Decizia nr. 31/2000

Florin Bucur Vasilescu - președinte

Costica Bulai - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Nicolae Popa - judecător

Lucian Stangu - judecător

Romul Petru Vonica - judecător

Iuliana Nedelcu - procuror

Mihai Paul Cotta - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 alin. 2 din Codul de procedură penală, ridicată de Tancu Amet și Saban Asan în Dosarul nr. 936/1999 al Judecătoriei Constanta.

La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției, deoarece principiul oficialitatii, strâns legat de principiul legalității, nu contravine principiilor și normelor constituționale. Principiul disponibilității din procesul civil își găsește reflectarea, în anumite limite fixate de lege, și în procesul penal, spre exemplu în cazul plângerii prealabile.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin Încheierea din 17 septembrie 1999, pronunțată în Dosarul penal nr. 936/1999, Judecătoria Constanta a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 2 alin. 2 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Tancu Amet și Saban Asan într-o cauza având ca obiect infracțiunea prevăzută la art. 208 alin. 1 și la art. 209 alin. 1 lit. a), e), g) și i) din Codul penal.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține ca reglementările cuprinse în art. 2 alin. 2 din Codul de procedură penală, cu referire la art. 208 și 209 din Codul penal, sunt neconstituționale, întrucât "sesizarea organelor de urmărire penală și apoi continuarea procesului penal au fost efectuate pe baza autorizării legale date de principiul oficialitatii în derularea procesului penal". Or, acest principiu al "oficialitatii fără limite" contravine dispozițiilor art. 23, 26 și 41 din Constituție.

Exprimandu-și opinia, instanța de judecată apreciază ca prevederile art. 2 alin. 2 din Codul de procedură penală sunt constituționale, în condițiile în care îndeplinirea din oficiu a actelor de urmărire penală este necesară într-o societate democratica. De la principiul oficialitatii legea prevede unele excepții, în baza cărora procesul penal nu poate fi pornit din oficiu.

Potrivit

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Președintele Camerei Deputaților apreciază în punctul sau de vedere ca prevederile criticate sunt constituționale pentru următoarele motive: 1. Fața de invocarea art. 23 din Constituție, text care se referă la libertatea individuală, autorii excepției contesta de fapt măsurile procesuale adoptate de organele competente în contextul cauzei penale. Întrucât măsura arestării preventive, luată în procesul penal, constituie o problemă care tine de competența exclusiva a organelor judiciare, Curtea Constituțională nu se poate pronunța asupra ei; 2. În legătură cu raportarea autorului excepției la art. 26 alin. (1) din Constituție, în conformitate cu care autoritatea publică trebuie să respecte și sa ocroteasca viața intima, familială și privată a persoanei, se considera ca aceasta opinie ignora cu desăvârșire principiile statului de drept, conform cărora ilicitul penal nu poate excede intervenției statale, sub justificarea ca altfel s-ar ajunge la o imixtiune în viața privată. Persoana fizica are dreptul sa dispună de ea însăși, dar numai dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publică și bunele moravuri, asa cum statuează dispozițiile art. 26 alin. (2) din Constituție. Deosebit de textul constituțional care fixează limitele în interiorul cărora o persoană poate pretinde statului sa îi respecte sfera privată, art. 54 din Constituție impune cetățenilor să își exercite drepturile și libertățile constituționale cu buna-credința, fără sa încalce drepturile și libertățile celorlalți. Aceasta dispoziție constituțională este însă lezata ori de câte ori un cetățean săvârșește o infracțiune; 3. În ceea ce privește invocarea prevederilor art. 41 din Constituție, se considera ca alin. (2) al acestei norme constituționale reglementează ocrotirea egala, prin lege, a proprietății private, fapt ce justifica, între altele, și pornirea din oficiu a urmăririi penale în caz de furt, infracțiune comisă de autorii excepției.

