Decizia nr. 159/1999

Lucian Mihai - președinte

Costica Bulai - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Ioan Muraru - judecător

Nicolae Popa - judecător

Lucian Stangu - judecător

Romul Petru Vonica - judecător

Paula C. Pantea - procuror

Maria Bratu - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. III din Decretul nr. 218/1960

pentru modificarea

Decretului nr. 167/1958

privitor la prescripția extinctiva, excepție ridicată din oficiu de Judecătoria Sectorului 5 București în Dosarul nr. 11.174/1997 al acestei instanțe.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 21 septembrie 1999, fiind consemnate în încheierea din acea data, când Curtea a amânat pronunțarea pentru 28 septembrie 1999 și apoi pentru 5 octombrie 1999, pentru 12 octombrie 1999 și pentru 14 octombrie 1999.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin Încheierea din 18 noiembrie 1998, pronunțată în Dosarul nr. 11.174/1997, Judecătoria Sectorului 5 București a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. III din Decretul nr. 218/1960 , excepție ridicată din oficiu de către instanța judecătorească.

În motivarea excepției instanța judecătorească susține ca dispozițiile

art. III din Decretul nr. 218/1960

contravin art. 41 alin. (2) din Constituție, "întrucât prevăd un termen diferit de prescripție extinctiva a dreptului la acțiune în restituirea bunurilor aflate în posesia statului, instituind prin aceasta, pentru bunurile proprietatea statului, un regim juridic mai favorabil decât regimul juridic aplicabil proprietății persoanelor fizice și celorlalte persoane juridice, în afară statului". Referitor la admisibilitatea excepției de neconstituționalitate instanța considera ca "sunt îndeplinite condițiile prevăzute de

art. 23 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 47/1992 ,

Decretul nr. 218/1960

nefiind abrogat expres prin nici un act normativ ulterior [...]". În legătură cu jurisprudenta Curții Constituționale, referitoare la neconstituționalitatea textului normativ în cauza, instanța considera ca, într-adevăr, aceasta excepție "a mai făcut obiectul unor decizii ale Curții Constituționale, printre care și Decizia nr. 5/1995, însă toate aceste decizii se refereau la cauze în care se solicită să se constate ca nașterea dreptului de proprietate al statului, prin

Decretul nr. 218/1960 , s-a realizat printr-un act normativ neconstitutional. Or, în considerentele

Deciziei nr. 5/1995 , Curtea Constituțională a reținut ca trebuie facuta distincție între constituirea dreptului și efectele sale sub imperiul actelor normative anterioare Constituției din 1991, pe de o parte, și efectele dreptului constituit anterior care se produc în continuare sub regimul Constituției actuale, pe de altă parte. În cauzele la care se referă deciziile anterioare ale Curții Constituționale, având ca obiect excepția de neconstituționalitate a

Decretului nr. 218/1960 , era vorba despre constituirea dreptului și despre efectele sale sub imperiul actelor normative anterioare Constituției din 1991, pentru aceste cazuri Curtea arătând că nu este competența să se pronunțe". În continuare instanța apreciază ca excepția din cauza de fața este admisibilă, întrucât, spre deosebire de excepțiile ridicate în celelalte dosare, "se referă însă la efectele

Decretului nr. 218/1960 , ce se produc după adoptarea Constituției din 1991, pârâtul, Ministerul de Interne, solicitând aplicarea în prezent a dispozițiilor acestui act normativ, prin constatarea ca prescrisă a acțiunii reclamantului".

Potrivit dispozițiilor

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului pentru a-și exprima punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Guvernul, în punctul sau de vedere, considera ca excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. III din Decretul nr. 218/1960

este intemeiata, motivand, în esenta, ca textul criticat prin excepția de neconstituționalitate stabilea la alin. 1 ca dreptul la orice acțiune având ca obiect restituirea în natura sau prin echivalent a unui bun intrat, înainte de data publicării acestui decret, în posesiunea statului, în aceea a unei organizații cooperatiste sau a oricărei alte organizații obștești, fie fără nici un titlu, fie în cadrul procedurii prevăzute de

Decretul nr. 111/1951 , se prescrie prin doi ani socotiți de la data la care a avut loc intrarea în posesie. Totodată se arata ca la alin. 2 al

art. III din Decretul nr. 218/1960

se prevede că "prin același termen se prescrie și dreptul de a cere executarea silită în temeiul oricărui titlu executor obținut în urma exercitării vreunuia dintre drepturile la acțiune la care se referă alin. 2", iar la alin. 3 se prevede că "dispozițiile

art. 13-17 din Decretul nr. 167/1958

nu sunt aplicabile prescripției prevăzute în articolul de fața". Pentru considerentul ca termenul de prescripție de 2 ani, instituit prin

Decretul nr. 218/1960 , este mai mic decât termenul de prescripție de drept comun stabilit de

Decretul nr. 167/1958 , se considera ca aceasta dispoziție legală, având semnificatia instituirii unui regim mai favorabil pentru proprietatea statului, contravine art. 41 alin. (2) din Constituție, conform căruia "Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege ...".

