Decizia nr. 109/2001

Lucian Mihai - președinte

Costica Bulai - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Ioan Muraru - judecător

Nicolae Popa - judecător

Lucian Stangu - judecător

Iuliana Nedelcu - procuror

Mihai Paul Cotta - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 171 alin. 2 și 3 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Iulian Vasile Voiculescu în Dosarul nr. 1.498/2000 al Judecătoriei Brașov.

La apelul nominal se prezintă avocat Ioan Terta, pentru autorul excepției, și Paraschiva Popescu. Lipsesc Andreea Codruta Petrule, Spitalul județean Brașov și Societatea de Asigurări "ASIROM" - S.A. - Sucursala Brașov, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Reprezentantul autorului excepției solicita admiterea excepției de neconstituționalitate, sustinand ca prevederile art. 171 alin. 2 și 3 din Codul de procedură penală contravin dispozițiilor art. 24 alin. (2) din Constituție, care prevăd ca în tot cursul procesului penal părțile au dreptul să fie asistate de un avocat ales sau numit din oficiu, fără a distinge între fazele procesului penal. Or, dispozițiile art. 171 alin. 2 din Codul de procedură penală reglementează asistența juridică obligatorie numai pentru anumite categorii de învinuiți sau inculpați, aflați în situații speciale, iar dispozițiile art. 172 alin. 3 din același cod prevăd asistența juridică obligatorie numai în cursul judecații și numai dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea mai mare de 5 ani sau dacă instanța apreciază ca inculpatul nu și-ar putea face singur apărarea. Acest mod de reglementare a dreptului la apărare, diferit și contradictoriu, făcând distincție între fazele procesului penal, este contrar dispozițiilor art. 24 alin. (2) din Constituție.

Paraschiva Popescu declara ca lasă la aprecierea Curții soluționarea excepției de neconstituționalitate.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției ca fiind neîntemeiată, deoarece dispozițiile legale criticate nu aduc atingere dreptului constituțional la apărare, iar stabilirea cazurilor și condițiilor în care asistența juridică este obligatorie constituie atributul exclusiv al legiuitorului, care nu este supus controlului Curții Constituționale.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin Încheierea din 17 octombrie 2000, pronunțată în Dosarul nr. 1.498/2000, Judecătoria Brașov a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 171 alin. 2 și 3 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Iulian Vasile Voiculescu.

În motivarea excepției de neconstituționalitate s-a susținut ca dispozițiile art. 171 alin. 2 și 3 din Codul de procedură penală contravin prevederilor art. 24 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora dreptul la apărare este asigurat în tot cursul procesului penal. Astfel, se arata ca dispozițiile art. 171 alin. 2 din Codul de procedură penală reglementează asistența juridică obligatorie, în faza de urmărire penală, numai pentru anumite categorii de făptuitori și numai pentru anumite situații expres prevăzute. Pe de altă parte, dispozițiile art. 3 al aceluiași articol prevăd, de data aceasta în cursul judecații, obligativitatea asistenței juridice în anumite situații, având în vedere criteriul cuantumului pedepsei sau aprecierea instanței ca inculpatul nu și-ar putea face singur apărarea. De aceea, după părerea autorului excepției, dispozițiile art. 171 alin. 2 și 3 din Codul de procedură penală reglementează în mod diferit și contradictoriu dreptul la apărare, făcând distincție între fazele procesului penal, contrar dispozițiilor art. 24 alin. (2) din Constituție.

Judecătoria Brașov, exprimandu-și opinia, apreciază ca prevederile art. 171 alin. 2 și 3 din Codul de procedură penală nu contravin dispozițiilor art. 24 alin. (2) din Constituție, dreptul la apărare fiind garantat în toate cazurile, iar dreptul la asistența juridică obligatorie este prevăzut pentru situații limitativ enumerate, în care se considera ca este necesar.

Deși considera ca excepția este neîntemeiată, instanța observa existenta unei discriminări în ceea ce privește persoana învinuitului în faza de urmărire penală în raport cu persoana inculpatului din faza cercetării judecătorești, sub aspectul asistenței juridice obligatorii. În acest sens se propune instituirea asistenței juridice obligatorii și în faza urmăririi penale, atunci când invinuitul sau inculpatul este cercetat pentru o infracțiune la care pedeapsa este mai mare de 5 ani, spre a se asigura o echitate procesuala.

