Decizia nr. 53/2026

Elena-Simina Tănăsescu

- președinte

Asztalos Csaba-Ferenc

- judecător

Mihai Busuioc

- judecător

Mihaela Ciochină

- judecător

Cristian Deliorga

- judecător

Dacian-Cosmin Dragoș

- judecător

Dimitrie-Bogdan Licu

- judecător

Laura-Iuliana Scântei

- judecător

Mihaela-Carmen Munteanu

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan Laurențiu Sorescu.

1.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 1.000 alin. (1) din Codul de procedură civilă , excepție ridicată de Asociația Civică Acvila din București, în nume propriu și pentru Dan Mihalașcu și Ionuț Virgil Stan, precum și de către Laurențiu Apostol, Cătălin Irinel Bălăucă și Dan Băzăvan în Dosarul nr. 1.874/2/2020/a5 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 242D/2021.

2.

La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, având în vedere jurisprudența Curții Constituționale, respectiv

Decizia nr. 3 din 14 ianuarie 2016 . Arată că legiuitorul are posibilitatea să reglementeze căi de atac cu o fizionomie juridică diferită, că exercitarea unui drept de către titularul său poate avea loc într-un anumit cadru legal stabilit de legiuitor, precum și că lipsa de diligență a părții, care nu promovează o cale de atac în termenul prevăzut de lege, nu constituie un viciu de neconstituționalitate.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4.

Prin Încheierea din 22 septembrie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 1.874/2/2020/a5, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 1.000 alin. (1) din Codul de procedură civilă . Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de Asociația Civică Acvila din București, în nume propriu și pentru Dan Mihalașcu și Ionuț Virgil Stan, precum și de Laurențiu Apostol, Cătălin Irinel Bălăucă și Dan Băzăvan într-o cauză având ca obiect recursul declarat împotriva unei sentințe prin care a fost respinsă ca inadmisibilă cererea prin care s-a solicitat, atât pe cale de ordonanță președințială, cât și în temeiul dispozițiilor

Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 , suspendarea și anularea

Decretului Președintelui României nr. 240/2020

privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, precum și a tuturor actelor administrative și a ordonanțelor militare subsecvente, emise în temeiul acestui decret.

5.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că textul criticat este neconstituțional deoarece termenul pentru atacarea unei hotărâri pronunțate pe cale de ordonanță președințială - de 5 zile de la pronunțare, în situația în care s-a dat cu citarea părților - nu oferă acestora posibilitatea reală de a formula calea de atac și pentru că unele instanțe, rămânând în pronunțare, pronunță hotărârea în camera de consiliu, nu în ședință publică. Se arată că, față de faptul că acest termen curge de la data pronunțării, părțile nu cunosc motivele reale ale respingerii și, prin urmare, nu sunt în măsură să motiveze calea de atac în mod "argumentat și dezvoltat".

6.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

7.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile

Constituției , precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

9.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale

art. 1 alin. (2) , ale

art. 2 ,

3 ,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

10.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 1.000 alin. (1) din Codul de procedură civilă , care au următorul conținut: "(1) Dacă prin legi speciale nu se prevede altfel, ordonanța este supusă numai apelului în termen de 5 zile de la pronunțare, dacă s-a dat cu citarea părților, și de la comunicare, dacă s-a dat fără citarea lor."

11.

În opinia autorilor excepției de neconstituționalitate, dispozițiile legale criticate contravin prevederilor din

Constituție

cuprinse în

art. 1 alin. (3)

privind statul de drept și

alin. (5)

privind principiul legalității,

art. 10

- Relațiile internaționale,

art. 16

- Egalitatea în drepturi,

art. 21

- Accesul liber la justiție și

art. 129

- Folosirea căilor de atac, astfel cum acesta se interpretează, potrivit

art. 20 alin. (1) din Constituție , prin prisma exigențelor dispozițiilor

art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale .

12.

Examinând încheierea de sesizare, Curtea observă că autorii critică, în esență, faptul că termenul pentru formularea căii de atac prevăzut de dispozițiile

art. 1.000 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă , de 5 zile de la pronunțare, nu le oferă acestora o posibilitate reală de a motiva calea de atac pentru că, până la împlinirea termenului, părților nu le-a fost comunicată hotărârea pe care au interes să o atace și, prin urmare, nu cunosc motivele de respingere a acțiunii. În consecință, părțile nu pot să motiveze calea de atac în cunoștință de cauză, raportat la considerentele reținute de judecător în fundamentarea soluției.

13.

