Decizia nr. 667/2019

Articolul 19

Articolul 29

alin. (1) din Legea nr. 263/2010: „(1) Sunt încadrate în condiții deosebite locurile de muncă stabilite în baza criteriilor și metodologiei prevăzute de legislația în vigoare la data încadrării acestora.“

19.

Autorii excepției de neconstituționalitate susțin că dispozițiile de lege criticate sunt contrare următoarelor prevederi din

Constituție :

art. 1 alin. (3) ,

(4)

și

(5)

privind statul de drept, separația puterilor în stat și obligația respectării

Constituției , a supremației sale și a legilor,

art. 11 alin. (1)

privind dreptul internațional și dreptul intern,

art. 15 alin. (1)

referitor la universalitate,

art. 16 alin. (1)

și

(2)

privind egalitatea în drepturi a cetățenilor,

art. 21

privind accesul liber la justiție,

art. 34

referitor la ocrotirea sănătății,

art. 57

referitor la exercitarea drepturilor și libertăților cu bună-credință,

art. 148 alin. (4)

privind integrarea în Uniunea Europeană și

art. 149

privind aderarea la

Tratatul Atlanticului de Nord .

20.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține mai întâi că, potrivit

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , dispozițiile hotărârilor Guvernului

nr. 261/2001 ,

nr. 246/2007

și

nr. 1.014/2015

nu pot constitui obiect al controlului de constituționalitate, astfel că, în ceea ce privește dispozițiile acestor acte normative, excepția este inadmisibilă.

21.

Cât privește critica de neconstituționalitate adusă dispozițiilor

art. 19 din Legea nr. 19/2000

și ale

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 , Curtea constată că autorii excepției au în vedere interpretarea dată acestor texte de lege de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii dispozițiilor prin

Decizia nr. 12 din 23 mai 2016 . Autorii excepției consideră că, drept urmare a acestei interpretări, salariații nu mai dețin nicio pârghie legală de a sancționa un angajator care refuză să-și reînnoiască avizele privitoare la încadrarea locurilor de muncă în condiții deosebite și/sau speciale.

22.

Față de această critică, Curtea reține că, prin

Decizia nr. 12 din 23 mai 2016 , paragrafele 53-60, instanța supremă a decis că „în interpretarea și aplicarea dispozițiilor

art. 19 din Legea nr. 19/2000

privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare,

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 263/2010

privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările și completările ulterioare, raportate la

art. 2 alin. (2) ,

art. 3 ,

4 ,

11 ,

12 ,

15 ,

16

și

18 din Hotărârea Guvernului nr. 261/2001

privind criteriile și metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite, cu modificările și completările ulterioare, respectiv

art. 1-4 ,

art. 7-9 ,

art. 13 alin. (4)

și

art. 13^1 din Hotărârea Guvernului nr. 246/2007

privind metodologia de reînnoire a avizelor de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite, cu modificările și completările ulterioare, nu este deschisă calea unei acțiuni în constatare de drept comun a condițiilor deosebite de muncă în care angajații și-au desfășurat activitatea după data de 1 aprilie 2001 și nici a acțiunii în obligare a angajatorilor la încadrarea locurilor de muncă în aceste condiții, atunci când aceștia din urmă nu au obținut sau, după caz, nu au reînnoit avizele pentru încadrarea locurilor de muncă în aceste condiții“.

23.

Pentru a se pronunța astfel, instanța supremă a avut în vedere că preluarea locurilor de muncă, activităților și categoriilor profesionale care, anterior datei de 1 aprilie 2001, erau încadrate în grupele I și a II-a de muncă în noua categorie de activități desfășurate în condiții deosebite nu s-a realizat automat, ope legis, ci, potrivit

art. 16 din Hotărârea Guvernului nr. 261/2001 , a fost necesar ca angajatorii care aveau locuri de muncă, activități și categorii profesionale încadrate în fostele grupe superioare de muncă să le reevalueze în noua procedură în vederea încadrării în condiții deosebite, respectând dispozițiile acestei hotărâri, până la data de 31 decembrie 2002. Ulterior, prin

art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 246/2007 , s-a prevăzut posibilitatea de reînnoire a avizelor de încadrare, acordate potrivit

Hotărârii Guvernului nr. 261/2001 , în urma parcurgerii metodologiei stabilite prin noua reglementare. În sfera de reglementare a acestui act normativ intrau, potrivit

art. 1 alin. (2) , numai angajatorii care dețineau avize valabile de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite și care nu au realizat, prin măsurile adoptate până la acea dată, normalizarea condițiilor de muncă. Totodată, după data de 9 martie 2007, când a intrat în vigoare

