Decizia nr. 395/2018

Articolul 5

alin. (1) teza întâi din titlul XIII

- Accelerarea judecăților în materia restituirii proprietăților funciare al

Legii nr. 247/2005 :

(1)

Hotărârile pronunțate de instanțele judecătorești în procesele funciare în primă instanță sunt supuse numai recursului.“;

–

Articolul 53

alin. (2) din Legea nr. 18/1991 : „(2) Împotriva hotărârii comisiei județene se poate face plângere la judecătoria în a cărei rază teritorială este situat terenul, în termen de 30 de zile de la comunicare.“;

–

Articolul 59

din Legea nr. 18/1991 : „Sentința civilă pronunțată de instanța menționată la

art. 58

[judecătoria, s.n.] este supusă căilor de atac prevăzute în

Codul de procedură civilă , cu respectarea dispozițiilor legale în materie.“.

13.

În opinia autorilor excepției, prevederile de lege criticate contravin dispozițiilor

art. 129 din Constituție , care consacră dreptul părților interesate și al Ministerului Public de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești, în condițiile legii, și celor ale

art. 6 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil. De asemenea, din motivarea excepției, rezultă că autorii acesteia își raportează criticile de neconstituționalitate și la dispozițiile

art. 21 din Legea fundamentală , privind dreptul de acces liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, soluționat într-un termen rezonabil.

14.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că textele de lege criticate instituie, prin

art. 53 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 , competența materială a judecătoriei în ce privește soluționarea plângerii formulate împotriva hotărârilor emise de comisiile județene de fond funciar, prin care acestea soluționează contestațiile formulate față de măsurile stabilite de comisiile locale și, după caz, le validează ori invalidează. Potrivit

art. 5 alin. (1) teza întâi din titlul XIII al Legii nr. 247/2005 , sentința pronunțată de judecătorie poate fi atacată doar cu recurs. În ce privește conținutul normativ al acestei ultime dispoziții legale, Curtea apreciază că trebuie coroborată cu prevederile

art. 7 alin. (2) din Legea nr. 76/2012

pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă , care stabilesc că, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este „supusă recursului“, aceasta va fi supusă numai apelului la instanța ierarhic superioară, ținând cont, în același timp, și de noua concepție legislativă instituită prin actualul

Cod de procedură civilă

cu privire la căile de atac, în sensul că recursul reprezintă o cale extraordinară de atac.

15.

Autorii excepției critică faptul că textele de lege supuse controlului de constituționalitate nu sunt corelate cu prevederile din

Codul de procedură civilă

în prezent în vigoare, care stabilesc alte reguli de competență materială. Astfel, potrivit

art. 94 pct. 1 lit. k) din Codul de procedură civilă , judecătoriile judecă în primă instanță orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei, inclusiv. Or în cauza dedusă judecății se susține că obiectul litigiului valorează mai mult decât pragul stabilit de textul menționat, ceea ce ar atrage competența tribunalului de a judeca procesul în primă instanță, având în vedere că, potrivit

art. 95 pct. 1 din

Codul de procedură civilă , tribunalele judecă, în primă instanță, toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe, deci și cererile evaluabile în bani în valoare de peste 200.000 lei, așa cum rezultă din coroborarea cu

art. 94 pct. 1 lit. k) .

16.

Față de aceste critici, Curtea reține, însă, că, în conformitate cu prevederile

art. 94 pct. 3 din Codul de procedură civilă , judecătoriile judecă „orice alte cereri date prin lege în competența lor“, pe lângă toate tipurile de procese enumerate. Totodată observă că dispozițiile

Codului de procedură civilă

constituie procedura de drept comun în materie civilă, astfel cum se precizează expres în

art. 2 alin. (1)

din acesta. Alin. (2) al aceluiași articol prevede însă că dispozițiile codului se aplică și în alte materii, dar numai în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziții contrare. Aceasta constituie o expresie a principiului specialia generalibus derogant, în

virtutea căruia pot fi instituite reguli deosebite pentru anumite domenii care necesită o viziune normativă diferită, determinată de anumite specificități. Or textele de lege criticate în cauza de față reprezintă astfel de norme derogatorii, caracteristice procedurii reconstituirii dreptului de proprietate privată în materia fondului funciar, pe care legiuitorul a înțeles să o reglementeze astfel încât să asigure judecarea cu celeritate, de natură să dea satisfacție rapidă solicitanților și să clarifice situația juridică a terenurilor în discuție. De altfel, în acest sens, Curtea observă că prevederile din

