Decizia nr. 188/2025

Marian Enache

- președinte

Mihaela Ciochină

- judecător

Cristian Deliorga

- judecător

Dimitrie-Bogdan Licu

- judecător

Laura-Iuliana Scântei

- judecător

Gheorghe Stan

- judecător

Livia Doina Stanciu

- judecător

Elena-Simina Tănăsescu

- judecător

Varga Attila

- judecător

Daniela Ramona Marițiu

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantei Ministerului Public, procuror Loredana Brezeanu.

1.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală , în interpretarea dată prin

Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, excepție ridicată de Gheorghe Dorel Blaj în Dosarul nr. 3.468/62/2018 al Curții de Apel Brașov - Secția civilă. Excepția formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.962D/2020.

2.

La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3.

Președintele Curții dispune să se facă apelul și în dosarele nr. 2.439D/2020 și nr. 2.499D/2020, având ca obiect aceeași excepție de neconstituționalitate, ridicată de Jerohin Igor și Gotra Ivan în Dosarul nr. 47.022/3/2017/a1 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția I civilă și de Viorel Dosaru în Dosarul nr. 5.692/105/2019 al Tribunalului Prahova - Secția I civilă.

4.

La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

5.

Curtea, din oficiu, pune în discuție conexarea dosarelor. Reprezentanta Ministerului Public este de acord cu conexarea dosarelor. Curtea, având în vedere obiectul cauzelor, în temeiul

art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, dispune conexarea dosarelor nr. 2.439D/2020 și nr. 2.499D/2020 la Dosarul nr. 1.962D/2020, care a fost primul înregistrat.

6.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantei Ministerului Public, care solicită respingerea, ca devenită inadmisibilă, a excepției de neconstituționalitate. În acest sens, invocă

Decizia nr. 136 din 3 martie 2021 .

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, reține următoarele:

7.

Prin Încheierea din 5 octombrie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 3.468/62/2018, Curtea de Apel Brașov - Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală , în interpretarea dată prin

Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii. Excepția a fost ridicată de Gheorghe Dorel Blaj într-o cauză ce privește soluționarea apelului formulat împotriva Sentinței civile pronunțate de Tribunalul Brașov - Secția I civilă, prin care s-a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de autorul excepției, în contradictoriu cu pârâtul statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata unei sume cu titlu de daune morale, pe motiv că în dosarul penal în care a fost cercetat a fost reținut și s-au dispus măsuri restrictive, iar apoi a fost achitat prin hotărâre definitivă.

8.

Prin Încheierea din 17 noiembrie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 47.022/3/2017/a1, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală , în interpretarea dată prin

Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii. Excepția a fost ridicată de Jerohin Igor și Gotra Ivan într-o cauză ce privește soluționarea recursului formulat împotriva Deciziei civile pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a II-a civilă și pentru cauze cu minori și familie prin care aceasta a admis apelurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București și de apelantul-pârât statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în contradictoriu cu autorii excepției, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins acțiunile conexe ca nefondate, și a respins apelul reclamanților ca nefondat. Prin acțiunea formulată, autorii excepției au solicitat obligarea pârâtului statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata unei sume reprezentând despăgubiri morale pentru perioadele petrecute în arest preventiv în mod nelegal, în condițiile în care au fost achitați prin hotărâri definitive.

9.

Prin Încheierea din 15 decembrie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 5.692/105/2019, Tribunalul Prahova - Secția I civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală , în interpretarea dată prin

Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii. Excepția a fost ridicată de Viorel Dosaru într-o cauză ce privește soluționarea cererii autorului excepției prin care acesta solicită obligarea pârâtului statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata unei sume reprezentând despăgubiri morale pentru perioada petrecută în arest preventiv în mod nelegal, în condițiile în care a fost achitat prin hotărâre definitivă.

10.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorii acesteia apreciază, în esență, că dispozițiile criticate, astfel cum au fost interpretate prin

Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, aduc atingere plenitudinii de competență a instanței civile, care este redusă rezidual în condițiile în care, în cauzele penale finalizate printr-o soluție de achitare, instanțele nu se pronunță decât asupra măsurilor preventive aflate în curs de executare, iar nu și asupra acelora care au încetat anterior. Susțin că răspunderea statului trebuie angajată în mod obiectiv (în absența ideii de culpă) deoarece statul este garantul drepturilor și libertăților individuale. În concluzie, autorii excepției apreciază că interpretarea dată dispozițiilor

art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală

prin

Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017

pronunțată de instanța supremă, prin care s-a redus sfera de aplicare a acestor norme legale, aduce atingere unor principii fundamentale din Constituție cuprinse în

art. 1 alin. (3) ,

(4)

și

(5) ,

art. 16 ,

20 ,

21 ,

22 ,

23 ,

52 ,

61

și

73 .

