Decizia nr. 153/2018

Articolul 91

^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968

(modificat prin

art. I pct. 47 din Legea nr. 281/2003

privind modificarea și completarea

Codului de procedură penală

și a unor legi speciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 1 iulie 2003): „Persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări și înregistrări sunt obligate să păstreze secretul operațiunii efectuate, încălcarea acestei obligații fiind pedepsită potrivit Codului penal.“;

–

Articolul 14

alin. (1) din Legea nr. 255/2013 : „(1) Rejudecarea cauzei de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată ori de către instanța competentă, dispusă după intrarea în vigoare a

Codului de procedură penală , se desfășoară conform legii noi“.

13.

În susținerea neconstituționalității dispozițiilor

art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968 , autorii excepției Cristian Mihai Moldovan, Vasile Nintaș, Cristian Ioan Antonescu, Costel Berinde, Stelian Bogdan Petca, Eugen Marius Negru, Tudor Cosmin Antonescu, Sebastian Gheorghe Pavel și Gheorghe Lauruk invocă încălcarea prevederilor constituționale ale

art. 1 alin. (4)

referitor la principiul separației și echilibrului puterilor, ale

art. 1 alin. (5)

cu privire la principiul legalității, ale

art. 20

referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, ale

art. 21 alin. (3)

referitor la dreptul la un proces echitabil, ale

art. 24 alin. (1)

privind dreptul la apărare, ale

art. 26 alin. (1)

referitor la viața intimă, familială și privată, ale

art. 28

privind secretul corespondenței, ale

art. 53

referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, ale

art. 61 alin. (1)

cu privire la rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a țării și ale

art. 124 alin. (3)

privind independența judecătorilor și supunerea lor numai legii. În ceea ce privește dispozițiile

art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 , autorii excepției, Daniel Felician Pop, Aurelian Florin Ghiurău-Schiesz, Călin Antal, Mircea Pop și Iuliu Mihai Chiș, invocă încălcarea prevederilor constituționale ale

art. 21 alin. (1)

și

(2)

referitor la accesul liber la justiție, ale

art. 24 alin. (1)

privind dreptul la apărare, precum și ale

art. 20

referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului raportat la prevederile

art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale .

14.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile

art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968

au mai fost supuse controlului de constituționalitate prin raportare la prevederi din Constituție invocate și în prezenta cauză și față de critici similare. Astfel, prin

Decizia nr. 734 din 23 noiembrie 2017 , nepublicată în Monitorul Oficial al României la data pronunțării prezentei decizii*), Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate cu privire la sintagma „persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări și înregistrări“ din cuprinsul dispozițiilor

art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968 , sintagmă criticată pe motiv că nu respectă cerințele de claritate, precizie și previzibilitate a legii, observând că sunt invocate, în acest sens, argumentele avute în vedere cu ocazia pronunțării

Deciziei Curții Constituționale nr. 51 din 16 februarie 2016 . Prin această din urmă decizie, sintagma „ori de alte organe specializate ale statului“ din cuprinsul dispozițiilor

art. 142 alin. (1) din noul Cod de procedură penală

a fost constatată ca fiind neconstituțională, deoarece încalcă prevederile constituționale cuprinse în

art. 1 alin. (3)

referitoare la statul de drept în componenta sa privind garantarea drepturilor cetățenilor și în

art. 1 alin. (5)

care consacră principiul legalității (paragraful 50).

*)

Decizia nr. 734 din 23 noiembrie 2017

a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 352 din 23 aprilie 2018.

15.

Curtea a statuat, prin

Decizia nr. 734 din 23 noiembrie 2017 , că sintagma „alte organe specializate ale statului“ din dispozițiile

art. 142 alin. (1) din noul Cod de procedură penală

nu vizează persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la executarea măsurilor de supraveghere. În acest sens, Curtea a reținut că, în

Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 , și-a fundamentat soluția din perspectiva persoanelor care pun în executare mandatul de supraveghere tehnică, iar nu din perspectiva persoanelor care asigură suportul tehnic pentru realizarea activității de supraveghere tehnică (paragraful 17).

