Decizia nr. 50/2017
referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 lit. g) și art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție și ale art. 91^2 alin. 2 și 3 din Codul de procedură penală din 1968
prezumat în vigoare
Legături cu alte acte
Ce i s-a întâmplat acestui act
Decizii de neconstituționalitate 1
- Decizia nr. 326/2025 1 iulie 2025 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 12 alin. (1) lit. b)…
Ce face acest act
Constată neconstituționalitatea unor prevederi din 1
- Legea nr. 78/2000 8 mai 2000 (prevederi anume) pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție
Valer Dorneanu
- președinte
Marian Enache
- judecător
Petre Lăzăroiu
- judecător
Daniel Marius Morar
- judecător
Mona-Maria Pivniceru
- judecător
Livia Doina Stanciu
- judecător
Simona-Maya Teodoroiu
- judecător
Varga Attila
- judecător
Afrodita Laura Tutunaru
- magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.
1.
Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 1 lit. g)
și
art. 12 din Legea nr. 78/2000
pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție și ale
art. 91^2 alin. 2
și
3 din Codul de procedură penală din 1968 , excepție ridicată de Radu Cristian Nistor în Dosarul nr. 1.846/46/2013 al Curții de Apel Pitești - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 130D/2016.
2.
La apelul nominal se prezintă personal autorul excepției. Procedura de citare este legal îndeplinită.
3.
Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul autorului excepției, care pune concluzii de admitere a acesteia. Astfel, critica sa vizează dispozițiile
art. 1 lit. g)
și
art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 , respectiv, sintagma „alte persoane fizice decât cele prevăzute la
lit. a)-f) , în condițiile prevăzute de lege“ și sintagma „informații ce nu sunt destinate publicității“, deoarece nu întrunesc condițiile de claritate și previzibilitate ale legii. Arată că, în calitate de avocat, a fost acuzat că a dezvăluit clientului său date din dosar. Or, acest lucru este inadmisibil, câtă vreme relația client-avocat trebuie să fie protejată. Mai mult, trimiterea prin sintagma criticată la condițiile prevăzute de lege este neclară, deoarece nu se înțelege care lege a fost avută în vedere de legiuitor. Totodată, nu este clară nici sintagma „informații ce nu sunt destinate publicității“. În acest sens apreciază că fapta de a relata către presă un abuz al procurorilor, realizat prin ascultarea fără justificare a unor cetățeni ce nu aveau legătură cu cauza, nu poate fi infracțiune. Face trimitere la
Hotărârea din 8 ianuarie 2013 , pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Bucur și Toma împotriva României.
4.
De asemenea, cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 91^2 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 , arată că sintagma „ar aduce grave prejudicii activității de urmărire penală“ nu este suficient de clară și de previzibilă, întrucât codul nu a instituit criterii precise care să definească noțiunea de prejudiciu adus activității de urmărire penală. În esență, autorul excepției reia criticile formulate cu prilejul invocării acesteia.
5.
Reprezentantul Ministerului Public arată că excepția de neconstituționalitate este construită de autor pornind de la o situație de fapt care nu este prezentată Curții Constituționale cu bună-credință. Astfel, acuzația care a fost formulată a constat în aceea că, fiind avocat al clientului său și consultând dosarul, a dezvăluit unei alte persoane pe care nu o asista că era subiectul unui mandat de interceptare. Așa fiind, pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000
și ale
art. 91^2 alin. 2
și
3 din Codul de procedură penală din 1968 , deoarece acuzația formulată vizează numai
art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000
și, prin urmare, dispozițiile
art. 12 lit. a)
din aceeași lege nu au legătură cu soluționarea cauzei. Totodată, din încheierea de sesizare, fila 1, ultimul paragraf reiese că dosarul se afla în momentul invocării excepției în faza cercetării judecătorești, fiind necesară audierea ultimului martor propus de către acuzare. De asemenea, potrivit aceleiași încheieri, fila 9 paragraful antepenultim, dosarul s-a judecat potrivit
noului Cod de procedură penală
și a existat procedura camerei preliminare, cadru procesual în care autorul excepției putea invoca nelegalitatea probelor administrate în cursul urmăririi penale. Or, scopul invocării excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 91^2 alin. 2
și
3 din Codul de procedură penală din 1968
este tocmai excluderea probelor administrate de către procuror. Dar acestea nu mai pot fi excluse, întrucât s-a depășit procedura camerei preliminare. O eventuală admitere a excepției nu ar mai avea niciun efect în cauză, întrucât, așa cum s-a arătat, probele au fost constatate în camera preliminară ca fiind legal administrate.
6.
De asemenea solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 1 lit. g)
și ale
art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 . Potrivit
art. 1 lit. g)
din această lege, ea se aplică oricăror „alte persoane fizice decât cele prevăzute la
lit. a)-f) , în condițiile prevăzute de lege“. Prin urmare, orice persoană poate fi subiect activ al unei infracțiuni prevăzute de
cu o condiție, și anume aceea ca legea să prevadă în mod expres că acea persoană este subiect activ al unei infracțiuni. Prin urmare, în orice text de incriminare din
se poate prevedea un alt subiect activ al infracțiunii decât cel prevăzut de
art. 1 lit. a-f)
din aceeași lege. Dispoziția criticată este una extrem de firească. În
vreme de mai bine de zece ani a fost, spre exemplu, reglementată o infracțiune care putea fi săvârșită de către orice persoană, respectiv infracțiunea de cumpărare de influență. La fel, dacă legea prevede în mod expres, pot exista și subiecți activi calificați ai unei infracțiuni prevăzute de
și acesta este cazul infracțiunii reglementate de
art. 12 lit. b)
din aceeași lege, subiectul activ fiind calificat în persoana celui care deține informații ce nu sunt destinate publicității. Prin urmare,
art. 1 lit. g) din Legea nr. 78/2000
este un articol care nu se aplică niciodată singur, fiind un articol care arată că în cuprinsul textului de incriminare se pot prevedea în mod expres și alți subiecți activi, iar destinatarul legii, citind infracțiunea, poate afla cu ușurință dacă este sau nu subiect activ al unei fapte penale.
7.
