Decizia nr. 741/2017

Valer Dorneanu

- președinte

Marian Enache

- judecător

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ștefan Minea

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Livia Doina Stanciu

- judecător

Simona-Maya Teodoroiu

- judecător

Varga Attila

- judecător

Andreea Costin

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan Sorin Daniel Chiriazi.

1.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 421 alin. (2) din Codul de procedură civilă , excepție ridicată de Marin Ciuraru în Dosarul nr. 2.466/89/2014 al Curții de Apel Iași - Secția litigii de muncă și asigurări sociale și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.089D/2016.

2.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3.

Președintele dispune a se face apelul și în Dosarul nr. 1.973D/2016, având ca obiect excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 421 alin. (2) din Codul de procedură civilă , excepție ridicată de Marin Nechita în Dosarul nr. 3.647/321/2014 al Tribunalului Neamț - Secția I civilă.

4.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

5.

Curtea, din oficiu, pune în discuție conexarea dosarelor. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu conexarea acestora. Curtea, având în vedere obiectul excepțiilor de neconstituționalitate, în temeiul

art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, dispune conexarea Dosarului nr. 1.973D/2016 la Dosarul nr. 1.089D/2016, care a fost primul înregistrat.

6.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, având în vedere jurisprudența Curții Constituționale cu privire la reglementarea similară celei criticate în prezenta cauză, cuprinsă în

Codul de procedură civilă din 1865 . În acest sens invocă

deciziile nr. 311 din 15 noiembrie 2001

și

nr. 124 din 16 februarie 2006 .

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, constată următoarele:

7.

Prin Decizia nr. 9 din 11 mai 2016 și Decizia civilă nr. 186 din 21 septembrie 2016, pronunțate în Dosarul nr. 2.466/89/2014, respectiv Dosarul nr. 3.647/321/2014, Curtea de Apel Iași - Secția litigii de muncă și asigurări sociale și, respectiv, Tribunalul Neamț - Secția I civilă au sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 421 alin. (2) din Codul de procedură civilă , excepții ridicate de Marin Ciuraru și, respectiv, Marin Nechita, în cauze având ca obiect soluționarea recursurilor formulate împotriva unor sentințe civile prin care s-a constatat perimarea contestației formulate împotriva unei decizii de suspendare a contractului de muncă, respectiv perimarea cererii de chemare în judecată.

8.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că prin reglementarea diferită a căilor de atac ce pot fi exercitate într-o cauză în care, conform legii, hotărârea pronunțată poate fi atacată doar cu apel se creează un dezechilibru procesual față de ceilalți participanți la actul de justiție. Astfel, în condițiile în care hotărârea pronunțată asupra fondului cauzei poate fi atacată doar cu apel, iar hotărârea pronunțată asupra excepției perimării poate fi atacată doar cu recurs, se apreciază că recursul este asimilat apelului, iar regulile stabilite pentru apel se aplică și în cazul recursului.

9.

Se mai apreciază că, atât timp cât în aceeași cauză, pentru două aspecte diferite, se pot exercita două căi de atac diferite, se instituie o discriminare, întrucât regulile aplicabile recursului sunt mai restrictive decât cele aplicabile apelului, care are un caracter devolutiv.

10.

Se mai susține că termenul stabilit de dispoziția legală criticată, respectiv 5 zile de la pronunțare și nu de la comunicare, este unul nerezonabil, deoarece nu pot fi invocate motivele de casare prevăzute de

art. 488 din Codul de procedură civilă

în lipsa comunicării hotărârii. Susține că termenele care curg de la pronunțare sunt reglementate în legislația penală, unde exercitarea unei căi de atac nu este determinată și de motivarea imediată. În procesul civil, un recurs se poate promova sub sancțiunea nulității numai în raport cu motivele strict prevăzute de lege.

11.

Prin urmare se arată că termenul de recurs trebuie să curgă de la comunicarea hotărârii, pentru a se evita sancțiunea nulității recursului pentru nemotivare în termenul legal.

12.

Curtea de Apel Iași - Secția litigii de muncă și asigurări sociale apreciază că dispozițiile legale criticate sunt constituționale. Menționează jurisprudența Curții Constituționale referitoare la dispozițiile legale similare cuprinse în

vechea lege procesual civilă , respectiv

Decizia nr. 311 din 15 noiembrie 2001

și

Decizia nr. 124 din 16 februarie 2006 .

13.

Tribunalul Neamț - Secția I civilă apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Reglementarea exercitării căii de atac a recursului de la pronunțarea hotărârii de perimare asigură o rapidă analizare a hotărârii de perimare și, implicit, o statuare în ceea ce privește soarta procesului asupra căruia s-a constatat perimarea. Instanța, având în vedere dispozițiile

art. 487 alin. (1) din Codul de procedură civilă , mai arată că legiuitorul a reglementat un termen de 5 zile pentru exercitarea recursului, termen care curge de la pronunțarea hotărârii de perimare, și un termen de 5 zile pentru motivarea recursului, care curge de la data comunicării hotărârii de perimare.