Legea nr. 247/2005,

criticate în cauza de față, fac parte din

titlul XIII

al acestei legi, denumit „Accelerarea judecăților în materia restituirii proprietăților funciare“, ceea ce denotă intenția legiuitorului de a crea reguli speciale care să asigure fluidizarea soluționării acestui tip de procese.

17.

Totodată, Curtea reține că, prin mai multe decizii, ca, de exemplu,

Decizia nr. 416 din 10 aprilie 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 338 din 1 mai 2008,

Decizia nr. 21 din 8 ianuarie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 45 din 27 ianuarie 2009,

Decizia nr. 1.046 din 14 iulie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 577 din 19 august 2009, sau

Decizia nr. 304 din 1 martie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 12 aprilie 2011, referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 5 alin. (1) teza întâi din titlul XIII al Legii nr. 247/2005 , ce constituie și în cauza de față obiect al excepției, a constatat că prevederile criticate sunt norme de procedură edictate de legiuitor în virtutea competenței sale constituționale. De asemenea, Curtea a subliniat că

Legea fundamentală

nu cuprinde dispoziții referitoare la obligativitatea existenței tuturor căilor de atac, ci statuează principial, în

art. 129,

că „Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii“, iar potrivit

art. 126 alin. (2) din Constituție , „Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute prin lege“. Sub aspectul existenței unei singure căi de atac împotriva hotărârilor pronunțate în materia fondului funciar, Curtea a reamintit, prin deciziile mai sus menționate, că accesul liber la justiție nu înseamnă accesul, în toate cazurile, la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac.

18.

Tot astfel, prin

Decizia nr. 1.232 din 6 octombrie 2009 , instanța de contencios constituțional a constatat că nicio dispoziție din

Legea fundamentală

nu prevede obligativitatea instituirii unor căi de atac împotriva hotărârilor judecătorești, ci numai dreptul oricărei persoane de a se adresa instanțelor de judecată pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime. În jurisprudența sa constantă, Curtea a statuat că procesul echitabil nu presupune în mod imperios existența mai multor grade de jurisdicție și nici exercitarea acestor căi de atac de către toate părțile din proces.

19.

Prin

Decizia nr. 542 din 18 octombrie 2005 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.123 din 13 decembrie 2005, pronunțându-se asupra constituționalității prevederilor

art. 53 alin. (2) din Legea fondului funciar nr. 18/1991 , Curtea a apreciat că rațiunea pentru care soluționarea plângerilor împotriva actelor administrative menționate este lăsată în competența judecătoriei este aceea a asigurării celerității judecării proceselor în materia fondului funciar. În plus, în cauza de față, Curtea reține că nu este relevantă invocarea criteriului valoric al obiectului cererii pentru stabilirea instanței competente sub aspect material, ci normele speciale, derogatorii de la procedura comună, edictate în considerarea particularității proceselor în materia fondului funciar, dar cu respectarea exigențelor constituționale referitoare la dreptul la un proces echitabil, incluzând posibilitatea de a utiliza căile de atac prevăzute de lege, așa cum s-a arătat mai sus.

20.

Cele statuate de Curtea Constituțională în jurisprudența citată sunt pe deplin aplicabile și în cauza de față.

21.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Ionel I. Arjocu, Radu I. Arjocu, Tudorel I. Arjocu, Domnica I. Ursulescu și Haralambie I. Arjocu în Dosarul nr. 2.332/263/2014 al Curții de Apel Craiova - Secția I civilă și constată că prevederile

art. 5 alin. (1) teza întâi din titlul XIII al Legii nr. 247/2005

privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, și ale

art. 53 alin. (2)

și

art. 59 din Legea fondului funciar nr. 18/1991

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Craiova - Secția I civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 19 iunie 2018.