16.

Prin decizia mai sus menționată, Curtea a constatat, referitor la suportul tehnic pentru realizarea respectivei activități de supraveghere, că, sub imperiul

vechiului Cod de procedură penală

- ca, de altfel, și sub cel al noului cod

-, acesta era asigurat de persoane fără atribuții de cercetare penală, în limitele competențelor lor, motiv pentru care dispozițiile

art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968

impuneau persoanelor chemate să dea concurs tehnic la interceptări și înregistrări obligația de a păstra secretul operațiunii efectuate, încălcarea acestei obligații fiind pedepsită penal (paragraful 18).

17.

De asemenea, Curtea a reținut că dispozițiile de lege criticate, ca, de altfel, întreaga secțiune din

vechiul Cod de procedură penală

referitoare la interceptările și înregistrările audio sau video, prevăd suficiente garanții, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizației, a condițiilor și a modalităților de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării și certificării autenticității convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptării, iar eventuala nerespectare a acestor reglementări nu constituie o problemă de constituționalitate, ci una de aplicare, ce excedează competenței Curții Constituționale, întrucât, potrivit

alin. (3) al art. 2 din Legea nr. 47/1992 , „Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată [...]“ (paragraful 19).

18.

Tot prin

Decizia nr. 734 din 23 noiembrie 2017 , citată anterior, Curtea a mai reținut, cu privire la vechea reglementare, că, potrivit dispozițiilor

art. 91^6 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968 , mijloacele de probă referitoare la interceptările și înregistrările audio sau video pot fi supuse expertizei tehnice la cererea procurorului, a părților interesate sau, din oficiu, de către instanță, judecătorul având datoria să examineze valabilitatea acestora sub toate aspectele legalității și temeiniciei autorizării și efectuării înregistrărilor (paragraful 20).

19.

În continuare, Curtea Constituțională a menționat și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, și anume Hotărârea din 6 mai 2003, pronunțată în Cauza Coban (Asim Babuscum) împotriva Spaniei, în care reclamantul invoca nulitatea înregistrărilor convorbirilor sale telefonice, întrucât nu îndeplineau condițiile de legalitate și proporționalitate. După ce a reamintit faptul că admisibilitatea probelor este o problemă ce ține de reglementările naționale și că revine jurisdicțiilor naționale să aprecieze elementele care le sunt prezentate, Curtea de la Strasbourg a stabilit că respectiva condamnare penală a intervenit în urma unei proceduri contradictorii, pe baza probelor discutate de părți. Reclamantul a avut posibilitatea de a interoga martorii audiați și de a contracara depozițiile care îi erau defavorabile. De asemenea, în privința înregistrărilor convorbirilor telefonice, s-a constatat că instanțele naționale au confirmat legalitatea strângerii acestor probe, iar reclamantul ar fi putut face observații în fața judecătorului cu privire la aceste înregistrări, care nu au constituit, de altfel, singurul mijloc de probă invocat de acuzare. Totodată, și în Hotărârea din 16 noiembrie 2006, pronunțată în Cauza Klimentyev împotriva Rusiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, pentru a asigura dreptul la un proces echitabil, este esențial ca toate probele să fie prezentate de față cu acuzatul, în cadrul unei audieri publice, pentru a se putea oferi contraargumente. Acest lucru nu înseamnă totuși că declarațiile martorilor trebuie făcute în fața tribunalului pentru a fi admise ca mijloace de probă. Utilizarea declarațiilor din faza de instrucție penală a cazului nu încalcă, în principiu, prevederile

art. 6 paragraful 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

atât timp cât se respectă dreptul la apărare. De regulă, acest drept impune ca acuzatul să aibă ocazia de a pune întrebări martorului care depune mărturie împotriva sa, fie atunci

când face aceste declarații, fie într-un stadiu ulterior al procedurilor (paragraful 21).