Dispozițiile

art. 1.000 alin. (1) din Codul de procedură civilă

au mai format obiect al controlului de constituționalitate, exercitat prin prisma unor critici similare. Astfel, prin

Decizia nr. 3 din 14 ianuarie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 170 din 7 martie 2016, Curtea, respingând excepția de neconstituționalitate, a reținut că procedura ordonanței președințiale este o procedură specială potrivit căreia instanța judecătorească, stabilind că în favoarea reclamantului există aparența de drept, poate dispune luarea unor măsuri cu caracter provizoriu a căror urgență este justificată de necesitatea evitării prejudicierii unor drepturi sau interese legitime. Prin această procedură se creează posibilitatea celui vătămat într-un drept legitim de a se adresa justiției printr-o cerere de ordonanță președințială, în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara, precum și pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări (paragraful 12).

14.

Curtea a constatat, prin

Decizia nr. 3 din 14 ianuarie 2016 , precitată, paragrafele 15-20, că dispozițiile

art. 1.000 alin. (1) din Codul de procedură civilă

determină momentul de la care începe să curgă termenul de exercitare a căii de atac, care este diferit, în funcție de procedura de soluționare a cererii de ordonanță președințială, respectiv cu sau fără citarea părților. Astfel, dacă părțile au fost citate, termenul curge de la pronunțare, iar dacă ordonanța s-a dat fără citarea lor, de la comunicare.

15.

Față de dispozițiile

art. 427 alin. (1) din același cod , hotărârea pronunțată în procedura ordonanței președințiale se comunică din oficiu părților, de îndată ce hotărârea a fost redactată și semnată în condițiile legii, indiferent dacă a fost dată cu sau fără citare.

16.

Instituirea unei norme speciale cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul privind declararea căii de atac nu are semnificația unei atingeri aduse dreptului la apărare aparținând autorului excepției, deoarece dispozițiile

art. 1.000 alin. (1) din Codul de procedură civilă

se interpretează în coroborare cu prevederile

art. 470 alin. (5) din același cod , potrivit cărora, în cazul în care termenul pentru exercitarea căii de atac curge de la un alt moment decât comunicarea hotărârii, motivarea apelului [respectiv a recursului, în cauza din fața instanței de trimitere, conform dispozițiilor

art. 1.000 alin. (4)

coroborat cu

art. 487 alin. (1)]

se va face într-un termen cu aceeași durată, care curge, însă, de la data comunicării hotărârii.

17.

Așadar, în ipoteza în care soluționarea cererii de emitere a ordonanței președințiale a fost făcută cu citarea părților, apelul (respectiv recursul, în dosarul a quo) trebuie să fie declarat înăuntrul termenului de apel prevăzut de lege, iar motivarea apelului se va face de la comunicarea efectivă a hotărârii, într-un termen de aceeași durată.

18.

Curtea a reținut că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru legal stabilit de legiuitor în virtutea competenței sale constituționale prevăzute de

art. 126 din Legea fundamentală , cu respectarea anumitor exigențe, între care și stabilirea unor termene, după a căror împlinire valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. Părțile citate la dezbateri au posibilitatea să cunoască soluția instanței și să acționeze în consecință, exercitându-și fără nicio îngrădire drepturile procesuale prevăzute de lege. Eventuala lipsă de diligență a părții care, deși a fost citată în cauză, nu promovează calea de atac în condițiile prevăzute de lege nu poate constitui un viciu de neconstituționalitate.

19.

Faptul că legiuitorul a reglementat o cale de atac cu o fizionomie juridică diferită nu relevă niciun aspect de neconstituționalitate, fiind în deplină concordanță cu prevederile

art. 129 din Constituție

potrivit căruia "împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii".

20.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a schimba soluția de netemeinicie și considerentele deciziei antemenționate, cele statuate își mențin valabilitatea și în prezenta cauză.

21.

Distinct, în prezenta cauză Curtea observă că, întrucât competența soluționării dosarului a quo în primă instanță aparține curții de apel, calea de atac prevăzută de dispozițiile

art. 1.000 alin. (4)

din Codul de procedură civilă este recursul, dispozițiile

alin. (1)-(3) ale art. 1.000

aplicându-se în mod corespunzător. Și în această ipoteză, în care recursul este calea de atac prevăzută de lege în procedura ordonanței președințiale, considerentele de mai sus, cuprinse în

Decizia nr. 3 din 14 ianuarie 2016 , rămân valabile.

22.

