Decizia nr. 239/1999

Lucian Mihai - președinte

Costica Bulai - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Ioan Muraru - judecător

Nicolae Popa - judecător

Lucian Stangu - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Romul Petru Vonica - judecător

Iuliana Nedelcu - procuror

Claudia Miu - magistrat-asistent șef

Pe rol se afla soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 220 alin. 4 din Codul penal, excepție ridicată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Aiud în Dosarul nr. 1.534/1999 al acelei instanțe.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 25 noiembrie 1999, în prezenta reprezentantului Ministerului Public, fiind consemnate în încheierea de la aceeași dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de 7 decembrie 1999 și apoi la data de 20 decembrie 1999 și la data de 27 decembrie 1999.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin Încheierea din 16 iunie 1999, pronunțată în Dosarul nr. 1.534/1999, Judecătoria Aiud a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 220 alin. 4 din Codul penal, excepție ridicată de parchetul de pe lângă acea instanța într-o cauza penală privind pe Elena Hanga, invinuita de săvârșirea infracțiunii de tulburare de posesie, prevăzută la art. 220 din Codul penal. În motivarea excepției se susține ca aceste prevederi încalcă dispozițiile art. 41 alin. (2) din Constituție referitoare la ocrotirea în mod egal a proprietății private, indiferent de titular.

Exprimandu-și opinia, instanța de judecată apreciază ca excepția de neconstituționalitate este intemeiata, întrucât "prin dispozițiile art. 220 alin. 4 din Codul penal se face o diferentiere neconstitutionala între protecția posesiei unei persoane private și cea a statului", atunci când se prevede că, "Dacă imobilul este în posesia unei persoane private, cu excepția cazului când acesta este în întregime sau în parte al statului, acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate...". Dispoziția legală atacată contravine prevederilor art. 41 alin. (2) din Constituție, "care asigura o egala ocrotire a proprietății aparținând persoanelor fizice ori persoanelor juridice de drept privat, precum și a proprietății private a statului".

Potrivit

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului pentru a-și putea exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

În punctul de vedere al președintelui Camerei Deputaților se apreciază ca excepția de neconstituționalitate ce se referă la "o norma procedurala în contextul săvârșirii infracțiunii de tulburare de posesie" este intemeiata. Sintagma "exceptând cazurile în care bunul este în întregime sau în parte al statului", cuprinsă în dispoziția legală criticata, se regaseste în Codul penal și în "conținutul altor texte incriminatoare (de pilda, art. 214 care se referă la infracțiunea de gestiune frauduloasă și art. 217 privitor la infracțiunea de distrugere), fiind sistematizate la Titlul III Infracțiuni contra patrimoniului". Se invoca Decizia Curții Constituționale nr. 177/1998, prin care s-a stabilit ca sintagma menționată, cuprinsă și în "art. 213 alin. 2 din Codul penal (în contextul infracțiunii de abuz de încredere), este neconstitutionala. Instanța constituțională a reținut ca în speta, în privinta bunurilor ce alcătuiesc obiectul proprietății private s-a prevăzut un regim juridic diferențiat sub aspectul instituției plângerii prealabile, ceea ce înseamnă ca, dacă bunul face parte din proprietatea publică a statului, acțiunea penală poate fi pusă în mișcare din oficiu, măsura nemaifiind condiționată de existenta plângerii prealabile a persoanei vătămate", ca în cazul în care partea vătămată este alt subiect de drept decât statul, și anume o persoană fizica sau o persoană juridică de drept privat. Aceasta soluție legislativă este contrară dispozițiilor art. 41 alin. (2) teza întâi din Constituție. Se susține în continuare ca și în privinta excepției de neconstituționalitate ce vizează prevederile art. 220 alin. 4 din Codul penal soluția trebuie să fie aceeași, pentru identitate de ratiune, "întrucât și în acest caz statul - în calitate de persoana vătămată, ca urmare a unei tulburări de posesie comise asupra unui imobil aflat în proprietatea sa privată - este scutit de recursul la instituția plângerii prealabile, situandu-se, sub acest aspect, pe o poziție procesuala mai confortabila comparativ cu alți titulari ai dreptului de proprietate privată".

Guvernul, în punctul sau de vedere, apreciază ca excepția ridicată este intemeiata, deoarece exceptarea de la cerința plângerii prealabile a persoanei vătămate și punerea în mișcare din oficiu a acțiunii penale în cazul în care imobilul este în întregime sau în parte al statului duc la o diferentiere neconstitutionala între protecția proprietății private a statului și protecția proprietății private a altor subiecte de drept. Astfel dispozițiile art. 220 alin. 4 din Codul penal "contravin art. 41 alin. (2) din Constituție, care asigura o egala ocrotire a proprietății private prin lege, indiferent dacă aceasta aparține statului sau altei persoane juridice ori fizice, și, implicit, interzice ca legea penală sa conțină reglementări distincte cu privire la ocrotirea proprietății private". În motivarea punctului sau de vedere Guvernul invoca jurisprudenta în materie a Curții Constituționale, și anume deciziile nr. 177/1998 și nr. 5/1999, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 213 alin. 2 și, respectiv, ale art. 214 alin. 3 din Codul penal, texte având conținut asemănător, și s-a statuat ca punerea în mișcare a acțiunii penale în temeiul acestor articole din Codul penal "se poate face doar la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, nu numai atunci când bunul aparține persoanelor fizice sau persoanelor juridice de drept privat, ci și atunci când bunul este în întregime sau în parte proprietatea privată a statului".