În conformitate cu dispozițiile

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Guvernul, în punctul sau de vedere, apreciază ca excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 171 alin. 2 și 3 din Codul de procedură penală este neîntemeiată. Art. 24 alin. (2) din Constituție, pretins a fi încălcat prin dispozițiile art. 171 alin. 2 și 3 din Codul de procedură penală, este reflectat în art. 171 alin. 1 din Codul de procedură penală, care prevede că invinuitul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de apărător în tot cursul urmăririi penale și al judecații, iar organele judiciare sunt obligate sa îi aducă la cunoștința acest drept. În felul acesta atât Constituția, cat și Codul de procedură penală consacra regula potrivit căreia părțile au dreptul la asistența juridică, drept de care persoana indreptatita se poate prevala sau nu. Prin urmare, este un drept al persoanei, de care aceasta poate dispune, iar nu o obligație a organelor judiciare de a asigura asistența juridică. Astfel, art. 24 alin. (2) din Constituție, ca și art. 171 alin. 1 din Codul de procedură penală se referă la "avocatul ales". Exista însă situații în care legea impune asistența juridică obligatorie a învinuitului sau inculpatului, considerându-se ca apărarea este o instituție de interes social, care funcționează atât în interesul învinuitului sau al inculpatului, cat și în interesul bunei desfășurări a procesului penal. Or, tocmai aceste situații sunt prevăzute la art. 171 alin. 2, atât pentru faza de urmărire penală, cat și pentru faza de judecată, precum și la art. 171 alin. 3, numai pentru faza de judecată. Regula este ca asistența juridică este facultativă, iar cazurile în care este obligatorie sunt prevăzute explicit de lege. În aceste condiții susținerea ca limitarea asistenței juridice obligatorii în faza de judecată, în anumite situații, încalcă dreptul la apărare apare ca fiind neîntemeiată, câtă vreme regula consacrată constituțional este aceea a asistenței juridice facultative. Excepțiile de la aceasta regula sunt lăsate la aprecierea legiuitorului, conform art. 125 alin. (3) din Constituție, care prevede că procedura de judecată este stabilită de lege. În acest sens, nu este necesar ca situațiile în care se impune asistența juridică obligatorie să fie aceleași atât în faza de urmărire penală, cat și în faza judecații, legiuitorul fiind acela care, în baza prevederilor constituționale menționate, poate aprecia asupra necesității creării unui nou caz de asistența juridică obligatorie, ținând seama de nevoile practice și de principiul nediscriminarii. Susținerea potrivit căreia reglementarea diferita din cele doua alineate încalcă dreptul la apărare este infirmata și de numeroasele garanții procesuale de care invinuitul sau inculpatul beneficiază în cursul urmăririi penale, indiferent dacă asistența juridică este obligatorie sau facultativă. În concluzie, în punctul de vedere al Guvernului se arata ca dreptul la apărare consacrat de Constituție include dreptul la asistența juridică, fără însă a presupune în mod obligatoriu dreptul la asistența juridică obligatorie. Se citeaza în acest sens Decizia Curții Constituționale nr. 33 din 24 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 242 din 1 iunie 2000.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile părților prezente, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , retine următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competența, potrivit dispozițiilor art. 144 lit. c) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (1), ale

art. 2, 3, 12 și 23 din Legea nr. 47/1992 , republicată, să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată.

Obiectul excepției îl constituie dispozițiile art. 171 alin. 2 și 3 din Codul de procedură penală privitoare la asistența juridică obligatorie a învinuitului sau inculpatului, dispoziții care au următorul conținut: "Asistența juridică este obligatorie când invinuitul sau inculpatul este minor, militar în termen, militar cu termen redus, rezervist, concentrat, elev al unei instituții militare de învățământ, internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical-educativ ori când este arestat, chiar în alta cauza.

În cursul judecații existenta juridică este obligatorie și în cauzele în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani sau când instanța apreciază ca inculpatul nu și-ar putea face singur apărarea."

Aceste dispoziții sunt considerate de autorul excepției ca fiind contrare prevederilor art. 24 alin. (2) din Constituție, referitoare la dreptul la apărare, potrivit cărora, "În tot cursul procesului, părțile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu". Principala critica consta în aceea ca dispozițiile legale criticate nu prevăd asistența juridică obligatorie și în cursul urmăririi penale, atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea mai mare de 5 ani.

Analizând sub acest aspect criticile formulate de autorul excepției, Curtea constata ca excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Dispozițiile art. 24 din Constituție își găsesc reflectare în mai multe texte din Codul de procedură penală. Din interpretarea sistematica a acestor prevederi legale rezultă ca sunt respectate în totalitate dispozițiile constituționale referitoare la dreptul la apărare. Astfel, art. 6 din Codul de procedură penală garantează dreptul la apărare, stabilind totodată obligația organelor judiciare de a asigura părților deplina exercitare a drepturilor procesuale, precum și condițiile în care acestea pot fi exercitate în tot cursul procesului penal. De asemenea, prevederile art. 171 alin. 1 din același cod statuează ca "Invinuitul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de apărător în tot cursul urmăririi penale și al judecații, iar organele judiciare sunt obligate să-i aducă la cunoștința acest drept". În sfârșit, în realizarea aceluiași principiu constituțional, art. 171 alin. 4 din Codul de procedură penală stabilește cazurile în care pot fi luate măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu. În consecința, persoana indreptatita sa beneficieze de dreptul constituțional la apărare se poate prevala sau nu de acest drept, fără să poată pretinde însă asistența juridică obligatorie decât în alte cazuri decât cele prevăzute de lege. Pe de altă parte faptul ca asistența juridică este obligatorie numai în anumite cazuri și în anumite condiții cu caracter obiectiv și subiectiv constituie o oportunitate ce tine de rolul Parlamentului, în conformitate cu dispozițiile art. 58 alin. (1) din Constituție, care prevăd ca "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a tarii".

Asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 171 alin. 2 și 3 din Codul de procedură penală Curtea Constituțională s-a pronunțat prin mai multe decizii, respingând, ca fiind neintemeiate, excepțiile de neconstituționalitate ridicate și constatând ca dispozițiile legale criticate nu aduc atingere, sub nici un aspect, dreptului constituțional la apărare. În acest sens este, de exemplu, Decizia nr. 7 din 20 ianuarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 18 aprilie 2000. Prin aceasta decizie Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate care a avut ca obiect, ca și în cauza de fața, dispozițiile art. 171 alin. 2 și 3 din Codul de procedură penală. Curtea a constatat, cu acel prilej, ca dreptul la apărare nu poate și nu trebuie să fie confundat cu dreptul la asistența juridică obligatorie, primul fiind garantat în toate cazurile, iar cel de-al doilea fiind creat de legiuitor, care stabilește și cazurile în care se considera ca este necesar.

Soluția adoptată de jurisprudenta Curții Constituționale, precum și considerentele pe care aceasta se întemeiază sunt valabile și în cauza de fața.

Fața de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 și al

art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 171 alin. 1 și 2 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Iulian Vasile Voiculescu în Dosarul nr. 1.498/2000 al Judecătoriei Brașov.

Definitivă și obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 12 aprilie 2001.