Referitor la sintagma „dacă sunt săvârșite în scopul obținerii pentru sine sau pentru altul“ arată că aceasta a mai constituit obiect al controlului de constituționalitate cu prilejul deciziilor pronunțate în controlul dispozițiilor
art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 . Face trimitere la
Decizia Curții Constituționale nr. 405 din 15 iunie 2016
ale cărei considerente sunt valabile și în cauza de față.
8.
Cu privire la sintagma „informații ce nu sunt destinate publicității“, reprezentantul Ministerului Public arată că, potrivit jurisprudenței Curții de la Strasbourg, coroborată cu
art. 126 alin. (3) din Constituție , rezultă că este rolul instanțelor de judecată de a clarifica și interpreta o lege. De exemplu, prin
Decizia nr. 124/2014 , pronunțată în Dosarul nr. 3.300/105/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că natura informațiilor deținute de subiectul activ al infracțiunii prevăzute de
art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 , ca și obligația de a nu le da publicității, trebuie să fie clarificate, individualizate, particularizate și indicate de o manieră expresă și să decurgă din lege, regulamente, convenție sau angajament al subiectului activ al infracțiunii. Așa fiind, textul este previzibil, pentru că persoana în cauză fie trebuie să cunoască legea și să știe că informațiile nu sunt destinate publicității, fie i se spune în mod expres că informațiile pe care le deține nu sunt destinate publicității. Particularizând la cazul unui avocat care ia cunoștință de informații care nu sunt destinate publicității, dintrun dosar de urmărire penală, reprezentantul Ministerului Public arată că, potrivit
art. 12 lit. e) din Legea nr. 544/2001
privind liberul acces la informațiile de interes public, se exceptează de la accesul liber al cetățenilor informațiile privind procedura în timpul anchetei penale sau disciplinare, dacă se periclitează rezultatul anchetei, se dezvăluie surse confidențiale ori se pun în pericol viața, integritatea corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfășurare. Așa fiind, nimic nu-l împiedică pe cel interesat să demonstreze că informațiile pe care le-a dat publicității dezvăluiau o ilegalitate. Pentru că, dacă demonstrează că a dezvăluit informații prin care a arătat o ilegalitate a organelor de urmărire penală el este protejat de lege, respectiv de
art. 13 din Legea nr. 544/2001 . Așa fiind, ceea ce este esențial din perspectiva excepției de neconstituționalitate constă în faptul că textul legii arată în mod expres că persoana trebuie să poată să știe că informațiile nu sunt destinate publicității.
9.
În subsidiar, cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 91^2 alin. 2
și
3 din Codul de procedură penală din 1968 , reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a acesteia, sens în care face trimitere la jurisprudența în materie a Curții Constituționale, respectiv
Decizia nr. 182 din 2 martie 2010 .
10.
În replică, autorul excepției punctează că reprezentantul Ministerului Public a susținut netemeinicia excepției prin raportare la alte texte. Or, nu se poate susține că textul este clar făcând trimitere la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție. Cu alte cuvinte cetățeanul trebuie să cunoască alte texte de lege pentru a putea cunoaște dacă fapta sa constituie sau nu infracțiune, fapt care este inadmisibil. Așa fiind, un cetățean nu poate fi obligat, fie el și avocat, să se raporteze la alte texte ca să poată interpreta un text de lege.
CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
11.
Prin Încheierea din 28 ianuarie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 1.846/46/2013, Curtea de Apel Pitești - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 1 lit. g)
și
art. 12 din Legea nr. 78/2000
pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție și ale
art. 91^2 alin. 2
și
3 din Codul de procedură penală din 1968 , excepție ridicată de Radu Cristian Nistor în dosarul cu numărul de mai sus, având ca obiect soluționarea unei cauze penale aflate în faza de judecată în care se fac cercetări cu privire la săvârșirea mai multor infracțiuni, între care și cea prevăzută de
art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 .
12.
În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul susține că prevederile
art. 1 lit. g)
și ale
art. 12 din Legea nr. 78/2000
încalcă dispozițiile constituționale ale
art. 1 alin. (5)
referitor la respectarea
Constituției , a supremației sale și a legilor,
art. 21 alin. (3)
referitor la dreptul la un proces echitabil și
art. 20
referitor la Tratatele internaționale privind drepturile omului coroborate cu
art. 6
referitor la Dreptul la un proces echitabil din
Convenția
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Arată că, într-un alt dosar penal, în calitate de avocat, la data soluționării cererii de arestare preventivă pentru inculpatul pe care îl reprezenta, a divulgat date și informații nedestinate publicității referitoare la o persoană față de care se efectuau cercetări penale în acea cauză. Drept urmare, a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de
art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 . Așa fiind, susține că reprezentanții Ministerului Public, profitând de lipsa de claritate și previzibilitate a legii, au interpretat
art. 1 lit. g) din Legea nr. 78/2000
prin raportare la
art. 12 alin. (1) lit. e)
și
f) din Legea nr. 544/2001
privind liberul acces la informațiile de interes public și
art. 11 din Legea nr. 51/1995
pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat. Or, susține autorul excepției, avocatul este obligat să respecte confidențialitatea datelor numai în ce privește raporturile cu clientul său. Mai arată că obligația consacrată de
art. 94 alin. (5) din Codul de procedură penală
potrivit căruia „În cursul urmăririi penale, avocatul are obligația de a păstra confidențialitatea sau secretul datelor și actelor de care a luat cunoștință cu ocazia consultării dosarului“ nu exista la data de 24 februarie 2012. De aceea, apreciază că singurele obligații de păstrare a unor secrete, date sau împrejurări de care avocații au luat cunoștință pe parcursul urmăririi penale sau cercetării judecătorești se referă la cele reglementate de
privind protecția informațiilor clasificate.
13.