20.

De asemenea, prin

Decizia nr. 1.017 din 29 noiembrie 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 22 din 10 ianuarie 2013, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 91^1 din Codul de procedură penală din 1968 , Curtea Constituțională a statuat că nu poate fi primită nici susținerea potrivit căreia dispozițiile legale criticate contravin prevederilor constituționale ale

art. 28 , secretul corespondenței nefiind un drept absolut. Astfel, societățile democratice sunt amenințate de un fenomen infracțional din ce în ce mai complex, motiv pentru care statele trebuie să fie capabile de a combate în mod eficace asemenea amenințări și de a supraveghea elementele subversive ce acționează pe teritoriul lor. Așa fiind, asemenea dispoziții legislative devin necesare într-o societate democratică, în vederea asigurării securității naționale, apărării ordinii publice ori prevenirii săvârșirii de infracțiuni.

21.

În acest sens, prin

Decizia nr. 92 din 27 februarie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 370 din 20 mai 2014, și prin

Decizia nr. 473 din 27 iunie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 987 din 12 decembrie 2017, paragraful 22 - decizii referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 91^2 alin. 5 din Codul de procedură penală din 1968

-, Curtea Constituțională a reținut că legiuitorul ordinar a reglementat în detaliu, în

secțiunea V^1 din Codul de procedură penală din 1968 , procedura referitoare la interceptările și înregistrările audio sau video,

Legea nr. 281/2003 ,

Legea nr. 356/2006 ,

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 60/2006

și

Legea nr. 202/2010

contribuind, rând pe rând, la instituirea unor proceduri de natură să confere un plus de garanții împotriva arbitrariului organelor de anchetă. Astfel, dacă în varianta codului existentă anterior apariției

Legii nr. 281/2003 , procedura era sumar prevăzută, înregistrările audio sau video putând fi efectuate cu autorizarea prealabilă a procurorului desemnat, cu condiția existenței unor indicii temeinice privind pregătirea ori săvârșirea unei infracțiuni, ulterior adoptării actelor normative mai sus menționate, o astfel de interceptare sau înregistrare a convorbirilor ori comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condițiile prevăzute de lege.

22.

Totodată, prin

Decizia nr. 50 din 2 februarie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 308 din 28 aprilie 2017, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 91^2 alin. 2

și

3 din Codul de procedură penală din 1968 , Curtea Constituțională a arătat că însăși instanța europeană a validat prevederile legale contestate, prin

Hotărârea din 26 aprilie 2007 pronunțată în Cauza Dumitru Popescu împotriva României . Astfel, Curtea de la Strasbourg, după ce a reținut existența unei încălcări a

art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale , motivat de împrejurarea că la data comiterii faptelor legislația în materie era alta, a afirmat că în noul cadru legislativ [prin modificările aduse de

Legea nr. 281/2003

și

Legea nr. 356/2006 ] există numeroase garanții în materie de interceptare și de transcriere a comunicațiilor, de arhivare a datelor pertinente și de distrugere a celor nepertinente. Așa fiind, dispozițiile legale criticate oferă protecție împotriva amestecului arbitrar în exercitarea dreptului la viață privată al persoanei, legea folosind termeni cu un înțeles univoc (paragraful 42).

23.

În același sens sunt și

Decizia nr. 410 din 10 aprilie 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 338 din 1 mai 2008,

Decizia nr. 709 din 17 iunie 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 570 din 29 iulie 2008,

Decizia nr. 348 din 17 martie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 262 din 22 aprilie 2009,

Decizia nr. 779 din 28 noiembrie 2017 *) și

Decizia nr. 820 din 12 decembrie 2017 **), nepublicate în Monitorul Oficial al României la data pronunțării prezentei decizii. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate pronunțată de Curte prin deciziile mai sus menționate, precum și considerentele care au fundamentat această soluție își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză. *)

Decizia nr. 779 din 28 noiembrie 2017

a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 439 din 24 mai 2018.