În punctul de vedere al Guvernului se apreciază ca excepția este neîntemeiată. Regula de baza a oficialitatii fiind legată de principiul legalității, nerespectarea sa ar insemna totodată încălcarea legalității, iar oficialitatea procesului penal nu numai că nu aduce atingere libertății individuale, vieții intime, familiale și private sau dreptului de proprietate, dar constituie garanția protecției unor drepturi constituționale.

Președintele Senatului nu a comunicat punctul sau de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale președintelui Camerei Deputaților și Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile

Legii nr. 47/1992 , retine următoarele:

În temeiul art. 144 lit. c) din Constituție și al

art. 23 din Legea nr. 47/1992 , republicată, Curtea Constituțională constata ca a fost legal sesizată și este competența să soluționeze excepția:

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie textul art. 2 alin. 2 din Codul de procedură penală, care prevede:

"[...] Actele necesare desfășurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când prin lege se dispune altfel."

Autorii excepției critica prevederile acestui alineat, care consacra principiul oficialitatii și, implicit, al obligativitatii procesului penal, întrucât, în opinia lor, acestea contravin normelor constituționale cuprinse în art. 23 alin. (1), art. 26 alin. (1) și în art. 41 alin. (1) teza întâi din Constituție. În esenta se susține ca, din moment ce persoanele cărora li s-au sustras anumite bunuri nu înțeleg să se constituie parte civilă și declara că nu au nici o pretentie față de făptuitori, nu își găsește temei dreptul procurorului de a începe urmărirea penală din oficiu.

Cu privire la constituționalitatea prevederilor art. 2 alin. 2 din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională s-a mai pronunțat prin decizii anterioare, în care s-a constatat ca acestea sunt constituționale. Astfel, prin Decizia nr. 158 din 14 octombrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 64 din 14 februarie 2000, s-a decis ca textul de lege criticat nu contravine art. 23, 26 și 41 din Constituție. Existenta pericolului social al unei infracțiuni impune măsuri adecvate de apărare a ordinii de drept, motiv pentru care autoritățile statului abilitate de lege trebuie să acționeze indiferent dacă persoana lezata prin fapta concretă o solicita sau nu. Principiul oficialitatii, înscris în art. 2 alin. 2 din Codul de procedură penală, este o cerința și o continuare fireasca a principiului legalității, înscris în alin. 1 al aceluiași articol. În legătură cu protecția constituțională a proprietății private, Curtea a apreciat ca aceasta nu este lezata prin îndeplinirea din oficiu a actelor necesare derulării procesului penal; dimpotriva, urmărirea penală din oficiu a infracțiunilor contra patrimoniului asigura o protecție mai energica a proprietății, aceasta fiind chiar în interesul proprietarului.

Soluția de respingere a excepției se impune și în aceasta speta. Curtea retine ca art. 2 alin. 2 din Codul de procedură penală, criticat pentru motiv de neconstituționalitate de către autorii excepției, este cuprins în cap. I din titlul I al codului, intitulat "Scopul și regulile de baza ale procesului penal". Rezultă ca oficialitatea procesului penal constituie, o regulă de baza, aflată în strânsă legătură cu scopul procesului penal, reglementat de art. 1 din Codul de procedură penală, text care prevede: "Procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsita potrivit vinovatiei sale și nici o persoană nevinovată sa nu fie trasa la răspundere penală.

Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor și libertăților acesteia, la prevenirea infracțiunilor, precum și la educarea cetățenilor în spiritul respectării legilor."

Analizând cele doua texte, Curtea observa ca atât oficialitatea, cat și legalitatea procesului penal reprezintă consecințe firești ale scopului acestuia, asa cum este el definit de Codul de procedură penală.