Autorul excepției susține că sintagma prevăzută de
art. 12 din Legea nr. 78/2000
„dacă sunt săvârșite în scopul obținerii pentru sine sau pentru altul“ este imprevizibilă, întrucât nu se precizează în text că persoana care a comis fapta urmărește în concret să obțină acel folos, fiind suficient ca procurorul să aibă o opinie și să afirme că o altă persoană a avut un avantaj din fapta de divulgare, iar judecătorul să împărtășească această opinie. Totodată, „dacă persoana are un folos propriu sau pentru altă persoană cu care se află în relație de prietenie sau rudenie și deci a urmărit să obțină acel folos, atunci este evident că fapta se consumă odată cu prejudiciul cauzat și că va exista o îmbogățire pe seama pagubei care a fost pricinuită și care a fost cauzată tocmai în scopul îmbogățirii.“ Prin expresia „alte foloase“ se înțelege orice fel de avantaje patrimoniale, bunuri, comisioane, premii, amânarea plății unei datorii, folosința gratuită a unei locuințe, prestații de servicii în mod gratuit, angajare, promovarea în serviciu, dar și avantaje nepatrimoniale, precum acordarea unui titlu sau grad, distincții onorifice.
14.
Nici sintagma de la
art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 , respectiv „informații ce nu sunt destinate publicității“ , nu are claritatea și previzibilitatea cerută de o normă penală și permite procurorului să interpreteze în mod propriu care sunt acele informații care nu sunt destinate publicității. Relatarea către presă a unui abuz al procurorilor, realizat prin ascultarea fără justificare a unor cetățeni ce nu aveau legătură cu cauza, nu poate fi infracțiune. Face trimitere la
Hotărârea din 8 ianuarie 2013 , pronunțată în Cauza Bucur și Toma împotriva României și la jurisprudența Curții Constituționale, respectiv
Decizia nr. 166 din 17 martie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 264 din 21 aprilie 2015,
Decizia nr. 553 din 16 iulie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 21 septembrie 2015, și
Decizia nr. 573 din 3 mai 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 25 mai 2011.
15.
În ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 91^2 alin. 2
și
3 din Codul de procedură penală din 1968
se susține că acestea afectează prevederile constituționale ale
art. 1 alin. (5)
referitor la obligativitatea respectării
Constituției
și a legilor,
art. 21 alin. (3)
referitor la dreptul la un proces echitabil,
art. 26 alin. (2)
referitor la dreptul persoanei fizice de a dispune de ea însăși,
art. 28
referitor la Secretul corespondenței,
art. 53 alin. (2)
referitor la condițiile în care poate fi restrâns exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți și
art. 20
referitor la Tratatele internaționale privind drepturile omului coroborate cu
art. 6
referitor la Dreptul la un proces echitabil din
Convenția
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel, fără a contesta dreptul procurorului de a dispune, cu titlu provizoriu, prin ordonanță motivată, interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor, pe o durată de cel mult 48 de ore, apreciază că sintagma „ar aduce grave prejudicii activității de urmărire penală“ nu este suficient de clară și de previzibilă, întrucât codul nu a instituit criterii precise care să definească noțiunea de prejudiciu adus activității de urmărire penală. De asemenea, deși
Constituția
permite restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți, așa cum este dreptul la viață intimă, familială și privată și secretul corespondenței, dispozițiile legale criticate nu respectă granițele constituționale referitoare la proporționalitate, la motivele pentru care poate fi făcută, la caracterul necesar întro societate democratică, la aplicarea nediscriminatorie și la necesitatea intangibilității existenței dreptului/libertății, întrucât „lasă la aprecierea subiectivă a unui funcționar al statului, chiar magistrat fiind, a încălcării unui drept fundamental“. În plus, deși este prevăzut un control al magistratului judecător, acest control vizează numai legalitatea și temeinicia ordonanței procurorului, nu și oportunitatea sa.
16.
Curtea de Apel Pitești - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Astfel, nu se poate reține contrarietatea dintre
art. 1 lit. g)
și
art. 12 din Legea nr. 78/2000
și exigențele constituționale ale
art. 1 alin. (5) ,
art. 21 alin. (3)
și ale
art. 20
raportate la
art. 6 din Convenția
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece previzibilitatea și predictibilitatea unei norme presupun că destinatarul acesteia are reprezentarea unei astfel de calități în virtutea căreia este obligat să își modeleze conduita. Or, prevederile legale criticate conțin suficiente repere pentru a se putea considera că sunt „previzibile“ și suficient de clare în definirea faptei și a scopului ilicit al acesteia.
17.
Cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 91^2 alin. 2
și
3 din Codul de procedură penală din 1968 , instanța de judecată arată că acestea prevăd suficiente garanții prin reglementarea în detaliu a condițiilor și modalităților de efectuare a înregistrărilor, iar eventuala lor nerespectare nu constituie o problemă de constituționalitate, ci una de aplicare a legii, sens în care numai instanța de judecată este singura care hotărăște asupra incidenței textelor contestate într-un anumit moment procesual.
18.
Totodată, instanța de judecată a reamintit faptul că secretul corespondenței nu este un drept absolut, ci susceptibil de anumite restrângeri justificate de necesitatea instrucției penale. Asemenea dispoziții legale devin necesare într-o societate democratică în scopul asigurării ordinii publice, securității naționale și nu în ultimul rând în vederea prevenirii săvârșirii de infracțiuni.
19.
Potrivit prevederilor
art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.
20.
Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens face trimitere la
Decizia nr. 234 din 19 februarie 2009
și la
Decizia nr. 553 din 16 iulie 2015 , paragraful 23, concluzionând că, referitor la previzibilitatea legii, soluțiile și considerentele care au fundamentat deciziile mai sus menționate sunt valabile mutatis mutandis și cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 1 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 78/2000 .
21.
De asemenea, și textul
art. 12 din Legea nr. 78/2000
îndeplinește condițiile de claritate, precizie, previzibilitate și accesibilitate, sens în care se face trimitere la
Decizia Curții Constituționale nr. 363 din 7 mai 2015 , paragrafele 24 și 25, și
Decizia nr. 553 din 16 iulie 2015 , paragraful 23.
22.
Prin
Decizia nr. 1.556 din 17 noiembrie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 18 decembrie 2009, Curtea Constituțională a statuat că reglementările legale privind interceptările și înregistrările audio sau video prevăd suficiente garanții, prin reglementarea în detaliu a unei proceduri speciale, iar eventuala nerespectare a acestor reglementări nu constituie o problemă de constituționalitate, ci una de aplicare, ceea ce însă excedează competenței Curții Constituționale.
23.