14.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , actele de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

15.

Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate invocată este neîntemeiată.

16.

Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile legale criticate sunt constituționale.

17.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile

Constituției , precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

18.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale

art. 1 alin. (2) , ale

art. 2 ,

3 ,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

19.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă dispozițiile

art. 421 alin. (2) din Codul de procedură civilă , care au următorul cuprins: „Hotărârea care constată perimarea este supusă recursului, la instanța ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la pronunțare. Când perimarea se constată de o secție a Înaltei Curți de Casație și Justiție, recursul se judecă de Completul de 5 judecători.“

20.

În opinia autorilor excepției de neconstituționalitate, dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale ale

art. 16

privind egalitatea în drepturi și ale

art. 21

privind accesul liber la justiție. De asemenea se invocă și dispozițiile

art. 1

privind obligația de a respecta drepturile omului și ale

art. 13

privind dreptul la un recurs efectiv din

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale , ale

art. 47 alin. (1)

și

(2)

privind dreptul la o cale eficientă și la un proces echitabil din

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene , precum și ale

art. 10

privind dreptul la un proces echitabil din

Declarația Universală a Drepturilor Omului .

21.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că sancțiunea procedurală a perimării este determinată de necesitatea de a se curma starea de incertitudine creată asupra unor raporturi juridice deduse judecății prin cererea de chemare în judecată lăsată în nelucrare timp de 6 luni, din vina părții. Perimarea și, implicit, consecințele ei, prevăzute de

art. 422 din Codul de procedură civilă , ar fi putut fi evitate dacă părțile s-ar fi interesat în perioada de 6 luni de la data suspendării cauzei de stadiul în care se află judecata.

22.

Curtea constată că dispozițiile legale criticate preiau soluția legislativă consacrată de

art. 253 alin. 2 din Codul de procedură civilă din 1865 , potrivit căruia „Hotărârea care constată perimarea este supusă recursului în termen de 5 zile de la pronunțare.“, care au format obiect al controlului de constituționalitate, Curtea constatând constituționalitatea acestora (a se vedea, în acest sens, spre exemplu,

Decizia nr. 311 din 15 noiembrie 2001 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 25 din 17 ianuarie 2002, sau

Decizia nr. 1.454 din 3 noiembrie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 22 din 11 ianuarie 2012). Curtea a reținut că, prin reglementarea instituției perimării, ca sancțiune procedurală aplicabilă titularului unei cereri de chemare în judecată care a lăsat-o în nelucrare din vina sa, nu este încălcat accesul liber la justiție, ci acesta este supus condiției respectării unor exigențe legale, determinate tocmai de necesitatea asigurării unui proces echitabil. În jurisprudența sa, de exemplu prin

Decizia nr. 236 din 5 iulie 2001 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 739 din 20 noiembrie 2001, Curtea a statuat în mod constant că accesul liber la justiție semnifică faptul că orice persoană poate sesiza instanțele judecătorești în cazul în care consideră că drepturile, libertățile sau interesele sale legitime au fost încălcate, iar nu faptul că acest acces nu poate fi supus niciunei condiționări. Este de competența exclusivă a legiuitorului instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, soluție care rezultă din dispozițiile constituționale ale

art. 126 alin. (2) , potrivit cărora „Competența [...] și procedura de judecată sunt stabilite de lege“, și ale

art. 129 , potrivit cărora „Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii“. Legiuitorul poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, ca și modalitățile de exercitare a drepturilor procedurale, accesul liber la justiție presupunând posibilitatea neîngrădită a tuturor celor interesați de a utiliza aceste proceduri în formele și în modalitățile instituite de lege, nicio lege neputând exclude de la exercițiul drepturilor procesuale astfel instituite vreo categorie sau vreun grup social.

23.

De altfel, Curtea a reținut că dispoziția legală criticată reglementează doar existența unei căi de atac împotriva hotărârii care constată perimarea (recursul), precum și modul de exercitare a acesteia (în termen de 5 zile de la pronunțarea hotărârii care constată perimarea), ceea ce nu poate fi considerat contrar pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului, niciun text al acestora neprevăzând că termenul de exercitare a unei căi de atac curge de la comunicarea hotărârii judecătorești. Dimpotrivă, este recunoscut dreptul statelor semnatare ale

Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

de a-și stabili propriile căi de atac.

24.