11.

Curtea de Apel Brașov - Secția civilă apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Arată că legiuitorul a prevăzut prin dispozițiile criticate obligația pentru organele judiciare penale de a verifica legalitatea măsurilor preventive dispuse în cauză, în tot cursul procesului penal, până la pronunțarea unei hotărâri definitive asupra fondului cauzei. De asemenea, împotriva încheierilor prin care instanța dispune asupra măsurilor preventive se poate formula contestație, iar instanța învestită cu soluționarea acesteia are obligația de a face un examen al legalității măsurii. În consecință, nu se poate susține că dispozițiile

art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală , astfel cum au fost interpretate prin

Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017 , încalcă prevederile constituționale invocate. Dispozițiile legale criticate constituie tocmai o concretizare a acestor prevederi, iar condițiile impuse de legiuitor sunt în deplină concordanță cu prevederile

art. 126 din Constituție , conform cărora procedura de judecată este stabilită numai prin lege. Prevederile

art. 539 din Codul de procedură penală

instituie dispoziții procedurale care au fost edictate de către legiuitor tocmai pentru a garanta respectarea valorilor supreme, precum demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane sau dreptatea, astfel că nu pot constitui o încălcare a dispozițiilor

art. 1 alin. (3)

sau

art. 23 alin. (1) din Constituție

care consacră libertatea individuală și siguranța persoanei.

12.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă apreciază că textele criticate îndeplinesc cerințele de claritate, precizie și previzibilitate impuse de standardul constituțional de calitate al legii, reglementând într-o manieră neechivocă faptul că privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată.

13.

În ceea ce privește pretinsa încălcare, prin textul criticat, a accesului liber la justiție, instanța supremă constată că dispozițiile legale instituie tocmai normele procedurale necesare exercitării acestui drept, fiind în deplină concordanță și cu dispozițiile constituționale ale

art. 126 alin. (2) , în temeiul cărora procedura de judecată este prevăzută numai prin lege. Atribuirea de către legiuitor a competenței de a se pronunța asupra legalității măsurilor preventive privative de libertate organelor judiciare care se pronunță în ultimă instanță în cauzele penale a fost realizată în exercitarea competenței sale constituționale prevăzute la

art. 61 alin. (1) din Constituție , iar stabilirea, prin dispozițiile

art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală , a condiției de admisibilitate pentru obținerea despăgubirilor în fața instanței civile este în acord cu prevederile

art. 126 alin. (2) din Constituție , conform cărora competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege.

14.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, interpretând dispozițiile

art. 5 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale , a stabilit că faptele care dau naștere la bănuieli care justifică arestarea persoanei în cauză nu trebuie să fie de același nivel ca acelea necesare pentru justificarea unei condamnări sau chiar pentru a fundamenta o anumită acuzație; acestea urmează să fie probate în faza ulterioară a urmăririi penale angajate împotriva persoanei reținute. Absența inculpării sau a trimiterii în judecată a acestei persoane nu presupune, în mod necesar, că o privare de libertate pentru existența unor bănuieli legitime de săvârșire a unei infracțiuni nu ar fi conformă scopului dispozițiilor

art. 5 paragraful 1 lit. c) ; existența acestui scop trebuie privită independent de realizarea lui, pentru că textul discutat nu impune ca poliția sau autoritatea care dispune arestarea să fi adunat probe suficiente pentru a formula o acuzație completă, fie în momentul arestării, fie pe timpul reținerii provizorii, care este limitată în timp.

15.

Prin urmare, rezultă că pronunțarea unei hotărâri de achitare nu atribuie implicit și un caracter nelegal măsurii preventive privative de libertate dispuse în cauza respectivă, caracterul nelegal al măsurii preventive impunându-se a fi stabilit doar de către organele judiciare penale enumerate în dispozițiile

art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală , prin actele procesuale menționate în acesta.

16.

Tribunalul Prahova - Secția civilă apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

17.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

18.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile

Constituției , precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

19.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale

art. 1 alin. (2) , ale

art. 2 ,

3 ,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

20.