De asemenea, Curtea a mai statuat că prevederile constituționale ale
art. 28
și
art. 53
oferă legiuitorului libertatea unei astfel de reglementări, secretul corespondenței nefiind un drept absolut, ci susceptibil de anumite restrângeri, justificate la rândul lor de necesitatea instrucției penale.
24.
Totodată, Curtea a arătat că anumite aspecte invocate într-o cauză ori alta referitoare la modul de aplicare a dispozițiilor legale criticate nu constituie o problemă de constituționalitate, sens în care a reținut că „nu se poate admite însă ideea înfrângerii prezumției de constituționalitate ca urmare a aplicării unor dispoziții legale în contradicție cu legea ori cu principiile fundamentale“.
25.
În plus, și Curtea Europeană a Drepturilor Omului a validat prevederile legale contestate prin
Cauza Dumitru Popescu împotriva României din 26 aprilie 2007 . Astfel, după ce a reținut existența unei încălcări a
art. 8 din Convenția
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, motivat de împrejurarea că la data comiterii faptelor legislația în materie era alta, a afirmat că în noul cadru legislativ (prin modificările aduse de
și
Legea nr. 356/2006 ) există numeroase garanții în materie de interceptare și de transcriere a comunicațiilor, de arhivare a datelor pertinente și de distrugere a celor nepertinente. Așa fiind, dispozițiile
art. 91^1 ,
art. 91^2 alin. 2
și
art. 91^5 din Codul de procedură penală
oferă protecție împotriva amestecului arbitrar în exercitarea dreptului la viață privată al persoanei, legea folosind termeni cu un înțeles univoc.
26.
Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile autorului excepției, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile
Constituției , precum și
Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:
27.
Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor
art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale
art. 1 alin. (2) , ale
art. 2 ,
3 ,
10
și
29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.
28.
Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum rezultă din încheierea de sesizare, îl constituie dispozițiile
art. 1 lit. g)
și
art. 12 din Legea nr. 78/2000
pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, și ale
art. 91^2 alin. 2
și
3
cu denumirea marginală Organele care efectuează interceptarea și înregistrarea din
Codul de procedură penală din 1968 . Curtea constată că, critica vizează numai
lit. b) a art. 12 din Legea nr. 78/2000 , motiv pentru care urmează a restrânge obiectul excepției la aceste dispoziții. Prevederile legale criticate au următorul conținut:
–
Articolul 1
lit. g) din Legea nr. 78/2000 :
(1)
Prezenta lege instituie măsuri de prevenire, descoperire și sancționare a faptelor de corupție și se aplică următoarelor persoane: [...]
g)
alte persoane fizice decât cele prevăzute la
lit. a)-f) , în condițiile prevăzute de lege.“;
–
Articolul 12
lit. b) din Legea nr. 78/2000 :
Sunt pedepsite cu închisoarea de la 1 la 5 ani următoarele fapte, dacă sunt săvârșite în scopul obținerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite: [...]
b)
folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informații ce nu sunt destinate publicității ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informații.“;
–
Articolul 91
^2 alin. 2
și
3 din Codul de procedură penală din 1968 : „În caz de urgență, când întârzierea obținerii autorizării prevăzute în
art. 91^1 alin. 1 ,
2
și
8
ar aduce grave prejudicii activității de urmărire penală, procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate dispune, cu titlu provizoriu, prin ordonanță motivată, înscrisă în registrul special prevăzut în
art. 228 alin. 1^1 , interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor, pe o durată de cel mult 48 de ore. În termen de 4 8
de ore de la expirarea termenului prevăzut în
alin. 2 , procurorul prezintă ordonanța, împreună cu suportul pe care sunt fixate interceptările și înregistrările efectuate și un proces-verbal de redare rezumativă a convorbirilor, judecătorului de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în vederea confirmării. Judecătorul se pronunță asupra legalității și temeiniciei ordonanței în cel mult 24 de ore, prin încheiere motivată dată în camera de consiliu. În cazul în care ordonanța este confirmată, iar procurorul a solicitat prelungirea autorizării, judecătorul va dispune autorizarea pe mai departe a interceptării și înregistrării, în condițiile
art. 91^1 alin. 1-3
și
8 . Dacă judecătorul nu confirmă ordonanța procurorului, va dispune încetarea de îndată a interceptărilor și înregistrărilor, iar cele efectuate vor fi șterse sau, după caz, distruse de către procuror, încheindu-se în acest sens un proces-verbal care se comunică în copie instanței.“
29.
Autorul excepției de neconstituționalitate susține că dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale ale
art. 1 alin. (5)
referitor la respectarea
Constituției , a supremației sale și a legilor,
art. 21 alin. (3)
referitor la dreptul la un proces echitabil,
art. 26 alin. (2)
referitor la dreptul persoanei fizice de a dispune de ea însăși,
art. 28
- Secretul corespondenței,
art. 53 alin. (2)
referitor la condițiile în care poate fi restrâns exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți și
art. 20
- Tratatele internaționale privind drepturile omului coroborate cu
art. 6
- Dreptul la un proces echitabil din
Convenția
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
30.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că susținerile autorului excepției privind posibilitatea aplicării greșite a dispozițiilor
art. 1 lit. g)
și ale
art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000
nu pot fi examinate în cadrul controlului de constituționalitate, deoarece Curtea Constituțională, în calitate de garant al supremației
Constituției , are rolul de a asigura conformitatea legilor cu
Constituția , iar nu și competența de a asigura aplicarea corectă și unitară a legilor în activitatea judiciară, această competență revenind exclusiv instanțelor judecătorești.
31.
