrivit cărora conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege. De asemenea, Curtea Constituțională a statuat, în jurisprudența sa, că prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale fac parte integrantă din ordinea juridică internă a statelor semnatare, acest aspect implicând obligația pentru judecătorul național de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională.
Avocatul Poporului, exprimându-și punctul de vedere în dosarele nr. 40D/2013 și nr. 80D/2013, consideră că prevederile legale criticate sunt constituționale. În acest sens, arată că, prin includerea în sfera controlului de constituționalitate a deciziilor pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, instanța de contencios constituțional s-ar transforma într-un legislator pozitiv, ceea ce ar contraveni dispozițiilor art. 61 alin. (1) din Constituție, precum și principiului constituțional al separației puterilor în stat, consacrat prin art. 1 alin. (4). În ceea ce privește criticile de neconstituționalitate formulate în legătură cu prevederile titlului VI din
și art. 329 din Codul de procedură civilă de la 1865, se apreciază că autoarea excepției critică, pe de o parte, considerentele pronunțate de instanța supremă în
Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 , în legătură cu interpretarea și aplicarea unitară a
Legii nr. 247/2005 , iar, pe de altă parte, neconstituționalitatea relevată în legătură cu prevederile art. 329 din Codul de procedură civilă de la 1865 vizează modul de reglementare a acestui text de lege. Prin urmare, modul de interpretare și aplicare a acestor dispoziții legale nu reprezintă o prolemă de constituționalitate, ci excedează competenței Curții Constituționale. Invocă jurisprudența Curții Constituționale în materia instituției recursului în interesul legii.
Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
CURTEA,
examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorii-raportori, notele scrise depuse de către autorii excepțiilor de neconstituționalitate, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și
Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:
Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale
art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă prevederile
art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992
privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 3 decembrie 2010, ale titlului VII - Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv cuprins în
privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, astfel cum aplicarea acestora a fost stabilită de Înalta Curte de Casație și Justiție prin
Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011
referitoare la recursurile în interesul legii formulate de Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție și procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la calitatea procesuală pasivă a statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în cererile având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al
privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 120 din 17 februarie 2012, și ale prevederilor art. 329 din Codul de procedură civilă de la 1865.
Textele de lege criticate au următorul cuprins:
-
Articolul 29
alin. (1) din Legea nr. 47/1992 : "(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.";
- Titlul VII - Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv din
cuprinde șase capitole, și anume: cap. I - Dispoziții generale, art. 1-5, cap. II - Fondul "Proprietatea", art. 6-12^1, cap. III - Măsuri instituționale, art. 13-14^2, cap. IV - Măsuri anticorupție, art. 15, cap. V - Procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor, art. 16-18, cap. V^1 - Valorificarea titlurilor de despăgubire. Stabilirea algoritmului de atribuire a acțiunilor emise de Fondul "Proprietatea", art. 18^1-18^9, cap. VI - Căi de atac în justiție, art. 19-20, cap. VI^1 - Răspunderi și sancțiuni, art. 20^1, cap. VII - Dispoziții tranzitorii și finale, art. 21-33;
- Art. 329 din Codul de procedură civilă de la 1865: "Pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești."
Curtea constată că prevederile art. 329 din Codul de procedură civilă de la 1865 au fost preluate integral în
art. 514 din Legea nr. 134/2010
privind Codul de procedură civilă, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 545 din 3 august 2012.
Curtea Constituțională urmează să se pronunțe însă asupra prevederilor art. 329 din Codul de procedură civilă de la 1865, deoarece acestea sunt aplicabile în continuare cauzei deduse judecății instanței de fond, potrivit principiului tempus regit actum. Mai mult, așa cum a statuat Curtea în
Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, ale cărei considerente de principiu sunt valabile și în prezenta cauză, controlul de constituționalitate asupra dispozițiilor ulterioare sesizării, chiar dacă ar conține prevederi asemănătoare, ar echivala cu ridicarea din oficiu de către Curtea Constituțională a excepției de neconstituționalitate cu privire la alte texte decât cele criticate de către autorul excepției, ceea ce este inadmisibil, fiind contrar dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție și ale
art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 .