În ceea ce privește obiectul excepției de neconstituționalitate, Curtea constată că, potrivit încheierilor de sesizare, obiectul acesteia îl reprezintă dispozițiile

art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală , în interpretarea dată prin

Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 946 din 29 noiembrie 2017. Curtea observă că dispozițiile criticate au fost modificate prin art. I pct. 55 din Legea nr. 201/2023 pentru modificarea și completarea

Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală , precum și pentru modificarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 618 din 6 iulie 2023. Cu toate acestea, din analiza încheierilor de sesizare, a motivării excepției de neconstituționalitate și a actelor aflate la dosare rezultă că autorii acesteia critică dispozițiile

art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală , în redactarea anterioară intrării în vigoare a

Legii nr. 201/2023 . În continuare, Curtea reține că, prin

Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, a stabilit că sintagma „în vigoare“ din cuprinsul dispozițiilor

art. 29 alin. (1)

și ale

art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, este constituțională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare. Așa fiind, Curtea constată că obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală , în redactarea anterioară intrării în vigoare a

Legii nr. 201/2023 , în interpretarea dată prin

Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii. Dispozițiile criticate au următorul conținut: „(2) Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei.“ Prin

Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017 , Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit că „în interpretarea și aplicarea dispozițiilor

art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală , caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate trebuie să fie constatat explicit prin actele jurisdicționale prevăzute în cuprinsul acestuia. Hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăși, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate“.

21.

Autorii excepției susțin că textele criticate contravin prevederilor constituționale cuprinse în

art. 1 alin. (3) , care consacră valorile supreme ale statului român, cu referire specială la principiul statului de drept,

art. 1 alin. (4)

referitor la principiul separației și echilibrului puterilor în cadrul democrației constituționale,

art. 1 alin. (5)

referitor la cerințele de calitate a legii,

art. 16

referitor la egalitatea legii,

art. 20

referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului,

art. 21

referitor la accesul liber la justiție,

art. 22

referitor la dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei,

art. 23

referitor la libertatea individuală,

art. 52

privind dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică,

art. 61

referitor la Parlament,

art. 73 alin. (1)

referitor la legiferare.

22.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că, ulterior sesizării sale cu prezenta excepție, soluția legislativă din cuprinsul

art. 539 din Codul de procedură penală , care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform

art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală , sau prin achitare a fost constatată ca fiind neconstituțională prin

Decizia nr. 136 din 3 martie 2021 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 12 mai 2021.

23.

Problema de drept cu caracter de noutate analizată de Curte cu acel prilej viza existența unei măsuri preventive privative de libertate dispuse potrivit legii [respectiv care îndeplinește cerințele de legalitate cuprinse în

Codul de procedură penală

și

art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ], dar care devine nedreaptă ca urmare a unei soluții de respingere pe fond a acuzației în materie penală formulate (paragraful 25 din

Decizia nr. 136 din 3 martie 2021 ).

24.

În expunerea argumentelor care au fundamentat această soluție de admitere, Curtea Constituțională a analizat prevederile

art. 539 din Codul de procedură penală

în contextul interpretării date de Înalta Curte de Casație și Justiție atât prin

Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017 , pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii - și invocată și în prezenta cauză -, cât și prin

Decizia nr. 11 din 17 aprilie 2019 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 613 din 24 iulie 2019. Reținând cele stabilite în prima decizie menționată, și anume că hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăși, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate, prin cea de-a doua decizie indicată s-a stabilit, în continuare, cu privire la caracterul nelegal al măsurii preventive privative de libertate, că acesta nu poate fi dedus din soluția pronunțată în rezolvarea conflictului de drept penal de către instanța învestită cu soluționarea în fond a cauzei, ci trebuie constatat de organele competente prin raportare la prevederile legale aplicabile în materie. Așadar, nelegalitatea măsurii preventive privative de libertate trebuie demonstrată și trebuie să rezulte din încălcări determinate ale legii, adică nerespectarea condițiilor legale de luare, prelungire ori menținere a măsurii preventive (paragrafele 28 și 29 din

Decizia nr. 136 din 3 martie 2021 ).

25.

Curtea Constituțională a conchis, în aceste circumstanțe, că soluția de clasare dată conform

art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală

sau de achitare nu califică, în mod explicit sau implicit, privarea de libertate dispusă în cursul procesului penal ca fiind nelegală, ceea ce înseamnă că prevederile

art. 539 din Codul de procedură penală

exclud dreptul persoanei la repararea pagubei în considerarea acestei ipoteze (paragraful 30 din

Decizia nr. 136 din 3 martie 2021 ).