Cu privire la critica referitoare la neclaritatea dispozițiilor
art. 1 lit. g)
și
art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 , întrucât nu se precizează că persoana care a comis fapta urmărește să obțină un folos și nu sunt identificate acele informații ce nu sunt destinate publicității, Curtea constată că sintagma „în scopul obținerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite“ are un înțeles univoc, destinatarul normei putând desprinde cu ușurință conduita prohibită reglementată. „Previzibilitatea unei norme presupune că destinatarul acesteia are reprezentarea unei astfel de calități în virtutea căreia este obligat să-și modeleze conduita. În acest sens, noțiunea de folos necuvenit utilizată de legiuitor nu are un caracter echivoc, întrucât își are explicațiile doctrinare conturate de-a lungul anilor și reflectă faptul că folosul astfel obținut este «legal nedatorat», are caracter de retribuție, constituind o plată ori răsplată în vederea determinării unui act explicit, un contraechivalent al conduitei lipsite de probitate a subiectului activ al infracțiunilor de abuz în serviciu ori de uzurpare a funcției. De altfel, câtă vreme ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, atunci folosul presupune orice avantaje patrimoniale, bunuri, comisioane, împrumuturi, premii, prestații de servicii în mod gratuit, angajarea, promovarea în serviciu, dar și avantaje nepatrimoniale, cu condiția ca acestea să fie legal nedatorate. În plus, noțiunea nu este nouă, regăsindu-se în activul legislației și în
art. 11 din Legea nr. 78/2000 . De asemenea, sintagma este folosită și de instrumentele internaționale, sens în care, potrivit
Convenției penale
cu privire la corupție, adoptate de Consiliul Europei la 27 ianuarie 1999, la Strasbourg, ratificată de România prin
Legea nr. 27/2002 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 30 ianuarie 2002, fiecare parte - stat semnatar al convenției adoptă măsurile legislative și alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a incrimina ca infracțiune, conform dreptului său intern, atunci când s-a săvârșit cu intenție, fapta de a propune, de a oferi sau de a da, direct ori indirect, orice folos necuvenit unuia dintre agenții săi publici sau persoanei membre a unei adunări publice naționale care exercită puteri legislative sau administrative, pentru el sau pentru altcineva, pentru ca acesta să îndeplinească ori să se abțină de la îndeplinirea unui act în exercițiul funcțiilor sale (corupția activă) sau fapta unuia dintre agenții săi publici de a solicita sau de a primi, direct ori indirect, orice folos necuvenit pentru el sau pentru altcineva ori de a accepta oferta sau promisiunea cu scopul de a îndeplini ori de a se abține să îndeplinească un act în exercitarea funcțiilor sale (corupția pasivă) (a se vedea
Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014, pct. VI.2.1.). Totodată, și
art. 15 ,
art. 16 ,
art. 18 ,
art. 19
și
art. 25 din Convenția Națiunilor Unite
împotriva corupției adoptată la New York la 31 octombrie 2003, semnată de România la Merida la 9 decembrie 2003 și ratificată prin
Legea nr. 365/2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 903 din 5 octombrie 2004, utilizează noțiunea de folos necuvenit, sens în care fiecare stat parte adoptă măsurile legislative și alte măsuri care se dovedesc a fi necesare pentru a atribui caracterul de infracțiune, în cazul în care actele au fost săvârșite cu intenție, faptelor referitoare la corupția agenților publici naționali, la corupția agenților publici străini și a funcționarilor organizațiilor publice internaționale, la traficul de influență, la abuzul de funcții, la corupția în sectorul privat și la obstrucționarea bunei funcționări a justiției. Tot astfel,
Convenția civilă
asupra corupției adoptată la Strasbourg la 4 noiembrie 1999 și ratificată de România prin
Legea nr. 147/2002 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 18 aprilie 2002, utilizează în definirea corupției noțiunea de «avantaj necuvenit»“ (a se vedea
Decizia nr. 400 din 15 iunie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 639 din 19 august 2016, paragrafele 24, 25).
32.
Mai mult, incriminarea urmărește deopotrivă atât sancționarea încălcării normelor legale care conferă temei și justificare obținerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite, cât și folosirii, în orice mod, direct sau indirect, de informații ce nu sunt destinate publicității ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informații. Prin urmare, nu poate fi primită critica referitoare la încălcarea dispozițiilor constituționale ale
art. 1 alin. (5) .
33.
Totodată, sintagma „informații ce nu sunt destinate publicității“ are în vedere toate acele informații nepublice care pot fi de două categorii, și anume, informații clasificate care intră sub incidența
privind protecția informațiilor clasificate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 12 aprilie 2002, și informații confidențiale pentru care există obligativitatea păstrării acestui caracter. Astfel, potrivit
art. 15 lit. c) din Legea nr. 182/2002 , legiuitorul a stabilit două clase de secretizare, respectiv secrete de stat și secrete de serviciu, acestea din urmă vizând informațiile a căror divulgare este de natură să determine prejudicii unei persoane juridice de drept public sau privat. În acord cu
art. 7 din Legea nr. 182/2002 , accesul la informații clasificate ce constituie secret de stat, respectiv secret de serviciu, potrivit
art. 15 lit. d)
și
e) , este garantat, sub condiția validării alegerii sau numirii și a depunerii jurământului, inclusiv pentru judecători, procurori, magistrați-asistenți ai Înaltei Curți de Casație și Justiție, care, în concordanță cu atribuțiile specifice, sunt îndreptățiți să aibă acces la informațiile clasificate fără îndeplinirea procedurilor prevăzute la
alin. (1)-(3) , respectiv la
art. 28 , în baza unor proceduri interne ale instituțiilor din care aceștia fac parte. În ce privește informațiile secrete de serviciu, Curtea constată că legiuitorul a atribuit conducătorului persoanei juridice competența de a le stabili, pe baza normelor prevăzute prin hotărâre a Guvernului, sens în care neglijența în păstrarea lor atrage, potrivit legii penale, răspunderea persoanelor vinovate. Totodată, conducătorii autorităților și instituțiilor publice sunt obligați să stabilească și regulile de protecție a acestora, să coordoneze activitatea și să controleze măsurile privitoare la păstrarea secretului de serviciu, potrivit competențelor, în conformitate cu normele stabilite prin hotărâre a Guvernului (a se vedea
Hotărârea Guvernului nr. 585/2002
pentru aprobarea
Standardelor naționale
de protecție a informațiilor clasificate în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 5 iulie 2002,
Hotărârea Guvernului nr. 781/2002
privind protecția informațiilor secrete de serviciu, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 575 din 5 august 2002, și
Hotărârea Guvernului nr. 1.349/2002
privind colectarea, transportul, distribuirea și protecția, pe teritoriul României, a corespondenței clasificate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 909 din 13 decembrie 2002). Mai mult, potrivit
art. 5 lit. c) din Legea nr. 182/2002 , măsurile ce decurg din aplicarea legii sunt destinate să garanteze că informațiile clasificate sunt distribuite exclusiv persoanelor îndreptățite, potrivit legii, să le cunoască. În acest sens, potrivit
art. 26
și
art. 33
din
Hotărârea Guvernului nr. 585/2002 , transmiterea informațiilor clasificate către alți utilizatori se va efectua numai dacă aceștia dețin certificate de securitate sau autorizații de acces corespunzător nivelului de secretizare, iar accesul la informații clasificate este permis cu respectarea principiului necesității de a cunoaște numai persoanelor care dețin certificat de securitate sau autorizație de acces, valabile pentru nivelul de secretizare a informațiilor necesare îndeplinirii atribuțiilor de serviciu (în această situație regăsindu-se și avocații). Standardele naționale privind protecția informațiilor clasificate, aprobate prin
Hotărârea Guvernului nr. 585/2002 , se aplică în mod corespunzător și informațiilor secrete de serviciu în ceea ce privește clasificarea, declasificarea și măsurile minime de protecție (a se vedea
art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 781/2002 ).