**)

Decizia nr. 820 din 12 decembrie 2017

a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din 23 aprilie 2018.

24.

Astfel, pentru motivele mai sus arătate, Curtea Constituțională nu poate reține critica autorilor excepției în sensul că, dacă în cauza penală au fost efectuate activități de supraveghere tehnică în condiții de nelegalitate, iar una dintre părți este vizată, direct sau indirect, de împrejurările sau datele relevate cu ajutorul acestui procedeu probatoriu, există o vătămare evidentă atât a dreptului la un proces echitabil, cât și a dreptului la apărare, pe lângă încălcarea dreptului la viață intimă, familială și privată, precum și a secretului corespondenței. De asemenea, având în vedere argumentele prezentate anterior, Curtea constată că sunt neîntemeiate și susținerile potrivit cărora lipsa de claritate și previzibilitate a dispozițiilor

art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968

determină instanțele de judecată, învestite de procurori cu autorizarea interceptării și a înregistrării convorbirilor sau comunicărilor, să se substituie legiuitorului - pentru a decela sensul sintagmei „persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări și înregistrări“ - într-un mod care excedează operațiunii de interpretare a normei juridice, în sensul preluării de către judecător a funcției de legiferare, ceea ce conduce la încălcarea principiilor constituționale privind separația și echilibrul puterilor, rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a țării, precum și independența judecătorilor și supunerea lor numai legii.

25.

Prin urmare, Curtea constată că dispozițiile

art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968

nu încalcă prevederile constituționale ale

art. 1 alin. (4)

referitor la principiul separației și echilibrului puterilor, ale

art. 1 alin. (5)

cu privire la principiul legalității, ale

art. 21 alin. (3)

referitor la dreptul la un proces echitabil, ale

art. 24 alin. (1)

privind dreptul la apărare, ale

art. 26 alin. (1)

referitor la viața intimă, familială și privată, ale

art. 28

privind secretul corespondenței, ale

art. 61 alin. (1)

cu privire la rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a țării și ale

art. 124 alin. (3)

privind independența judecătorilor și supunerea lor numai legii.

26.

Referitor la pretinsa încălcare, prin dispozițiile

art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968 , a prevederilor

art. 53 din Legea fundamentală , aceasta nu poate fi reținută, textul constituțional invocat fiind aplicabil numai în ipoteza în care există o restrângere a exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale cetățenilor, restrângere care însă nu s-a constatat.

27.

În ceea ce privește dispozițiile

art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 , Curtea observă că acestea reprezintă o normă

tranzitorie ce vizează procedura de rejudecare a cauzei, dând expresie principiului aplicării imediate a noii legi de procedură. Dispozițiile de lege criticate, adoptate de legiuitor în contextul situațiilor tranzitorii determinate de apariția noii legislații procesual penale, reprezintă o consacrare a principiului tempus regit actum, principiu cu aplicare generală în privința normelor de procedură penală, materie în care se are în vedere întotdeauna legea în vigoare în momentul efectuării actului. Principiul activității legii procesual penale este de strictă aplicare, el implicând, pe de-o parte, atât efectuarea actelor procesuale/procedurale în conformitate cu legea în vigoare, cât și recunoașterea ca valabile a acelor acte efectuate anterior intrării în vigoare a noii legi ( Decizia Curții Constituționale nr. 473 din 27 iunie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 987 din 12 decembrie 2017, paragraful 28).

28.