În opinia autorilor excepției de neconstituționalitate, prevederile
art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992
contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 126 alin. (3) referitor la competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești și art. 142 alin. (1) privind funcția Curții Constituționale de garant al supremației Constituției.
De asemenea, prevederile titlului VII - Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv din
sunt considerate a fi contrare dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 20 - Tratatele internaționale privind drepturile omului și art. 44 - Dreptul de proprietate privată.
În ceea ce privește prevederile art. 329 din Codul de procedură civilă de la 1865, în opinia autorilor excepției de neconstituționalitate, acestea contravin dispozițiilor art. 1 alin. (3) referitor la statul de drept, art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil și art. 126 alin. (3) privind competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată următoarele:
I. În ceea ce privește critica de neconstituționalitate a prevederilor
art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , se susține că acestea sunt neconstituționale, în măsura în care sunt interpretate în sensul că excepția de neconstituționalitate poate avea ca obiect doar o lege sau ordonanță ori o dispoziție dintr-o lege sau dintr-o ordonanță, iar nu și deciziile în interesul legii pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție.
Analizând propria jurisprudență în ceea ce privește critica dispozițiilor unei decizii pronunțate într-un recurs în interesul legii, Curtea constată că, în ceea ce privește competența Curții Constituționale de a se pronunța asupra constituționalității unor prevederi legale, în interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, cu prilejul soluționării unui recurs în interesul legii, jurisprudența instanței de contencios constituțional a cunoscut anumite nuanțări, în funcție de obiectul controlului de constituționalitate, și anume, în primul caz, dacă acest control privea însăși decizia pronunțată într-un recurs în interesul legii, respectiv, în a doua situație, dacă excepția de neconstituționalitate se referea la textele de lege interpretate de către Înalta Curte de Casație și Justiție cu prilejul soluționării unui recurs în interesul legii.
Astfel, pentru prima situație, relevante sunt
Decizia nr. 409 din 4 noiembrie 2003
referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 35 din Legea nr. 33/1994
privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică și ale Deciziei nr. VI din 27 septembrie 1999 a Secțiilor Unite ale Curții Supreme de Justiție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 848 din 27 noiembrie 2003, precum și
Decizia nr. 854 din 23 iunie 2011
referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 394 din Codul de procedură penală în interpretarea dată prin Decizia nr. LX/2007 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 21 septembrie 2011.
Prin aceste decizii, Curtea a statuat că o decizie pronunțată într-un recurs în interesul legii nu poate constitui eo ipso obiect al excepției de neconstituționalitate, fiind, din această perspectivă, inadmisibilă, deoarece instanța de contencios constituțional, în acord cu prevederile art. 146 din Legea fundamentală, nu are competența de a cenzura constituționalitatea hotărârilor judecătorești, indiferent că sunt pronunțate în dezlegarea unor pricini de drept comun ori în vederea interpretării și aplicării unitare a legii.
Mai mult chiar, distinct de cele reținute prin deciziile menționate, Curtea reține că, potrivit art. 126 alin. (3) din Constituție, Înalta Curte de Casație și Justiție are deplina competență de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești, conținutul acestei dispoziții din Legea fundamentală fiind transpus în cadrul legislației infraconstituționale în cuprinsul art. 329 din Codul de procedură civilă de la 1865, cu modificările și completările ulterioare, în prezent art. 514 din noul Cod de procedură civilă, articole ce prevăd subiectele de drept care pot solicita Înaltei Curte de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept ce au fost soluționate în mod diferit de către instanțele judecătorești.