34.
Cât privește informațiile confidențiale, Curtea constată, în primul rând, că, potrivit
art. 2 din Legea nr. 78/2000 , persoanele prevăzute la
art. 1
- avocatul, deși nenominalizat in terminis, intră în categoria altor persoane fizice, în condițiile prevăzute de lege (respectiv
privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 7 februarie 2011) -, sunt obligate să îndeplinească îndatoririle ce le revin din exercitarea funcțiilor, atribuțiilor sau însărcinărilor încredințate, cu respectarea strictă a legilor și a normelor de conduită profesională, și să asigure ocrotirea și realizarea drepturilor și intereselor legitime ale cetățenilor, fără să se folosească de funcțiile, atribuțiile ori însărcinările primite, pentru dobândirea pentru ele sau pentru alte persoane de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite. Drept urmare, ținând seama de natura și diversitatea informațiilor confidențiale ce pot fi deținute de subiectul activ al infracțiunii prevăzute de
art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 , Curtea reține că legiuitorul nu avea cum să prevadă în textul criticat toată paleta de informații, motiv pentru care identificarea ori individualizarea lor se va face în funcție de domeniul specific prevăzut în legile speciale, regulamente ori convenții sau angajamente ale subiectului activ [a se vedea
art. 26 alin. (1)
referitor la clauza de confidențialitate și
art. 32 alin. (2) lit. f)
referitor la obligația salariatului de a respecta secretul de serviciu din
art. 113
referitor la obligația de păstrare a secretului profesional în domeniul bancar și următoarele din
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.027 din 27 decembrie 2006,
art. 21
referitor la dreptul la confidențialitatea informațiilor și viața privată a pacientului din
Legea nr. 46/2003 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 29 ianuarie 2003, și altele]. Cu privire la exercitarea profesiei de avocat Curtea constată că, potrivit
art. 11 din Legea nr. 51/1995 , „Avocatul este dator să păstreze secretul profesional privitor la orice aspect al cauzei care i-a fost încredințată, cu excepția cazurilor prevăzute expres de lege.“ În acest sens, secretul profesional este de ordine publică, avocatul fiind dator să-l păstreze privitor la orice aspect al cauzei care ia fost încredințată și nu poate fi obligat în nicio circumstanță și de către nicio persoană să divulge secretul profesional. Avocatul nu poate fi dezlegat de secretul profesional nici de către clientul său și nici de către o altă autoritate sau persoană. Obligația de a păstra secretul profesional nu împiedică avocatul să folosească informațiile cu privire la un fost client, dacă acestea au devenit publice. Totodată, obligația de a păstra secretul profesional este absolută și nelimitată în timp și se întinde asupra tuturor activităților avocatului, ale asociaților săi, ale avocaților colaboratori, ale avocaților salarizați din cadrul formei de exercitare a profesiei, inclusiv asupra raporturilor cu alți avocați (a se vedea
art. 8
și
art. 9 din Statutul
profesiei de avocat, aprobat prin
Hotărârea nr. 64 din 3 decembrie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 898 din 19 decembrie 2011).
35.
Prin urmare, în sfera informațiilor confidențiale intră acele informații care, fără a avea caracter clasificat, sunt supuse unui regim restrictiv de circulație, unor limitări și îngrădiri legale, impuse de interese sociale superioare. Aceasta nu înseamnă că orice diseminare de informații confidențiale intră în sfera de aplicare a textului legal criticat, întrucât cerința esențială instituită de legiuitor pentru existența infracțiunii nu este aceea a nerespectării unei clauze de confidențialitate ori a unor norme legale, regulamentare, statutare etc., ci aceea ca permiterea accesului unor persoane neautorizate la informațiile nedestinate publicității ori folosirea, în orice mod, direct sau indirect de astfel de informații obținute în virtutea funcției, atribuțiilor sau însărcinărilor încredințate să fie realizată în scopul obținerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite.
36.
De altfel, informațiile dintr-un dosar penal aflat în faza de urmărire penală pot fi fie informații clasificate ce intră sub incidența
Legii nr. 182/2002 , fiind informații ce pot intra în clasele de secretizare secret de stat ori secret de serviciu, fie informații confidențiale. În acest sens, coroborând dispozițiile
art. 285 alin. (2) din actualul Cod de procedură penală , potrivit căruia „Procedura în cursul urmăririi penale este nepublică“, cu caracterul cel puțin confidențial al informațiilor dintr-un dosar penal, doctrina și jurisprudența în materie au acceptat în mod unanim faptul că urmărirea penală are caracter nepublic. Această concluzie își găsea rațiunea sub vechea reglementare - și care subzistă și sub cea actuală - în faptul că unele activități cum sunt: strângerea probelor în vederea stabilirii vinovăției făptuitorului, conservarea unor urme care să ajute la aflarea adevărului, dejucarea unor planuri ale făptuitorilor care încearcă să denatureze sau să ascundă probe pentru a se sustrage răspunderii penale, luarea măsurilor preventive etc., ar fi mult îngreunate, iar unele chiar imposibil de realizat dacă persoanele cu interes direct în cauză, și nu numai acestea, ar cunoaște în amănunt întreaga strategie de cercetare a organelor de urmărire penală sau ar lua cunoștință de întregul material probator înainte de terminarea urmăririi penale. Cu toate acestea, unele elemente de publicitate erau totuși admise la efectuarea unor acte de cercetare penală ca, de exemplu, prezența unor martori asistenți la efectuarea cercetării la fața locului, la percheziții ori existența publicului ocazional la investigațiile făcute cu ocazia unui accident de circulație, inculpatul, eventual asistat de un apărător, avea dreptul să cunoască conținutul dosarului cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală ( art. 250 din Codul de procedură penală din 1968 ), expertul putea să ia cunoștință, cu încuviințarea organului de urmărire penală, de materialele dosarului necesare expertizei ( art. 121 din Codul de procedură penală din 1968 ).