Curtea Constituțională a reținut, în jurisprudența sa, că normele procesual penale sunt guvernate de principiul aplicării imediate, acesta vizând atât cauzele în curs de urmărire penală, cât și pe cele aflate în etapa judecății. De altfel, acest aspect a fost statuat și de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunțată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragraful 110, prin care Curtea de la Strasbourg a arătat că dispozițiile

art. 7 („Nicio pedeapsă fără lege“) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

sunt aplicabile doar în privința normelor penale de incriminare și a celor care prevăd pedepse, în domeniul procesual fiind aplicabil principiul tempus regit actum ( deciziile Curții Constituționale nr. 24 din 3 februarie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 236 din 7 aprilie 2015, paragraful 24, și

nr. 473 din 27 iunie 2017 , citată anterior, paragraful 29).

29.

Textul de lege criticat stabilește că, în situația în care rejudecarea cauzei a fost dispusă după intrarea în vigoare a

noului Cod de procedură penală , aceasta se face de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată ori de către instanța competentă, potrivit regulilor prevăzute de legea nouă, fără a împiedica în niciun fel aplicarea prevederilor

art. 342-348 din Codul de procedură penală

cu privire la procedura camerei preliminare.

30.

Așa cum a reținut Curtea Constituțională în jurisprudența sa, procesul penal are o nouă structură, caracterizată prin introducerea de către legiuitor în cadrul acestuia, prin dispozițiile

art. 342-348 din Codul de procedură penală , a camerei preliminare. Cu privire la competența realizării fazei procesuale a camerei preliminare, Curtea a statuat că aceasta este atribuită judecătorului de cameră preliminară, care este un organ judiciar de sine stătător, distinct de instanța de judecată, potrivit

art. 30 lit. d) din Codul de procedură penală , a cărui competență constă atât într-o verificare-filtru a actelor procedurale efectuate până în această etapă a procesului penal, cât și în luarea unor măsuri după finalizarea urmăririi penale, fie prin soluții de netrimitere în judecată, fie prin soluții de trimitere în judecată, dar fără începerea judecății. Conform

art. 54 din Codul de procedură penală , competența judecătorului de cameră preliminară privește verificarea legalității trimiterii în judecată dispuse de procuror, verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală, soluționarea plângerilor împotriva soluțiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată și soluționarea altor situații expres prevăzute de lege. Astfel, camera preliminară are ca obiect, conform

art. 342 din același cod , soluționarea problemelor ce vizează competența instanței, legalitatea sesizării, legalitatea administrării probelor și legalitatea actelor efectuate de către organele de urmărire penală. Așa fiind, legiuitorul a limitat, la o fază distinctă, de parcurs, a procesului penal posibilitatea invocării excepțiilor referitoare la aspectele enumerate, fază în care nu se stabilește vinovăția sau nevinovăția inculpatului. Consecința acestei limitări temporale este faptul că, după începerea judecății, nu mai este posibilă restituirea cauzei la procuror, scopul reglementării fiind acela al asigurării soluționării cu celeritate a cauzelor penale. Având în vedere cele arătate, Curtea a constatat ca fiind justificată limitarea momentului până la care pot fi invocate nulitățile relative, conform

art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală , la cel al închiderii acestei proceduri ( Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 120 din 16 februarie 2016, paragrafele 22 și 23).

31.

Curtea Constituțională a subliniat, în mod repetat, în jurisprudența sa, importanța fazei procesuale a camerei preliminare și a funcției judiciare pe care o îndeplinește judecătorul de cameră preliminară în cadrul procesului penal cu privire la verificarea legalității trimiterii în judecată. În acest sens Curtea a reținut că rezultatul procedurii în camera preliminară - referitor la stabilirea legalității administrării probelor și a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală - are o influență directă asupra desfășurării judecății pe fond, putând să fie decisiv pentru stabilirea vinovăției/ nevinovăției inculpatului ( Decizia nr. 631 din 8 octombrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 831 din 6 noiembrie 2015, paragraful 34, și

Decizia nr. 554 din 19 septembrie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.013 din 21 decembrie 2017, paragraful 36).

32.