Pe de altă parte, în cazul în care obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile legale interpretate de către Înalta Curte de Casație și Justiție cu prilejul soluționării unui recurs în interesul legii, Curtea a statuat că, din perspectiva raportării la prevederile Constituției, instanța de contencios constituțional verifică constituționalitatea textelor legale aplicabile în interpretarea consacrată prin recursurile în interesul legii, și aceasta deoarece Legea fundamentală reprezintă cadrul și măsura în care legiuitorul și celelalte autorități pot acționa, astfel încât și interpretările care se pot aduce normei juridice trebuie să țină cont de această exigență de ordin constituțional cuprinsă chiar în art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, potrivit căruia în România respectarea Constituției și a supremației sale este obligatorie. În acest sens sunt
Decizia nr. 8 din 18 ianuarie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 186 din 17 martie 2011, sau
Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 7 iulie 2011, prin care s-a statuat că, indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea Constituțională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituția, menținându-se astfel prezumția de constituționalitate a textului în această interpretare, atât instanțele judecătorești, cât și organele administrative trebuie să se conformeze deciziei Curții și să o aplice ca atare.
Aplicând aceste considerente de principiu la prezenta excepție de neconstituționalitate, Curtea constată că analiza prevederilor
art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992
nu poate fi disociată de excepția de neconstituționalitate a prevederilor titlului VII din
Legea nr. 247/2005 , întrucât autorii excepției de neconstituționalitate critică pentru motive de neconstituționalitate aceste prevederi legale, astfel cum acestea au fost interpretate prin
Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 , pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție.
II. 1. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor titlului VII cuprins în
privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, astfel cum aplicarea acestora a fost stabilită de Înalta Curte de Casație și Justiție prin
Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 , autorii excepției de neconstituționalitate arată că, prin această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobile preluate în mod abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al
Legii nr. 247/2005 , îndreptate direct împotriva statului român și întemeiate pe dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, trebuie respinse ca inadmisibile.
Curtea reține că, prin această decizie, cea mai înaltă instanță de control judiciar, în exercitarea competenței sale specifice de soluționare a recursurilor în interesul legii, reglementată de art. 126 alin. (3) din Constituție și transpusă în cadrul legislației infraconstituționale în cuprinsul art. 329 din Codul de procedură civilă de la 1865, cu modificările și completările ulterioare, în prezent art. 514 din noul Cod de procedură civilă, a dat dezlegare unei probleme de drept, care nu se circumscrie unei veritabile operațiuni de interpretare a conținutului normativ al titlului VII din
Astfel, Curtea constată că
Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 27 din 14 noiembrie 2011
nu realizează o interpretare stricto sensu a textelor de lege cuprinse în titlul VII al
Legii nr. 247/2005 , ci constituie o soluție jurisprudențială obligatorie pentru instanțele judecătorești care face aplicarea legii speciale, în virtutea principiului specialia generalibus derogant. Așadar, această decizie a fost dată pentru a dezlega problema aplicării prevederilor titlului VII din legea criticată, lege derogatorie de la dreptul comun.
Din această perspectivă, Curtea constată că excepția de față prezintă, sub aspectul obiectului său, următoarea particularitate: autoarea excepției indică drept obiect al acesteia dispozițiile cuprinse în titlul VII din
Legea nr. 247/2005 , criticând, în realitate,
Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 27 din 14 noiembrie 2011 , fără însă ca aceasta din urmă să intervină asupra lor în vederea interpretării și stabilirii, în concret, a unui anumit sens în funcție de situații și soluții jurisprudențiale diferite. Față de aceste împrejurări, Curtea, având în vedere obiectul criticii de neconstituționalitate, constată că excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă.
II.2. În ceea ce privește critica dispozițiilor unei decizii pronunțate într-un recurs în interesul legii, Curtea a statuat de principiu în jurisprudența sa că o asemenea decizie nu poate constitui eo ipso obiect al excepției de neconstituționalitate, fiind, din această perspectivă, inadmisibilă, deoarece instanța de contencios constituțional, în acord cu prevederile art. 146 din Legea fundamentală, nu are competența de a cenzura constituționalitatea hotărârilor judecătorești, indiferent că sunt pronunțate în dezlegarea unor pricini de drept comun ori în vederea interpretării și aplicării unitare a legii (a se vedea, în acest sens,
Decizia nr. 409 din 4 noiembrie 2003
referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 35 din Legea nr. 33/1994
privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică și ale Deciziei nr. VI din 27 septembrie 1999 a Secțiilor Unite ale Curții Supreme de Justiție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 848 din 27 noiembrie 2003).
