Decizia nr. 238/1999

Lucian Mihai - președinte

Costica Bulai - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Ioan Muraru - judecător

Nicolae Popa - judecător

Lucian Stangu - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Romul Petru Vonica - judecător

Iuliana Nedelcu - procuror

Florentina Geangu - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 220 alin. 4 din Codul penal, excepție ridicată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Tulcea în Dosarul nr. 3.377/1999 al acelei instanțe.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 25 noiembrie 1999, în prezenta reprezentantului Ministerului Public, fiind consemnate în încheierea de la aceeași dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru 7 decembrie 1999 și apoi la 20 decembrie 1999 și la 27 decembrie 1999.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin Încheierea din 1 septembrie 1999, pronunțată în Dosarul nr. 3.377/1999, Judecătoria Tulcea a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 220 alin. 4 din Codul penal, excepție ridicată de parchetul de pe lângă acea instanța într-o cauza penală privind pe Anastase Tranulea, invinuit de săvârșirea infracțiunii de tulburare de posesie, prevăzută la art. 220 din Codul penal. În motivarea excepției se arata ca aceste prevederi încalcă dispozițiile art. 41 alin. (2) din Constituție referitoare la ocrotirea în mod egal a proprietății private, indiferent de titular, deoarece instituie un regim juridic de ocrotire diferit, în funcție de titularul dreptului de proprietate.

Exprimandu-și opinia, instanța de judecată apreciază ca excepția este intemeiata, deoarece, pentru imobilele care sunt în întregime sau în parte ale statului, art. 220 alin. 4 din Codul penal prevede un regim juridic diferențiat sub aspectul plângerii prealabile, incalcandu-se astfel prevederile art. 41 alin. (2) din Constituție.

Potrivit

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

În punctul de vedere al Guvernului se apreciază ca excepția ridicată este intemeiata, deoarece exceptarea de la cerința plângerii prealabile a persoanei vătămate și punerea în mișcare din oficiu a acțiunii penale în cazul în care imobilul este în întregime sau în parte al statului duc la o diferentiere neconstitutionala între protecția proprietății private a statului și protecția proprietății private a altor subiecti de drept. Or, datorită acestei diferențe, se arata în continuare, dispozițiile art. 220 alin. 4 din Codul penal "contravin prevederilor art. 41 alin. (2) din Constituție, care asigura o ocrotire egala proprietății aparținând persoanelor fizice ori persoanelor juridice de drept privat, precum și proprietății private a statului". În motivarea punctului sau de vedere Guvernul face referire la jurisprudenta Curții Constituționale, și anume la deciziile nr. 177/1998 și nr. 5/1999, prin care, în cazul infracțiunii de abuz de încredere, prevăzută la art. 213 din Codul penal, respectiv al infracțiunii de gestiune frauduloasă, prevăzută la art. 214 din Codul penal, s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor referitoare la punerea în mișcare a acțiunii penale din oficiu, dacă bunul care constituie obiectul material al infracțiunii aparține în întregime sau în parte statului.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile

Legii nr. 47/1992 , retine următoarele:

Potrivit art. 144 lit. c) din Constituție și

art. 23 din Legea nr. 47/1992 , republicată, Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competența să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată.

Critica de neconstituționalitate privește dispozițiile art. 220 alin. 4 din Codul penal, care au următorul cuprins: "Dacă imobilul este în posesia unei persoane private, cu excepția cazului când acesta este în întregime sau în parte al statului, acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părților inlatura răspunderea penală."

În motivarea excepției Parchetul de pe lângă Judecătoria Tulcea considera ca alin. 4 al art. 220 din Codul penal contravine prevederilor constituționale cuprinse în art. 41 alin. (2) referitoare la ocrotirea în mod egal a proprietății private, indiferent de titular, sustinand ca, deși prin acest text este ocrotită posesia, în realitate aceasta este vizata ca atribut al dreptului de proprietate. Se considera, de asemenea, ca prin dispozițiile sale textul de lege criticat instituie o discriminare interzisă de Constituție între protecția proprietății private a statului, caz în care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, și ocrotirea proprietății private a altor titulari ai dreptului de proprietate, caz în care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea Constituțională constata ca asupra constituționalității dispozițiilor art. 220 alin. 4 din Codul penal Curtea s-a pronunțat prin Decizia nr. 165 din 21 octombrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 624 din 21 decembrie 1999, decizie prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate, constatandu-se ca dispoziția "cu excepția cazului când acesta este în întregime sau în parte al statului" din art. 220 alin. 4 din Codul penal este neconstitutionala.