37.
De asemenea, potrivit
art. 12 lit. e) din Legea nr. 544/2001
privind liberul acces la informațiile de interes public, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 663 din 23 octombrie 2001, se exceptează de la accesul liber al cetățenilor informațiile privind procedura în timpul anchetei penale sau disciplinare, dacă se periclitează rezultatul anchetei, se dezvăluie surse confidențiale ori se pun în pericol viața, integritatea corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfășurare.
38.
Cât privește critica referitoare la afectarea dreptului la un proces echitabil, Curtea constată că autorul excepției nu a arătat în mod concret în ce constă contrarietatea reclamată. De altfel, dispozițiile
art. 1 lit. g)
și
art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000
sunt norme penale care nu produc consecințe în echitatea procedurii.
39.
Referitor la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 91^2 alin. 2
și
3 din Codul de procedură penală din 1968 , Curtea constată că autorul excepției este, în esență, nemulțumit de împrejurarea că nu conțin criterii precise care să definească noțiunea de prejudiciu adus activității de urmărire penală și că magistratul judecător se pronunță în cadrul controlului numai asupra legalității și temeiniciei ordonanței procurorului, nu și asupra oportunității interceptării sau înregistrării. În opinia sa, aceste neclarități afectează, în dezacord cu exigențele
art. 53 alin. (2)
din Constituție, dreptul la un proces echitabil, secretul corespondenței și viața intimă, familială și privată.
40.
Cu privire la aceste critici, Curtea constată că, prin
Decizia nr. 1.556 din 17 noiembrie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 18 decembrie 2009, a fost respinsă ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a prevederilor
art. 91^1 ,
art. 91^2 alin. 2
și
art. 91^5 din Codul de procedură penală , statuându-se că dispozițiile în materia interceptărilor și înregistrărilor audio sau video prevăd suficiente garanții, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizației, a condițiilor și a modalităților de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării și certificării autenticității convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptării, iar eventuala nerespectare a acestor reglementări nu constituie o problemă de constituționalitate, ci una de aplicare, ceea ce însă excedează competenței Curții Constituționale, întrucât, potrivit
art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 , „Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată [...]“.
41.
De asemenea, Curtea a mai statuat că „nu poate fi primită nici susținerea potrivit căreia dispozițiile legale criticate contravin prevederilor constituționale ale
art. 28
și
53 , deoarece înseși textele invocate oferă legiuitorului libertatea unei astfel de reglementări, secretul corespondenței nefiind un drept absolut, ci susceptibil de anumite restrângeri, justificate la rândul lor de necesitatea instrucției penale. Astfel, societățile democratice sunt amenințate de un fenomen infracțional din ce în ce mai complex, motiv pentru care statele trebuie să fie capabile de a combate în mod eficace asemenea amenințări și de a supraveghea elementele subversive ce acționează pe teritoriul lor. Așa fiind, asemenea dispoziții legislative devin necesare într-o societate democratică, în vederea asigurării securității naționale, apărării ordinii publice ori prevenirii săvârșirii de infracțiuni“.
42.
În plus, însăși instanța europeană a validat prevederile legale contestate, prin
Hotărârea din 26 aprilie 2007 , pronunțată în Cauza Dumitru Popescu împotriva României. Astfel, după ce a reținut existența unei încălcări a
art. 8 din Convenția
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, motivat de împrejurarea că la data comiterii faptelor legislația în materie era alta, a afirmat că în noul cadru legislativ (prin modificările aduse de
și
Legea nr. 356/2006 ) există numeroase garanții în materie de interceptare și de transcriere a comunicațiilor, de arhivare a datelor pertinente și de distrugere a celor nepertinente. Așa fiind, dispozițiile legale criticate oferă protecție împotriva amestecului arbitrar în exercitarea dreptului la viață privată al persoanei, legea folosind termeni cu un înțeles univoc (a se vedea
Decizia nr. 182 din 2 martie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 26 martie 2010).
43.
De asemenea, prevederile
art. 91^2 alin. 2
și
3 din Codul de procedură penală din 1968
nu încalcă dreptul la un proces echitabil, reglementat de prevederile
art. 21 alin. (3) din Constituție , precum și de dispozițiile
art. 6 din Convenția
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât nu înlătură posibilitatea părților de a beneficia de drepturile și garanțiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces public, judecat de către o instanță independentă, imparțială și stabilită prin lege, într-un termen rezonabil, condiții care sunt asigurate indiferent dacă urmărirea penală este instrumentată pentru toate faptele sau pentru toți făptuitorii în același dosar. Aceasta, deoarece procurorul, indiferent de fapte sau făptuitori, este ținut de respectarea tuturor garanțiilor de legalitate și imparțialitate cerute de
art. 132 din Constituție
și este obligat ca, în cadrul activității judiciare, să reprezinte interesele generale ale societății, să apere ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor.
44.
În plus, potrivit
art. 91^6 alin. 1
din același cod, mijloacele de probă referitoare la interceptările și înregistrările audio sau video pot fi supuse expertizei tehnice la cererea procurorului, a părților interesate sau din oficiu de către instanța de judecată. Practic, legislația procedurală penală română asigură controlul prin justiție și în acest domeniu, judecătorul având datoria să examineze valabilitatea acestora sub toate aspectele legalității și temeiniciei autorizării și efectuării înregistrărilor.
45.