Cu toate acestea, împrejurarea că printr-o decizie pronunțată într-un recurs în interesul legii se dă unui text legal o anumită interpretare nu este de natură a fi convertită într-un fine de neprimire care să oblige Curtea ca, în pofida rolului său de garant al supremației Constituției, să nu analizeze textul în interpretarea dată de instanța supremă. Constituția reprezintă cadrul și măsura în care legiuitorul și celelalte autorități pot acționa; astfel și interpretările care se pot aduce normei juridice trebuie să țină cont de această exigență de ordin constituțional cuprinsă chiar în art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, potrivit căruia în România respectarea Constituției și a supremației sale este obligatorie. Din perspectiva raportării la prevederile Constituției, Curtea Constituțională verifică constituționalitatea textelor legale aplicabile în interpretarea consacrată prin recursurile în interesul legii. A admite o teză contrară contravine însăși rațiunii existenței Curții Constituționale, care și-ar nega rolul său constituțional acceptând ca un text legal să se aplice în limite ce ar putea intră în coliziune cu Legea fundamentală (a se vedea, în acest sens,
Decizia nr. 854 din 23 iunie 2011
referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 394 din Codul de procedură penală în interpretarea dată prin Decizia nr. LX/2007, pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 21 septembrie 2011, sau
Decizia nr. 8 din 18 ianuarie 2011
referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor
art. 35 din Legea nr. 33/1994
privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 186 din 17 martie 2011).
Curtea constată că în jurisprudența sa cu privire la această materie pot fi identificate două abordări distincte, în funcție de obiectul criticii de neconstituționalitate, și anume: în primul caz, când autorul excepției critică însăși decizia pronunțată într-un recurs în interesul legii, excepția având caracter inadmisibil și, respectiv, în a doua situație, dacă excepția de neconstituționalitate se referă la textele de lege interpretate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, cu prilejul soluționării unui recurs în interesul legii, când Curtea are competența de a se pronunța pe fondul excepției.
În subsidiar, Curtea reține că dispozițiile titlului VII din
au mai fost supuse controlului de constituționalitate, prin raportare la prevederile constituționale cuprinse în art. 44 - Dreptul de proprietate privată, precum și ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Astfel, prin
deciziile nr. 801 din 3 iulie 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 575 din 30 iulie 2008, nr. 5 din 8 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 203 din 31 martie 2009, sau nr. 1.241 din 6 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 749 din 4 noiembrie 2009, Curtea a statuat că titlul VII cuprins în
conține prevederi privind organizarea Fondului "Proprietatea" și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea
privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, fiind reglementate procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor, valorificarea titlurilor de despăgubire, stabilirea algoritmului de atribuire a acțiunilor emise de Fondul "Proprietatea", căi de atac împotriva deciziilor Comisiei centrale pentru stabilirea despăgubirilor.
În legătură cu această procedură specială de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv, Curtea a statuat, prin
deciziile nr. 5 din 8 ianuarie 2009
sau nr. 1.241 din 6 octombrie 2009, că este opțiunea exclusivă a legiuitorului de a decide asupra modului de reparare a injustițiilor și abuzurilor din legislația trecută, prevederile de lege criticate fiind în acord cu dispozițiile constituționale ale art. 44 alin. (1) teza a doua, potrivit cărora conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege.
III. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 329 din Codul de procedură civilă de la 1865, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra constituționalității acestor prevederi legale. Astfel, prin
deciziile nr. 1.338 din 11 octombrie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 895 din 16 decembrie 2011,
Decizia nr. 600 din 14 aprilie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 395 din 11 iunie 2009,
Decizia nr. 360 din 25 martie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 14 mai 2010, și
Decizia nr. 1.027 din 14 iulie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 703 din 5 octombrie 2011, Curtea a reținut, în esență, că, în vederea eliminării posibilelor erori în calificarea juridică a unor situații de fapt și pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanțelor de judecată, a fost creată de către legiuitor instituția recursului în interesul legii. De altfel, potrivit art. 126 alin. (3) din Constituție, "Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești", astfel încât instituirea recursului în interesul legii nu face decât să transpună în legislație conținutul acestei dispoziții constituționale.