În legătură cu pretinsa încălcare a art. 23 alin. (1) din Constituție, conform căruia "Libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile", Curtea retine ca în speta punerea în mișcare și exercitarea din oficiu a acțiunii penale au fost determinate de necesitatea apărării intereselor generale ale societății, a garantarii juridice a drepturilor constituționale ale cetățenilor. De aceea susținerea ca oficialitatea procesului penal încalcă libertatea individuală nu poate fi primită. Faptul ca în cursul desfășurării instrucției penale s-a dispus măsura arestării preventive a faptuitorilor nu reprezintă o chestiune care privește controlul de constituționalitate, atâta timp cat această măsură este luată pe baza legii și împotriva sa pot fi exercitate căile legale de atac. Libertatea individuală nu poate constitui o cauza care să exonereze persoana de răspundere, în condițiile în care, prin acțiuni îndreptate împotriva vieții sau patrimoniului unei alte persoane, contra unor activități de interes public etc., aceasta pune în pericol un interes general, legalmente ocrotit.

Competența procurorului în începerea din oficiu a procesului penal este legitimata constituțional de dispozițiile art. 130 alin. (1), care prevăd ca "În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apara ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor". Aceste dispoziții constituționale îl obliga pe legiuitor sa instituie o reglementare corespunzătoare a activității judiciare, inclusiv organizarea procesului penal, care să respecte atât interesele generale ale societății și apărarea ordinii de drept, cat și drepturile și libertățile cetățenești, cu atât mai mult cu cat aceste dispoziții se coroboreaza cu prevederile cuprinse în art. 1 alin. (3) din Constituție, potrivit cărora "România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme și sunt garantate". În condițiile actuale, caracterizate prin afirmarea plenara a drepturilor și libertăților omului, statul este un garant al securității cetățenilor, al exercitării libere și nestingherite a acestor drepturi, printre care se numara și dreptul de proprietate. Susținerea autorilor excepției ca "În prezent, statul trebuie să aibă acest drept de control absolut doar față de ceea ce îi aparține, siesi și nu altuia" nu poate fi primită, deoarece oficialitatea procesului penal și obligativitatea tragerii la răspundere a faptuitorilor constituie modalități de garantare a apărării ordinii de drept, a valorilor fundamentale ale societății.

Oficialitatea procesului penal nu este "fără limite", asa cum susțin autorii excepției, din moment ce în anumite condiții legea prevede excepții de la acest principiu. Astfel, regula oficialitatii poate fi restrânsă sau înlăturată atunci când, spre exemplu, legea cere, pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, incuviintari sau autorizari prealabile sau când aceasta este condiționată de existenta plângerii prealabile.

În legătură cu susținerile autorilor excepției de neconstituționalitate, legate de faptul ca partea vătămată nu mai are interes în cauza, deoarece nu s-a constituit parte civilă acest fapt nu prezintă importanța în raport cu obiectul sesizării, întrucât, pe de o parte, renunțarea la exercițiul acțiunii civile nu are, în conceptia legiuitorului, nici o influența asupra acțiunii penale, iar pe de altă parte, persoana vătămată, care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal, poate introduce la instanța civilă (în baza prevederilor art. 19 alin. 1 din Codul de procedură penală) acțiune pentru repararea pagubei pricinuite prin infracțiune.

În sfârșit, Curtea constata ca oficialitatea procesului penal nu contravine nici normei constituționale conținute în art. 26 alin. (1), conform căreia "Autoritățile publice respecta și ocrotesc viața intima, familială și privată". Autorii excepției ignora dispozițiile alin. (2) ale aceluiași articol, în care se prevede că "Persoana fizica are dreptul sa dispună de ea însăși, dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publică sau bunele moravuri", precum și principiul constituțional privind exercitarea cu buna-credința de către cetățeni a drepturilor și libertăților constituționale, reglementat de art. 54 din Constituție.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 și al

art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată,

CURTEA,

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 alin. 2 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Tancu Amet și Saban Asan în Dosarul nr. 936/1999 al Judecătoriei Constanta.

Definitivă și obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 24 februarie 2000.