Președintele Senatului nu a comunicat punctul sau de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale președintelui Camerei Deputaților și Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale atacate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile

Legii nr. 47/1992 , retine următoarele:

Potrivit art. 144 lit. c) din Constituție și

art. 23 din Legea nr. 47/1992 , republicată, Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competența să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată.

Critica de neconstituționalitate privește dispozițiile art. 220 alin. 4 din Codul penal, care au următorul cuprins: "Dacă imobilul este în posesia unei persoane private, cu excepția cazului când acesta este în întregime sau în parte al statului, acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părților inlatura răspunderea penală."

În motivarea excepției Parchetul de pe lângă Judecătoria Aiud considera ca alin. 4 al art. 220 din Codul penal contravine prevederilor constituționale cuprinse în art. 41 alin. (2) teza întâi, potrivit cărora "Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular".

Curtea Constituțională a soluționat anterior o excepție de neconstituționalitate care privea textul art. 220 din Codul penal, respingând-o prin Decizia nr. 124 din 21 mai 1997, rămasă definitivă prin Decizia nr. 714 din 19 decembrie 1997. Este de observat faptul ca aceasta excepție a avut ca obiect conținutul incriminator al textului - tulburarea de posesie - care, în opinia autorilor de atunci ai excepției, ar contraveni dispozițiilor art. 16 alin. (2) din Constituție. Sub acest aspect Curtea nu a reținut nici un motiv de neconstituționalitate și a respins excepția, considerând ca incriminarea tulburării de posesie constituie expresia voinței legiuitorului de a apara, prin mijloace de drept penal, proprietatea privată.

Pe de altă parte, în ceea ce privește constituționalitatea prevederilor alin. 4 al art. 220 din Codul penal în raport cu dispozițiile art. 41 alin. (2) teza întâi din Constituție, Curtea Constituțională s-a mai pronunțat prin Decizia nr. 165 din 21 octombrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 624 din 21 decembrie 1999, decizie prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate a acestor prevederi, constatandu-se ca dispoziția "cu excepția cazului când acesta este în întregime sau în parte al statului" este neconstitutionala. Cu acel prilej, în motivarea deciziei s-a arătat:

a) Dispozițiile alin. 4 al art. 220 din Codul penal instituie o ocrotire penală diferita, dacă imobilul este "în întregime sau în parte al statului". Textul de lege menționat prevede că acțiunea penală urmează să fie pusă în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, afară de cazul în care "acesta este în întregime sau în parte al statului", caz în care urmează să fie pusă în mișcare din oficiu.

b) Valoarea socială explicit apărată prin dispozițiile alin. 4 al art. 220 din Codul penal este posesia pașnică și netulburata a unui imobil. În consecința, pentru existenta infracțiunii nu este relevanta natura dreptului de proprietate asupra imobilului a cărui posesie este tulburata, ci numai calitatea de "persoana privată" a posesorului imobilului.

c) Prin dispozițiile art. 220 alin. 4 din Codul penal se creează un regim juridic favorabil posesiei ce poarta asupra imobilelor aflate în proprietatea privată a statului, în comparatie cu posesia ce poarta asupra imobilelor aflate în proprietate privată particulară, ceea ce atrage, indirect, favorizarea unuia dintre titularii dreptului de proprietate privată. Asa fiind, aceste reglementări care diferentiaza apărarea, prin mijloace de drept penal, a unei valori sociale (posesia pașnică și netulburata a unui imobil), în funcție de titularul dreptului de proprietate asupra acelui imobil (statul sau, respectiv, altă persoană juridică ori persoana fizica), încalcă, atunci când nu este vorba despre bunuri aflate în proprietate publică, principiul consacrat în art. 41 alin. (2) din Constituție referitor la ocrotirea în mod egal, prin lege, a proprietății private, indiferent de titular.

d) Textul de lege criticat este asemănător, atât ca formulare, cat și prin consecințele sale, cu textele art. 213 alin. 2 și art. 214 alin. 3 din Codul penal, în privinta cărora Curtea Constituțională a constatat, prin Decizia nr. 177 din 15 decembrie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 24 februarie 1999, și, respectiv, prin Decizia nr. 5 din 4 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 5 martie 1999, ca dispozițiile "cu excepția cazului când acesta este în întregime sau în parte al statului" și, respectiv, "cu excepția cazului când acesta este în întregime sau în parte proprietatea statului" sunt neconstituționale. Deoarece nu au intervenit elemente noi de natura sa determine reconsiderarea jurisprudenței Curții Constituționale, soluția referitoare la dispozițiile art. 220 alin. 4 din Codul penal a fost identică celor adoptate prin deciziile menționate.

Fața de cele arătate, întrucât Curtea a constatat printr-o decizie anterioară neconstituționalitatea dispoziției legale criticate, aceasta nu mai poate face din nou obiectul unei excepții de neconstituționalitate, operand o cauza de inadmisibilitate, în temeiul

art. 23 alin. (3) și (6) din Legea nr. 47/1992 , republicată. Curtea retine însă ca în speta aceasta cauza de inadmisibilitate s-a ivit după data de 16 iunie 1999, când s-a pronunțat de către instanța de judecată încheierea de sesizare a Curții Constituționale și, prin urmare, la acea data excepția de neconstituționalitate era admisibilă, devenind inadmisibila ulterior.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 alin. (3) și (6) și al

art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 220 alin. 4 din Codul penal, ridicată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Aiud în Dosarul nr. 1.534/1999 al acelei instanțe, constatând ca excepția a devenit inadmisibila.

Definitivă și obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 27 decembrie 1999.