În motivarea acelei decizii s-a arătat ca:

a) Dispozițiile alin. 4 al art. 220 din Codul penal instituie o ocrotire juridico-penală diferita, după cum imobilul, la a cărui posesie se referă tulburarea, este ori nu este "în întregime sau în parte al statului". Astfel, textul de lege menționat prevede că acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu atunci când "acesta este în întregime sau în parte al statului" și, respectiv, se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în celelalte cazuri, cu posibilitatea, în aceasta din urma ipoteza, ca, prin retragerea plângerii sau prin împăcarea părților, să se înlăture răspunderea penală a făptuitorului.

b) Valoarea socială explicit apărată prin alin. 4 al art. 220 din Codul penal este posesia pașnică și netulburata a unui imobil aflat "în posesia unei persoane private". În consecința, pentru existenta ca atare a infracțiunii, nu este relevanta natura dreptului de proprietate asupra imobilului a cărui posesie este tulburata (proprietate publică; proprietate privată a statului; proprietate privată particulară), ci numai calitatea de "persoana privată" a posesorului imobilului.

c) Prin dispozițiile art. 220 alin. 4 din Codul penal se creează un regim juridic favorabil posesiei ce poarta asupra imobilelor aflate în proprietatea privată a statului, în comparatie cu posesia ce poarta asupra imobilelor aflate în proprietate privată particulară, ceea ce atrage, indirect, favorizarea uneia dintre formele proprietății private. Asa fiind, asemenea reglementări care diferentiaza apărarea, prin mijloace de drept penal, a unei valori sociale (posesia pașnică și netulburata a unui imobil) în funcție de titularul dreptului de proprietate asupra acelui imobil (statul sau, respectiv, altă persoană juridică ori persoana fizica) încalcă, atunci când nu este vorba despre bunuri aflate în proprietate publică, principiul consacrat în art. 41 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia "Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular...".

d) Textul de lege criticat este asemănător, atât ca formulare, cat și prin consecințele sale, cu textele art. 213 alin. 2 și ale art. 214 alin. 3 din Codul penal, în privinta cărora Curtea Constituțională a constatat prin Decizia nr. 177 din 15 decembrie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 24 februarie 1999, și prin Decizia nr. 5 din 4 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 5 martie 1999, ca dispozițiile "cu excepția cazului când acesta este în întregime sau în parte al statului" și, respectiv, "cu excepția cazului când acesta este în întregime sau în parte proprietatea statului" sunt neconstituționale. Deoarece nu au intervenit elemente noi de natura sa determine reconsiderarea jurisprudenței Curții Constituționale, soluția referitoare la dispozițiile art. 220 alin. 4 din Codul penal a fost identică celor adoptate prin deciziile menționate.

Fața de cele arătate, întrucât Curtea a constatat printr-o decizie anterioară neconstituționalitatea dispoziției legale criticate, aceasta nu mai poate face din nou obiectul unei excepții de neconstitutioanlitate, operand o cauza de inadmisibilitate, în temeiul

art. 23 alin. (3) și (6) din Legea nr. 47/1992 , republicată. Potrivit acestor texte legale, în situația în care excepția de neconstituționalitate este inadmisibila, instanța judecătorească trebuie să o respingă pentru acest temei printr-o încheiere motivată. Curtea constata însă ca, în speta, aceasta cauza de inadmisibilitate s-a ivit după data de 1 septembrie 1999, când s-a pronunțat de către instanța de judecată încheierea de sesizare a Curții Constituționale și, prin urmare, la acea data excepția de neconstituționalitate era admisibilă, devenind inadmisibila ulterior.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 alin. (3) și al

art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 220 alin. 4 din Codul penal, excepție ridicată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Tulcea în Dosarul nr. 3.377/1999 al acelei instanțe, constatând ca excepția a devenit inadmisibila.

Definitivă și obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 27 decembrie 1999.