Hotărârea Guvernului nr. 246/2007 , nu mai este posibilă emiterea avizelor de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite, ci doar reînnoirea etapizată a avizelor deja acordate. La data de 1 ianuarie 2011 a intrat în vigoare

Legea nr. 263/2010 , care a abrogat

Legea nr. 19/2000 . Potrivit

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 , sunt considerate încadrate în condiții deosebite doar locurile de muncă stabilite în baza criteriilor și metodologiei prevăzute de legislația în vigoare la data încadrării acestora. Prin

articolul unic al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 65/2015

pentru completarea

art. 29 din Legea nr. 263/2010

privind sistemul unitar de pensii publice, aprobată prin

Legea nr. 108/2016 , în cuprinsul

art. 29 din Legea nr. 263/2010

au fost introduse noi alineate,

alin. (1^1)

și

(1^2) , potrivit cărora locurile de muncă pot fi menținute în condiții deosebite, prin reînnoirea avizelor de încadrare pe baza metodologiei stabilite prin hotărâre a Guvernului pentru o perioadă de maximum 3 ani, începând cu data de 1 ianuarie 2016, termen în care angajatorii au obligația de a normaliza condițiile de muncă. Aceste dispoziții confirmă prioritatea legiuitorului pentru normalizarea condițiilor de muncă, încadrarea locurilor de muncă în condiții deosebite fiind tratată legislativ ca o alternativă subsidiară și temporară, supusă unor condiții de recunoaștere și menținere strict reglementate la nivel infralegislativ. În aplicarea prevederilor

art. 29 alin. (1^1) din Legea nr. 263/2010 , a fost emisă

Hotărârea Guvernului nr. 1.014/2015 , în vigoare din data de 1 ianuarie 2016, care, în esență, instituie aceleași etape anterior prevăzute prin

Hotărârea Guvernului nr. 246/2007 . Din sfera sa de aplicare, expres și limitativ determinată prin

art. 1 alin. (2) , fac parte doar angajatorii care dețineau la data de 31 decembrie 2015 avizul de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite reînnoit și care nu au realizat până la această dată măsurile necesare în vederea normalizării condițiilor de muncă pentru locurile de muncă în condiții deosebite.

24.

În concluzie, având în vedere această evoluție legislativă, instanța supremă, prin paragrafele 81-83 și 90 din decizia mai sus amintită, a reținut că instanța de judecată nu se poate substitui organelor administrative, eludând procedura ce intră în competența acestora, pentru a recunoaște apartenența unor locuri de muncă la categoria celor aflate în astfel de condiții. În acest sens, dacă avizele emise pentru angajator, ce nu includ locurile de muncă ale reclamanților, nu au fost contestate în procedura administrativă prevăzută de

art. 18 din Hotărârea Guvernului nr. 261/2001 , iar ulterior, la instanța de contencios administrativ ori, după caz, în condițiile

art. 4 din Hotărârea Guvernului nr. 246/2007 , fie la Inspecția Muncii, fie direct la instanța de judecată competentă, acestea se bucură de prezumția de legalitate. Absența acestor acte administrative prezumă că activitatea se desfășoară în condiții normale. De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că instanțele de judecată nu se pot substitui partenerilor sociali și autorităților administrative cu atribuții în aplicarea legii (inspectorate teritoriale de muncă, Inspecția Muncii și Comisia Națională pentru Controlul Activităților Nucleare), îndrituite să constate, în cadrul unei proceduri strict reglementate, condițiile concrete de muncă, situația medicală a lucrătorilor care au activat/activează în aceste locuri de muncă, să analizeze planul de prevenire și protecție întocmit de angajator pentru îmbunătățirea nivelului securității și al protecției sănătății lucrătorilor și să dispună, în final, încadrarea sau nu a unor locuri de muncă în condiții deosebite. Cu atât mai mult, la reînnoirea avizului nu au vocație decât unitățile care l-au obținut în etapa precedentă. Prin urmare, instanța supremă a reținut că încadrarea locurilor de muncă în condiții superioare de muncă era de competența autorităților administrative, competență ce se exercita prin emiterea și, după caz, refuzul de emitere a avizelor ori de reînnoire a celor deja acordate. Aceste acte administrative tipice ori asimilate, după caz, erau supuse controlului de plină jurisdicție din partea instanțelor de contencios administrativ, prin care se putea sancționa pasivitatea ori neglijența angajatorului și/sau a reprezentanților angajaților de a iniția și derula procedura pentru încadrarea locurilor de muncă ale angajaților în condiții deosebite.