Pe de altă parte, instituirea caracterului obligatoriu al dezlegărilor date problemelor de drept judecate pe calea recursului în interesul legii nu face decât să dea eficiență rolului constituțional al Înaltei Curți de Casație și Justiție, contribuind la consolidarea statului de drept.
Așa fiind, Curtea a statuat că prevederile criticate din Codul de procedură civilă, care îndrituiesc Înalta Curte de Casație și Justiție să unifice diferențele de interpretare și aplicare a aceluiași text de lege de către celelalte instanțe judecătorești naționale, nu aduc atingere normelor constituționale, ci, dimpotrivă, contribuie, pentru motivele mai sus arătate, la asigurarea exigențelor statului de drept.
Soluția și considerentele cuprinse în deciziile menționate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză, neintervenind elemente noi, de natură a determina reconsiderarea jurisprudenței Curții.
Distinct de cele statuate în deciziile menționate, în prezenta cauză, Curtea reține că motivarea excepției de neconstituționalitate se referă la faptul că obligația colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție de a solicita acestei instanțe să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești nu asigură condiția imparțialității și independenței judecătorilor, cu atât mai mult cu cât o parte dintre judecătorii care soluționează recursul în interesul legii sunt aceiași cu cei care l-au formulat.
Curtea constată că aceste susțineri nu sunt întemeiate, dat fiind faptul că recursul în interesul legii nu este o cale de atac propriu-zisă, ci este un mijloc procedural de asigurare a unei practici jurisprudențiale unitare la nivelul tuturor instanțelor judecătorești. În acest sens, dispozițiile art. 330^7 alin. (2) din Codul de procedură civilă de la 1865 dispun în mod expres că soluțiile se pronunță numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese.
De altfel, conferirea calității procesuale active și Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, în urma modificării și completării Codului de procedură civilă de la 1865 prin
privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, a fost justificată de faptul că însăși instanța supremă poate constata existența unei jurisprudențe neunitare pe întreg teritoriul țării sau la nivelul anumitor instanțe judecătorești.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al
art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
I. Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992
privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, excepție ridicată de Irena Silberstein în Dosarul nr. 10.760/3/2012 al Tribunalului București - Secția a III-a civilă și de Gabriela Muraru în Dosarul nr. 3.087/303/2008 al aceleiași instanțe.
II. Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor titlului VII - Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv cuprins în
privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, astfel cum aplicarea acestora a fost stabilită de Înalta Curte de Casație și Justiție prin
Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 , excepție ridicată de Irena Silberstein în Dosarul nr. 10.760/3/2012 al Tribunalului București - Secția a III-a civilă și de aceeași autoare în Dosarul nr. 69.143/3/2011 al Tribunalului București - Secția a V-a civilă, precum și de Societatea Comercială "Textila Oltului" - S.A. din Sfântu Gheorghe în Dosarul nr. 301/2/2013 al Curții de Apel București - Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale.
III. Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Irena Silberstein în Dosarul nr. 10.760/3/2012 al Tribunalului București - Secția a III-a civilă și de Gabriela Muraru în Dosarul nr. 3.087/303/2008 al aceleiași instanțe și constată că dispozițiile art. 329 din Codul de procedură civilă de la 1865 sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Definitivă și general obligatorie.
Decizia se comunică Tribunalului București - Secția a III-a civilă, Tribunalului București - Secția a V-a civilă, precum și Curții de Apel București - Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunțată în ședința din data de 29 aprilie 2013.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE, AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Fabian Niculae
Textul este prelucrat automat din sursa indicată; numerotarea și legăturile pot conține erori. Referințele subliniate duc la actele citate, așa cum au fost identificate de noi.