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de e e e neconstituționalitate în discuție.

Consiliul Legislativ, căruia i s-a cerut punctul de vedere cu privire la acțiunea în timp a dispozițiilor

art. III din Decretul nr. 218/1960

și ale

Decretului nr. 712/1966 , a comunicat, în esenta, ca dispozițiile respective "și-au produs efectele în aplicare la data intrării lor în vigoare".

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, opinia Consiliului Legislativ, susținerile părții prezente, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , retine următoarele:

Potrivit art. 144 lit. c) din Constituție și

art. 23 din Legea nr. 47/1992 , republicată, Curtea Constituțională este competența să soluționeze excepția de neconstituționalitate cu care a fost sesizată.

Excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. III din Decretul nr. 218/1960

pentru modificarea

Decretului nr. 167/1958

privitor la prescripția extinctiva a fost ridicată într-o cauza civilă având ca obiect acțiunea în revendicare mobiliară, prin care reclamantul a solicitat restituirea de către Ministerul de Interne a unei sabii de Toledo și a unui stilet lucrat în filigran, pe care le predase, la cererea autorităților vremii, în perioada 1948-1950. În cadrul procesului, ca urmare a faptului ca Ministerul de Interne s-a aparat prin invocarea prescrierii dreptului la acțiune conform prevederilor

art. III din Decretul nr. 218/1960 , instanța a invocat din oficiu neconstituționalitatea acestor prevederi legale.

Textul

art. III din Decretul nr. 218/1960

pentru modificarea

Decretului nr. 167/1958

privitor la prescripția extinctiva, a cărui neconstituționalitate a fost invocată din oficiu de instanța judecătorească, are următorul conținut: "Dreptul la orice acțiuni având ca obiect restituirea, în natura sau prin echivalent, a unui bun intrat, înainte de data publicării decretului de fața, în posesiunea statului, în aceea a unei organizații cooperatiste sau a oricărei alte organizații obștești, fie fără nici un titlu, fie în cadrul procedurii prevăzute de

Decretul nr. 111/1951 , se prescrie prin doi ani socotiți de la data când a avut loc intrarea în posesiune.

Prin același termen se prescrie și dreptul de a cere executarea silită în domeniul oricărui titlu executor în urma exercitării vreunuia dintre drepturile la acțiune la care se referă alin. 1.

Dispozițiile art. 13-17 inclusiDee fața."

Cu privire la excepția de neconstituționalitate ridicată, Curtea constata următoarele:

Dispozițiile a căror neconstituționalitate este invocată pe calea excepției de fața nu pot fi disociate de cele ale

Decretului nr. 712/1966

cu privire la bunurile ce se încadrează în prevederile

art. III din Decretul nr. 218/1960

pentru modificarea

Decretului nr. 167/1958

privitor la prescripția extinctiva, dispoziții potrivit cărora "Bunurile ce se încadrează în prevederile articolului III din

Decretul nr. 218 din 1 iulie 1960

pentru modificarea

Decretului nr. 167 din 21 aprilie 1958

privitor la prescripția extinctiva și se afla în posesia unei organizații socialiste sunt considerate proprietate de stat de la data intrării lor în posesia statului sau a oricărei organizații socialiste". În consecința, intrarea în vigoare a

Decretului nr. 712/1966

a consacrat, fără echivoc, trecerea în proprietatea statului a bunurilor la care se referea

art. III din Decretul nr. 218/1960 .

În cauza care face obiectul prezentei decizii contestarea constituționalității textului

art. III din Decretul nr. 218/1960

s-a făcut în raport cu dispozițiile art. 41 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora "Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular". Instanța care a ridicat excepția de neconstituționalitate considera ca instituirea în mod vadit în favoarea statului a unui termen de prescripție a dreptului la acțiune în revendicare, prin derogare de la prevederile Codului civil și ale

Decretului nr. 167/1958 , contravine flagrant principiului constituțional enuntat la art. 41 alin. (2).