În acest sens s-a pronunțat și Curtea de la Strasbourg prin Hotărârea din 6 mai 2003, pronunțată în Cauza Coban (Asim Babuscum) împotriva Spaniei, când reclamantul invoca nulitatea înregistrărilor convorbirilor sale telefonice, întrucât nu îndeplineau condițiile de legalitate și proporționalitate. După ce a reamintit faptul că admisibilitatea probelor este o problemă ce ține de reglementările naționale și că revine jurisdicțiilor naționale să aprecieze elementele care le sunt prezentate, instanța europeană a stabilit că respectiva condamnare penală a intervenit în urma unei proceduri contradictorii pe baza probelor discutate de părți. Reclamantul a avut posibilitatea de a interoga martorii audiați și de a contracara depozițiile care îi erau defavorabile. De asemenea, în privința înregistrărilor convorbirilor telefonice, s-a constatat că instanțele naționale au confirmat legalitatea strângerii acestor probe, iar reclamantul ar fi putut face observații în fața judecătorului cu privire la aceste înregistrări, care nu au constituit, de altfel, singurul mijloc de probă invocat de acuzare. În același context, și în Hotărârea din 16 noiembrie 2006, pronunțată în Cauza Klimentyev împotriva Rusiei, Curtea de la Strasbourg a statuat că, pentru a asigura dreptul la un proces echitabil, este esențial ca toate probele să fie prezentate de față cu acuzatul, în cadrul unei audieri publice, pentru a se putea oferi contraargumente. Acest lucru nu înseamnă totuși că declarațiile martorilor trebuie făcute în fața tribunalului pentru a fi admise ca mijloace de probă. Utilizarea declarațiilor din faza de instrucție penală a cazului nu încalcă, în principiu,
art. 6 paragraful 3 din Convenția
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, atât timp cât se respectă dreptul la apărare. De regulă, acest drept impune ca acuzatul să aibă ocazia de a pune întrebări martorului care depune mărturie împotriva sa, fie atunci când face aceste declarații, fie într-un stadiu ulterior al procedurilor.
46.
În sfârșit, interceptarea și înregistrarea convorbirilor puteau fi dispuse, așa cum se prevede în
alin. 1 al art. 91^1 din Codul de procedură penală din 1968 , la cererea procurorului care efectuează ori supraveghează urmărirea penală. Așadar, administrarea unor astfel de mijloace de probă este plasată în cadrul primei faze a procesului penal, urmărirea penală putând fi începută, potrivit
art. 221
și
art. 228 din Codul de procedură penală din 1968 , atât in personam, cât și in rem. În plus, textul stabilește în termeni fără echivoc că înregistrarea audio sau video se dispune dacă sunt date privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni, prin această a doua alternativă înțelegându-se evident și situațiile ce intră în sfera actelor de punere în executare a hotărârii de a săvârși infracțiunea, în acord cu
art. 20 din Codul penal
referitor la tentativă, și nu în sfera unor simple acte de pregătire.
47.
Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția și considerentele ce au fundamentat deciziile mai sus menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.
48.
De asemenea, Curtea constată că autorul excepției își fundamentează critica prin compararea prevederilor contestate cu cele ale
art. 141 alin. (1)
și
(4)
și
art. 139 alin. (1) din actualul Cod de procedură penală .
49.
Plecând de la aceste premise, Curtea constată că, în jurisprudența sa, a statuat în mod constant că nu se poate pronunța asupra neconcordanțelor dintre diferite norme juridice, ci numai asupra înțelesului dispozițiilor legale criticate în raport cu prevederile și principiile constituționale. De exemplu, prin
Decizia nr. 495 din 16 noiembrie 2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 63 din 19 ianuarie 2005, și
Decizia nr. 463 din 12 aprilie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 21 iunie 2011, Curtea a reținut că examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere compatibilitatea acelui text cu dispozițiile constituționale pretins încălcate, iar nu compararea mai multor prevederi legale între ele și raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparație la dispoziții ori principii ale
Constituției . Procedându-se altfel, s-ar ajunge inevitabil la concluzia că, deși fiecare dintre dispozițiile legale este constituțională, numai coexistența lor ar pune în discuție constituționalitatea uneia dintre ele.
50.
În plus, dispozițiile procedural penale referitoare la autorizarea unor măsuri de supraveghere tehnică de către procuror nu puteau fi dispuse discreționar de către acesta, întrucât, potrivit
art. 91^1 din Codul de procedură penală din 1968 , interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se puteau realiza numai dacă erau date ori indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu și dacă erau necesare în vederea stabilirii situației de fapt ori pentru că identificarea sau localizarea participanților nu putea fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi fost mult întârziată. De asemenea, astfel de măsuri puteau fi dispune în cazul infracțiunilor contra siguranței naționale prevăzute de
și de alte legi speciale, precum și în cazul infracțiunilor de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede sau alte valori, în cazul infracțiunilor prevăzute de
pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu modificările și completările ulterioare, în cazul unor alte infracțiuni grave ori al infracțiunilor care se săvârșesc prin mijloace de comunicare electronică.
51.
În sfârșit, la fel ca și în actuala reglementare, procurorul putea dispune prin ordonanță motivată interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor pe o durată de cel mult 48 de ore în caz de urgență, când întârzierea obținerii autorizării de către judecător ar fi adus grave prejudicii activității de urmărire penală, iar măsura dispusă era supusă confirmării judecătorului.
52.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul
art. 146 lit. d)
și al
art. 147 alin. (4) din Constituție , al
art. 1-3 , al
art. 11 alin. (1) lit. A.d)
și al
art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Radu Cristian Nistor în Dosarul nr. 1.846/46/2013 al Curții de Apel Pitești - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie și constată că dispozițiile
art. 1 lit. g)
și
art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000
pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție și al e art. 91^2 alin. 2
și
3 din Codul de procedură penală din 1968
sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Definitivă și general obligatorie.
Decizia se comunică Curții de Apel Pitești - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunțată în ședința din data de 2 februarie 2017.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Afrodita Laura Tutunaru
Textul este prelucrat automat din sursa indicată; numerotarea și legăturile pot conține erori. Referințele subliniate duc la actele citate, așa cum au fost identificate de noi.