De asemenea, Curtea constată că motivele de netemeinicie a excepției de neconstituționalitate reținute în

Decizia nr. 3 din 14 ianuarie 2016

sunt valabile, mutatis mutandis, și cu privire la pretinsa încălcare a prevederilor

art. 21

și ale

art. 129 din Constituție .

23.

Cu privire la încălcarea prevederilor constituționale ale

art. 16 , Curtea a statuat în jurisprudența sa (spre exemplu, în

Decizia nr. 248 din 14 mai 2024 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 896 din 5 septembrie 2024, paragraful 19) că, în vederea asigurării egalității cetățenilor în exercitarea drepturilor lor procesuale, inclusiv a căilor de atac, la instituirea regulilor de acces al justițiabililor la aceste drepturi, legiuitorul este ținut să respecte principiul egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, prevăzut de

art. 16 alin. (1) din Constituție . De aceea, nu este contrară acestui principiu instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ceea ce privește căile de atac, cât timp ele asigură egalitatea juridică a cetățenilor în utilizarea lor. Principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite (a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ,

Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994 , precitată).

24.

Aplicând la prezenta cauză considerentele de principiu anterior enunțate, Curtea reține că dispozițiile

art. 1.000 alin. (1) din Codul de procedură civilă

nu încalcă principiul egalității în drepturi, mijloacele procedurale de declarare și motivare a căii de atac puse la dispoziția părților în cadrul procedurii ordonanței președințiale fiind diferite față de cele de drept comun tocmai datorită caracterului special al acesteia, fără ca prin aceasta să se instituie vreo discriminare față de vreuna dintre părți.

25.

De altfel, Curtea observă că momentul în care începe să curgă calea de atac în procedura ordonanței președințiale era reglementat în

Codul de procedură civilă din 1865

prin

art. 582 alin. (1)

(ordonanța este supusă recursului în termen de 5 zile de la pronunțare, dacă s-a dat cu citarea părților, și de la comunicare, dacă s-a dat fără citarea lor) în mod similar cu reglementarea conținută în

art. 1.000 alin. (1) din actualul Cod de procedură civilă - Legea nr. 134/2010 , text criticat în prezenta cauză. Cu privire la dispozițiile

art. 582 din Codul de procedură civilă din 1865 , instanța de contencios constituțional a constatat, printr-o bogată jurisprudență, că nu sunt încălcate dispozițiile

art. 16 alin. (1) din Constituție , deoarece acesta nu este aplicabil doar unei sau unor categorii de persoane aprioric determinate, ci oricărei persoane aflate în situațiile menționate în ipoteza normei, neavând caracter discriminatoriu, egalitatea de tratament justificându-se doar când subiectele de drepturi se găsesc în situații similare, situațiile diferite impunând soluții legislative diferite (a se vedea, în acest sens,

Decizia nr. 333 din 25 martie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 8 aprilie 2010, sau

Decizia nr. 762 din 12 mai 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 419 din 18 iunie 2009).

26.

Cu privire la prevederile constituționale ale

art. 1 alin. (3)

și

(5) , menționate în susținerea excepției, Curtea observă că invocarea acestora este doar formală, nefiind identificată o motivare a încălcării. În acest sens, Curtea a statuat, prin

Decizia nr. 785 din 16 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 9 septembrie 2011, că simpla enumerare a unor dispoziții constituționale sau convenționale nu poate fi considerată o veritabilă critică de neconstituționalitate. Dacă ar proceda la examinarea excepției de neconstituționalitate motivate într-o asemenea manieră eliptică, instanța de control constituțional s-ar substitui autorului acesteia în formularea unor critici de neconstituționalitate, ceea ce ar echivala cu un control efectuat din oficiu, inadmisibil însă (a se vedea, în acest sens, și

Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012).

27.

În plus, Curtea reține, față de obiectul excepției de neconstituționalitate reprezentat de

art. 1.000 alin. (1) din Codul de procedură civilă

prin care este reglementată calea de atac în procedura ordonanței președințiale, că

art. 10 din Constituție , invocat de autori ca text de referință pretins încălcat, nu poate fi incident în cauză, dat fiind domeniul de reglementare al acestei norme, respectiv relațiile internaționale ale României.

28.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Asociația Civică Acvila din București, în nume propriu și pentru Dan Mihalașcu și Ionuț Virgil Stan, precum și de către Laurențiu Apostol, Cătălin Irinel Bălăucă și Dan Băzăvan în Dosarul nr. 1.874/2/2020/a5 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal și constată că dispozițiile

art. 1.000 alin. (1) din Codul de procedură civilă

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 22 ianuarie 2026.