Textul

art. III din Decretul nr. 218/1960 , precum și cel al

Decretului nr. 712/1966

au intrat sub incidența controlului exercitat de Curtea Constituțională în mai multe randuri.

Astfel Curtea Constituțională, fiind sesizată cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor

decretelor nr. 218/1960

și nr. 712/1966, a respins-o prin deciziile nr. 5 din 17 ianuarie 1995 și nr. 63 din 20 iunie 1995, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 10 mai 1995 și, respectiv, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 6 din 15 ianuarie 1996. În esenta, motivarea soluției a avut în vedere faptul ca prin excepție se solicitase să fie declarate neconstituționale actele normative anterioare Constituției, prin care s-a constituit un drept de proprietate. Or, după cum se arata în motivarea celor două decizii, "În ceea ce privește constatarea neconstitutionalitatii și deci a abrogării decretelor atacate în temeiul art. 150 alin. (1) al Constituției din anul 1991, trebuie distins, pe de o parte, între constituirea dreptului și efectele sale sub imperiul actelor normative anterioare și care sunt atacate și efectele dreptului constituit anterior, care se produc în continuare, sub regimul Constituției din anul 1991, pe de altă parte. Legea posterioară, deci Constituția din anul 1991, nu poate stinge dreptul născut sub imperiul legii anterioare, deoarece ar insemna ca ea să fie aplicată retroactiv, ceea ce interzice art. 15 alin. (2) din Constituție". În argumentare s-a invocat și faptul ca "Noua lege poate modifica regimul juridic anterior, poate suprima acest drept sau îl poate înlocui cu un alt drept care astfel se naște, cum ar fi cazul reconstituirii dreptului afectat de legea anterioară. Dar fără retroactivitate noua lege nu poate desfiinta modalitatea în care legea anterioară a constituit dreptul respectiv. Aceasta concluzie nu este infirmata de faptul ca dreptul de proprietate al statului, constituit pe baza decretelor atacate, reprezintă o situație juridică în curs, deoarece în acest caz nu mai suntem în domeniul neretroactivitatii, ci în acela al aplicării imediate a legii noi, astfel încât dreptului de proprietate constituit anterior Constituției îi sunt aplicabile prevederile regimului constituțional actual". Totodată Curtea a reținut ca "nici în situația în care este sesizată cu ilegalitati și abuzuri, cu încălcări ale ordinii constituționale săvârșite înainte de intrarea în vigoare a Constituției din anul 1991, nu este competența să le rezolve. Dacă ar face un asemenea lucru, Curtea Constituțională însăși ar încalcă Constituția și principiile dreptului, pentru ca ar inlatura un abuz, o ilegalitate, printr-o arogare abuzivă de competența, ceea ce este evident în afară ideii de justiție constituțională".

Aceste consideratii, care stau la baza soluțiilor pronunțate de Curtea Constituțională, își păstrează actualitatea și în cauza de fața, în sensul că în situația drepturilor născute în temeiul unor acte normative anterioare Constituției din 1991, care și-au produs și epuizat efectele înainte de intrarea în vigoare a acesteia, nu se mai pune problema ca respectivele acte normative să poată fi declarate neconstituționale și, pe cale de consecința, drepturile în discuție să fie desființate.

A decide ca prin dispozițiile sale privind reglementarea proprietății Constituția în vigoare ar putea desfiinta sau modifica situații juridice anterioare, existente ca o consecința a unor acte normative preconstitutionale, care au avut ca efect trecerea unor bunuri în proprietatea statului, ar insemna să se încalce principiul constituțional al neretroactivitatii legii, prevăzut la art. 15 alin. (2) din legea fundamentală.

În aceste condiții, deși atât

art. III din Decretul nr. 218/1960 , cat și

Decretul nr. 712/1966 , care îi precizează efectele privind dobândirea de către stat a dreptului de proprietate, sunt în mod vadit incompatibile cu prevederile art. 41 alin. (2) din Constituție, care nu îngăduie un tratament preferențial, derogatoriu de la normele dreptului comun, pentru proprietatea privată a statului, aceasta constatare nu atrage nici un efect cu privire la competența Curții Constituționale de a se pronunța asupra legitimitatii dobândirii dreptului de proprietate de către stat în temeiul celor două acte normative care și-au produs efectele într-un alt regim constituțional.

Pe de altă parte, textul

art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, prevede: "Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanța în vigoare, de care depinde soluționarea cauzei."

Curtea retine în legătură cu aceasta dispoziție legală ca textele celor două decrete nu mai erau în vigoare la data adoptării Constituției din 1991.

