Decizia nr. 182/2001

Articolul 81

alin. 3 teza finala din Codul penal are următorul conținut: "Suspendarea condiționată a executării pedepsei nu poate fi dispusă [...] în cazul infracțiunilor de vătămare corporală grava, viol și tortura."

Autorul excepției, invocand neconstituționalitatea acestor dispoziții legale, apreciază ca au fost incalcate următoarele prevederi constituționale:

- Art. 15 alin. (1): "Cetățenii beneficiază de drepturile și de libertățile consacrate prin Constituție și prin alte legi și au obligațiile prevăzute de acestea.";

- Art. 16 alin. (1): "Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.";

- Art. 20 alin. (1): "Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanta cu Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.";

- Art. 29 alin. (6): "Părinții sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor minori a căror răspundere le revine.";

- Art. 49 alin. (2): "Restrangerea trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o și nu poate atinge existenta dreptului sau a libertății."

Autorul excepției considera ca sunt infrante și prevederile art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care au următorul conținut:

"1. Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranța. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale:

a) dacă este deținut legal pe baza condamnării pronunțate de către un tribunal competent;

b) dacă a făcut obiectul unei arestari sau al unei detineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre pronunțată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantarii executării unei obligații prevăzute de lege;

c) dacă a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când exista motive verosimile de a banui ca a săvârșit o infracțiune sau când exista motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica sa săvârșească o infracțiune sau sa fuga după săvârșirea acesteia;

d) dacă este vorba de detenția legală a unui minor, hotărâtă pentru educația sa sub supraveghere sau despre detenția sa legală, în scopul aducerii sale în fața autorității competente;

e) dacă este vorba despre detenția legală a unei persoane susceptibile sa transmită o boala contagioasa, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;

f) dacă este vorba despre arestarea sau detenția legală a unei persoane pentru a o împiedica sa pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se afla în curs o procedură de expulzare ori de extrădare.

2. Orice persoană arestata trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt și într-o limbă pe care o înțelege, asupra motivelor arestării sale și asupra oricărei acuzatii aduse împotriva sa.

3. Orice persoană arestata sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare și are dreptul de a fi judecata într-un termen rezonabil sau eliberata în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonata unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauza la audiere.

4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deținere are dreptul sa introducă un recurs în fața unui tribunal, pentru ca acesta sa statueze într-un termen scurt asupra legalității deținerii sale și sa dispună eliberarea sa dacă deținerea este ilegala.

5. Orice persoană care este victima unei arestari sau a unei detineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la reparații."

Totodată autorul excepției susține ca dispozițiile legale criticate sunt în contradictie și cu Declarația Universala a Drepturilor Omului, fără a indica însă vreun text al acestui document internațional.

Examinând excepția, Curtea constata ca jurisprudenta sa în materie este constanta, în sensul considerarii dispozițiilor legale criticate ca fiind constituționale (spre exemplu, Decizia nr. 25 din 23 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 1 aprilie 1999, și Decizia nr. 79 din 20 mai 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 323 din 6 iulie 1999). În considerentele acestor decizii Curtea a reținut ca, deși prin art. 81 alin. 3 din Codul penal legiuitorul a restrâns aplicarea măsurii de individualizare a pedepsei, în sensul că nu poate fi dispusă în cazul persoanelor care au săvârșit cu intenție infracțiunile menționate în acest text de lege, aceasta nu contravine însă prevederilor constituționale ale art. 16 alin. (1) și ale art. 49. Drepturile fundamentale reprezintă o constanta a personalității cetățeanului, o sansa egala acordată fiecărui individ și, din aceasta cauza, principiul egalității cuprinde egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, iar nu egalitatea de tratament juridic aplicat unei categorii de cetățeni în comparatie cu alta. În aceasta situație este evident ca regimul pedepselor constituie o problemă de politica penală, pe care organul legislativ este singurul îndreptățit sa o soluționeze în funcție de împrejurările existente la un moment dat în domeniul criminalitatii. Prin măsura suspendării condiționate a executării pedepsei în condițiile art. 81 alin. 3 din Codul penal s-a urmărit în exclusivitate instituirea unui tratament penal mai sever pentru acele categorii de infracțiuni apreciate de legiuitor ca fapte cu un grad de pericol ridicat. În asemenea condiții încălcarea principiului egalității s-ar putea pune în discuție numai dacă instituirea unor astfel de măsuri ar crea discriminări între cetățeni, potrivit criteriilor stabilite de legiuitorul constituant. Dispozițiile art. 16 alin. (1) din Constituție vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, iar nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta se justifica nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit față de anumite categorii de persoane, dar și necesitatea lui. Cu privire la restrangerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți Curtea a constatat ca proportionalitatea, asa cum este consfintita de alin. (2) al art. 49 din Constituție, privește măsura restrângerii exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, iar nu restrangerea aplicării măsurii de suspendare condiționată a executării pedepsei, impusa de necesitatea realizării unei politici represive mai ferme.

Deoarece nu au intervenit elemente noi de natura să justifice schimbarea jurisprudenței, soluțiile adoptate de Curtea Constituțională în aceste decizii, precum și considerentele pe care s-au întemeiat își păstrează valabilitatea și în cauza de fața.

Referitor la toate celelalte critici de neconstituționalitate Curtea constata că nu le poate retine, deoarece acestea nu au o legătură semnificativă cu soluționarea excepției. De altfel, în temeiul art. 58 alin. (1) din Constituție, Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a tarii care adopta reglementări, inclusiv pentru instituirea mijloacelor de individualizare a pedepselor, asa cum este suspendarea executării pedepsei în cele doua forme ale sale.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 și al

art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 81 alin. 3 teza finala din Codul penal, excepție ridicată de Nicolae Bela în Dosarul nr. 858/2000 al Judecătoriei Agnita, județul Sibiu.

Definitivă și obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 14 iunie 2001.