25.

Analizând considerentele

Deciziei nr. 12 din 23 mai 2016 , Curtea constată că acestea nu instituie o interdicție pentru salariați de a-și susține interesele în ceea ce privește încadrarea locurilor de muncă în condiții deosebite, ci explică și circumscriu condițiile legale în care salariații își pot apăra drepturile lor, având în vedere legislația aplicabilă în materie. Această interpretare nu este contrară prevederilor constituționale referitoare la accesul liber la justiție, de vreme ce, așa cum s-a statuat în jurisprudența Curții Constituționale, acest drept fundamental nu este un drept absolut, iar stabilirea unor termene și condiționări pentru introducerea acțiunilor în justiție nu constituie, în sine, o încălcare a acestui drept fundamental. În acest sens sunt, spre exemplu,

Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994,

Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 30 ianuarie 2015, și

Decizia nr. 189 din 2 martie 2006 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006. În mod asemănător, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa, din care poate fi amintită, cu titlu de exemplu,

Hotărârea din 26 ianuarie 2006 , pronunțată în Cauza Lungoci contra României, paragraful 36, a statuat că accesul liber la justiție implică prin natura sa o reglementare din partea statului și poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanța dreptului.

26.

De altfel, și Curtea Constituțională, prin

Decizia nr. 806 din 6 decembrie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 203 din 14 martie 2019, paragrafele 26-28, a reținut că, având în vedere complexitatea și specificitatea expertizei necesare încadrării unor locuri de muncă în condiții deosebite sau speciale, legiuitorul a optat pentru o procedură în care inițiativa aparținea partenerilor sociali, respectiv angajatorilor împreună cu sindicatele reprezentative potrivit legii sau, după caz, cu reprezentanții angajaților în cadrul comitetului de securitate și sănătate în muncă ori cu responsabilul cu protecția muncii, iar evaluările se realizau de către autoritățile administrative cu atribuții specifice în domeniu. Prin urmare, Curtea a constatat că legiuitorul nu a avut în vedere acordarea competenței de a evalua îndeplinirea condițiilor speciale ale unor locuri de muncă instanțelor de judecată, ci unor autorități administrative, specializate, dar a apreciat că această opțiune legislativă nu poate avea, per se, semnificația încălcării dreptului de acces la justiție, de vreme ce legiuitorul este liber să stabilească modalitatea cea mai adecvată în care evaluarea acestor condiții corespunde obiectivelor avute în vedere și organele cele mai competente să realizeze această evaluare.

27.

În mod adițional celor reținute în jurisprudența sa anterioară, Curtea reține și faptul că dispozițiile de lege criticate, precum și

Decizia nr. 12 din 23 mai 2016 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, nu se referă la posibilitatea lucrătorilor de a solicita angajatorului respectarea legislației în vigoare referitoare la normalizarea condițiilor de muncă, ci doar la încadrarea unor locuri de muncă în condiții deosebite, astfel că este lipsită de temei susținerea potrivit căreia, prin textele de lege supuse analizei de constituționalitate, angajatorilor li s-ar asigura degrevarea de obligațiile ce le revin de a îmbunătăți continuu condițiile de la locul de muncă în raport cu noile standarde ce definesc normele de securitate și sănătate în muncă.

28.

Pentru considerentele expuse, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1.

Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

Hotărârii Guvernului nr. 261/2001

privind criteriile și metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite, ale

Hotărârii Guvernului nr. 246/2007

privind metodologia de reînnoire a avizelor de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite și ale

Hotărârii Guvernului nr. 1.014/2015

privind metodologia de reînnoire a avizelor de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite, excepție ridicată de Mihaela Albu și alții în Dosarul nr. 381/111/2016* al Tribunalului Bihor - Secția I civilă și de Gheorghe Ghiulai-Pop în Dosarul nr. 2.218/100/2018 al Tribunalului Maramureș - Secția I civilă.

2.

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de aceiași autori în aceleași dosare ale Tribunalului Bihor - Secția I civilă și Tribunalului Maramureș - Secția I civilă și constată că dispozițiile

art. 19 din Legea nr. 19/2000

privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, ale

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 263/2010

privind sistemul unitar de pensii publice, în interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii prin

Decizia nr. 12 din 23 mai 2016 , sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Bihor - Secția I civilă și Tribunalului Maramureș - Secția I civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 29 octombrie 2019.