Atât

art. III din Decretul nr. 218/1960 , cat și

Decretul nr. 712/1966

au fost edictate într-o maniera care sfida orice idee de dreptate și de morala, pentru constituirea unui drept de proprietate al statului asupra bunurilor care se aflau la acea data "în posesia unei organizații socialiste" și stabilind, totodată, ca bunurile respective "sunt considerate proprietate de stat de la data intrării lor în posesia statului sau a oricărei organizații socialiste". Din însuși conținutul celor două acte normative rezultă ca acestea și-au consumat efectele chiar în momentul apariției lor, fiind adoptate pentru constituirea abuzivă a unui drept de proprietate al statului asupra unor bunuri în posesia cărora acesta intrase "fie fără nici un titlu, fie în cadrul procedurii prevăzute de

Decretul nr. 111/1951 ". Cele doua decrete nu se mai aplicau însă și în cazul unor bunuri care ar fi intrat în posesia statului sau a unei organizații socialiste după data apariției lor, tocmai datorită faptului ca se atinsese finalitatea pentru care fuseseră emise.

Aceasta este explicatia pentru care, deși nu au fost niciodată abrogate expres, cele doua acte normative criticate nu au mai fost considerate a fi "active", fiind ieșite din vigoare prin însăși producerea efectului care a fost urmărit la data adoptării lor. În acest sens a opinat de altfel și Consiliul Legislativ în punctul de vedere exprimat la solicitarea Curții Constituționale. De asemenea, aceasta constituie și explicatia faptului ca în jurisprudenta anterioară a Curții Constituționale cu privire la soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate a prevederilor

Decretului nr. 218/1960

și ale

Decretului nr. 712/1966

nu s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 150 alin. (1) din Constituție. Dacă la data adoptării Constituției cele doua acte normative ar fi fost considerate active, Curtea ar fi trebuit, în cadrul controlului de constituționalitate, să constate ca ele nu mai sunt în vigoare, întrucât, în mod evident, acestea contraveneau legii fundamentale.

De altfel, în sensul că decretele în cauza nu mai sunt în vigoare, Curtea Suprema de Justiție s-a pronunțat, dar cu alta motivare, prin Decizia nr. 447 din 14 decembrie 1993 a Secției comerciale, retinand în același timp ca aceste decrete contraveneau chiar și regimului constituțional existent la data adoptării lor (aspect care însă nu poate face obiectul controlului de constituționalitate efectuat prin prezenta decizie de Curtea Constituțională).

În legătură cu susținerea instanței judecătorești care a ridicat din oficiu excepția de neconstituționalitate, în sensul că aceasta este admisibilă, întrucât textul criticat se referă la efecte "ce se produc după adoptarea Constituției din 1991", Curtea observa ca de fapt instanța a aplicat un text, și anume

art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, care nu mai este în vigoare în urma modificărilor și completărilor aduse acestei legi prin

Legea nr. 138 din 24 iulie 1997 . Conform acestui text prevederile alin. (1) și (2) ale art. 26, referitoare la posibilitatea folosirii ca temei legal pentru rejudecarea cauzelor civile și penale a deciziei definitive a Curții Constituționale prin care se constata neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe, se aplică numai raporturilor juridice stabilite după intrarea în vigoare a Constituției.

Fața de cele de mai sus Curtea retine ca, prin coroborarea alin. (1) al

art. 23 din Legea nr. 47/1992 , republicată, cu alin. (6) al aceluiași articol, excepția privitoare la neconstituționalitatea dispozițiilor

art. III din Decretul nr. 218/1960

urmează să fie respinsă ca fiind inadmisibila.

Aceasta soluție nu exclude însă posibilitatea ca instanța judecătorească, în cadrul competentei conferite de prevederile

art. 6 alin. (2) și (3) din Legea nr. 213/1998

privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, să soluționeze acțiunea cu care a fost investită, examinând modul în care s-a constituit dreptul de proprietate al statului asupra bunurilor revendicate, pentru a vedea dacă erau îndeplinite condițiile prevăzute în dispozițiile constituționale și legale, în vigoare la data respectiva.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 și al

art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge ca fiind inadmisibila excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. III din Decretul nr. 218/1960

pentru modificarea

Decretului nr. 167/1958

privitor la prescripția extinctiva, excepție ridicată din oficiu de Judecătoria sectorului 5 București în Dosarul nr. 11.174/1997 al acestei instanțe.

Definitivă și obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 14 octombrie 1999.