Așadar, prevederea legală potrivit căreia termenul de recurs curge de la pronunțarea hotărârii care constată perimarea nu încalcă accesul liber la justiție sau dreptul la apărare, întrucât părțile sunt încunoștințate din timp despre judecată și, prin urmare, au posibilitatea de a-și exercita dreptul la apărare, ceea ce constituie tocmai o reglementare a exercitării dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor și a intereselor sale legitime.

25.

În continuare, referitor la susținerile potrivit cărora termenul de recurs ar trebui să curgă de la momentul comunicării hotărârii supuse recursului, în caz contrar fiind încălcat principiul egalității în drepturi și dreptul la o cale efectivă de atac, precum și la faptul că reglementarea diferită a căilor de atac ce pot fi exercitate într-o cauză creează un dezechilibru procesual față de ceilalți participanți la justiție, Curtea reține că aceste critici urmăresc, practic, modificarea unor soluții legislative în sensul dorit de autorii excepției, deoarece, printr-o anumită interpretare, într-o speță dată, aceștia se află într-o situație nefavorabilă.

26.

Dispozițiile legale criticate nu aduc atingere principiului egalității în drepturi a cetățenilor, întrucât se aplică în mod egal tuturor celor aflați în situația prevăzută în ipoteza normei legale, fără nicio discriminare pe considerente arbitrare.

27.

Totodată, Curtea observă că, în

Codul de procedură civilă , legiuitorul a reglementat prin

art. 487 alin. (1)

că „Recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la

art. 470 alin. (5) , aplicabile și în recurs“, cu alte cuvine faptul că, în cazul în care termenul de exercitare a recursului curge de la pronunțare, motivarea acestuia se va face într-un termen de aceeași durată, care curge, însă, de la data comunicării hotărârii. Instanța sesizată cu soluționarea recursului împotriva hotărârii prin care s-a constatat perimarea analizează dacă această măsură a fost dispusă cu respectarea dispozițiilor legale referitoare la perimarea cererii și nu fondul cererii a cărei perimare se constată, perimarea fiind un incident procedural intervenit în cursul unui proces. Prin urmare, cererea de chemare în judecată, respectiv hotărârea de constatare a perimării reprezintă două chestiuni distincte, astfel încât nu se poate susține că, dacă hotărârea pronunțată în soluționarea cererii de chemare în judecată este supusă apelului, atunci legiuitorul ar fi trebuit să prevadă calea de atac a apelului și pentru hotărârea de constatare a perimării.

28.

Faptul că hotărârea de perimare poate fi atacată cu recurs, iar hotărârea asupra fondului poate fi atacată cu apel, nu contravine principiului egalității cetățenilor în fața legii și nici accesului liber la justiție. În cazul în care instanța constată că perimarea nu a intervenit, va pronunța o încheiere care poate fi atacată odată cu fondul procesului, potrivit

art. 421 alin. (1) din Codul de procedură civilă , prin intermediul acelei căi de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârii de fond.

29.

Astfel, Curtea reține că încheierile prin care se constată că perimarea nu a intervenit, respectiv, hotărârile prin care se constată perimarea, reglementate de

alin. (1)

și, respectiv,

alin. (2) al art. 421 din Codul de procedură civilă , au efecte diferite. Ca atare, în cazul neintervenirii perimării, judecata continuă, în timp ce, în cazul constatării acesteia, toate actele de procedură făcute de acea instanță sunt lipsite de efect. Așadar, până la rămânerea definitivă a hotărârii care a constatat perimarea, judecarea procesului rămâne sub semnul incertitudinii. În primul caz, atunci când se constată că perimarea nu a intervenit, încheierea poate fi atacată odată cu fondul cauzei, respectiv prin intermediul acelei căi de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârii de fond. În cel de-al doilea caz, atunci când perimarea a fost constatată, legiuitorul a prevăzut calea de atac a recursului. Diferențierea soluțiilor legislative pentru cele două cazuri are o premisă rațională și obiectivă din perspectiva efectelor diferite produse de încheierea prin care nu se constată intervenția perimării și de hotărârea prin care se constată aceasta, astfel cum s-a arătat anterior.

30.

Prin urmare, principiul egalității nu are semnificația introducerii unei uniformizări a soluțiilor legislative, fiind posibilă aplicarea unor tratamente juridice diferite, în cazurile în care aceasta se justifică în mod obiectiv și rațional.

31.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Marin Ciuraru în Dosarul nr. 2.466/89/2014 al Curții de Apel Iași - Secția litigii de muncă și asigurări sociale și de Marin Nechita în Dosarul nr. 3.647/321/2014 al Tribunalului Neamț - Secția I civilă și constată că dispozițiile

art. 421 alin. (2) din Codul de procedură civilă

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Iași - Secția litigii de muncă și asigurări sociale și Tribunalului Neamț - Secția I civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 23 noiembrie 2017.