Tocmai în considerarea acestei importanțe a camerei preliminare în cadrul procesului penal, cu ocazia reglementării situațiilor tranzitorii generate de intrarea în vigoare a

noului Cod de procedură penală

cu privire la dispunerea rejudecării cauzelor, legiuitorul a prevăzut, în dispozițiile

art. 14 alin. (2) din Legea nr. 255/2013 , că, în cauzele în care rejudecarea s-a dispus anterior intrării în vigoare a Codului de procedură penală, se aplică, în mod corespunzător, dispozițiile

art. 5-10 din aceeași lege . Or, potrivit prevederilor art. 6 din legea de punere în aplicare a noului cod, cauzele aflate în curs de judecată în primă instanță la data intrării în vigoare a legii noi în care nu sa început cercetarea judecătorească se soluționează potrivit regulilor prevăzute de

noul Cod de procedură penală

(și de celelalte acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, astfel cum au fost modificate prin

Legea nr. 255/2013 ), de către instanța competentă conform legii noi [ art. 6 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 ], motiv pentru care instanța pe rolul căreia se află cauza o trimite judecătorului de cameră preliminară, pentru a proceda potrivit

art. 342-348 din Codul de procedură penală , ori, după caz, o declină în favoarea instanței competente.

33.

Așadar, în cauzele în care rejudecarea s-a dispus anterior intrării în vigoare a Codului de procedură penală și în care, cu ocazia reluării cursului procesului penal în cel de-al doilea ciclu procesual, nu s-a început cercetarea judecătorească până la data intrării în vigoare a legii noi, este obligatorie aplicarea dispozițiilor

art. 342-348 din Codul de procedură penală

privind procedura camerei preliminare.

34.

Curtea apreciază că, din interpretarea coroborată a prevederilor celor două alineate ale

art. 14 din Legea nr. 255/2013 , reiese, cu atât mai mult, că dispozițiile referitoare la faza procesuală a camerei preliminare sunt incidente în ipoteza reglementată de dispozițiile

art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 , care prevede rejudecarea potrivit regulilor stabilite de

noul Cod de procedură penală

a acelor cauze în care cel

deal doilea ciclu procesual se declanșează după intrarea în vigoare a

noului Cod de procedură penală .

35.

Pentru motivele arătate mai sus, Curtea nu poate reține critica autorilor excepției, în sensul că dispozițiile

art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2013

împiedică dezbaterea asupra legalității administrării probelor, a efectuării actelor de urmărire penală și regularității întocmirii rechizitoriului, astfel că dispozițiile de lege criticate nu aduc nicio atingere prevederilor constituționale ale

art. 21 alin. (1)

și

(2)

referitor la accesul liber la justiție, ale

art. 24 alin. (1)

privind dreptul la apărare și nici celor ale

art. 20

referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului raportat la prevederile

art. 6

referitor la dreptul la un proces echitabil din

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale .

36.

În realitate, autorii excepției sunt nemulțumiți de modul de aplicare de către instanța de judecată a dispozițiilor

art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 . Eventualele greșeli de aplicare a legii nu pot constitui însă motive de neconstituționalitate a dispozițiilor de lege criticate și, prin urmare, nu intră sub incidența controlului de constituționalitate exercitat de Curte, ci sunt de competența instanței de judecată învestite cu soluționarea litigiului, respectiv a celor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege.

37.

Pentru considerentele expuse, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Cristian Mihai Moldovan, Vasile Nintaș, Cristian Ioan Antonescu, Costel Berinde, Stelian Bogdan Petca, Eugen Marius Negru, Tudor Cosmin Antonescu, Sebastian Gheorghe Pavel, Gheorghe Lauruk, Daniel Felician Pop, Aurelian Florin Ghiurău-Schiesz, Călin Antal, Mircea Pop și Iuliu Mihai Chiș în Dosarul nr. 4.630/83/2006* al Tribunalului Satu Mare - Secția penală și constată că dispozițiile

art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968

și ale

art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2013

pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală

și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Satu Mare - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 27 martie 2018.