26.

Curtea a mai reținut că

art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală , în interpretarea dată prin

Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, paragrafele 34 și 35, permite, de principiu, constatarea caracterului nelegal al privării de libertate din cursul procesului penal numai de către instanța penală, ceea ce înseamnă că instanței civile îi rămâne competența de a judeca acțiunea pentru repararea pagubei pe baza constatărilor instanței penale, fără a putea însă valorifica, sub acest aspect, o hotărâre de achitare din moment ce privarea de libertate nu este considerată nelegală prin însăși hotărârea pronunțată (paragraful 33 din

Decizia nr. 136 din 3 martie 2021 ).

27.

Curtea a reținut, în consecință, că, deși libertatea individuală a persoanei a fost limitată în cursul procesului penal, limitare care s-a dovedit în final a fi injustă/nedreaptă, persoana în cauză este exclusă de la procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale, prejudiciul suferit rămânând nereparat. Prin urmare, Curtea a examinat dacă un asemenea caz de excludere a răspunderii statului corespunde exigențelor

art. 1 alin. (3) , ale

art. 23 alin. (1)

și ale

art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție .

28.

În considerentele referitoare la dreptate, ca valoare supremă a statului român menționată expres de

art. 1 alin. (3) din Constituție , Curtea a arătat, în esență, că orice acțiune a statului, chiar legală fiind, dacă prin finalitatea ei devine injustă/nedreaptă pentru cetățean, trebuie însoțită de un remediu normativ corespunzător în vederea restabilirii stării de dreptate atât în privința persoanei în cauză, cât și pentru societate. Prin urmare, evaluarea acțiunii statului strict dintr-o perspectivă legalistă - subsumată în mod mecanic respectării procedurilor legale - poate duce la o concluzie falacioasă în analiza constituționalității normei juridice. De aceea, ea trebuie realizată și din perspectiva fundamentelor care stau la baza existenței statului. Întrucât valorile supreme consacrate prin

art. 1 alin. (3) din Constituție

reprezintă garanții juridice fundamentale pentru asigurarea supremației Constituției, rezultă că acestea sunt standarde de referință primordiale în cadrul controlului de constituționalitate a normei juridice și, în consecință, trebuie valorizate în mod corespunzător (paragraful 39 din

Decizia nr. 136 din 3 martie 2021 ). Prin urmare, orice limitare a drepturilor și libertăților fundamentale trebuie însoțită de un set de garanții care să asigure societatea, pe de o parte, că măsura etatică nu numai că nu este arbitrară, ci este și justă, iar, pe de altă parte, că, în cazul unor erori de apreciere ale statului, remediul existent este unul apt să corecteze nedreptatea săvârșită. De aceea, raportat la libertatea individuală, devine axiomatic faptul că, dacă s-a făcut dreptate pe fondul acuzației în materie penală, fiind constatată netemeinicia sa, efectele actului de dreptate se repercutează în mod inevitabil și asupra măsurilor preventive privative de libertate luate în cursul procesului penal, ceea ce implică necesitatea existenței unui remediu judiciar de natură să corecteze suferința expiată (paragraful 40 din

Decizia nr. 136 din 3 martie 2021 ).

29.

Astfel, faptul că privarea de libertate se dovedește a fi injustă și nedreaptă de-abia la sfârșitul procesului penal nu înseamnă că nu a fost injustă și nedreaptă chiar la momentul dispunerii ei și că, prin urmare, persoana supusă măsurii nu ar fi fost nedreptățită (paragraful 38 din

Decizia nr. 136 din 3 martie 2021 ).

30.

În consecință, din moment ce statul a aplicat unul dintre mecanismele care justifică o derogare permisă de la inviolabilitatea libertății individuale și ulterior s-a dovedit că acuzația în materie penală adusă nu a fost aptă să răstoarne prezumția de nevinovăție, acțiunea inițială a statului nu poate fi calificată decât ca o faptă nejustificată și, în consecință, ilicită, care angajează răspunderea sa delictuală în temeiul

art. 1.349 din Codul civil , astfel că aceasta trebuie valorizată în procedura specială reglementată de

art. 539 din Codul de procedură penală . Soluția dată/pronunțată pe fondul acuzației în materie penală, favorabilă persoanei acuzate, nu o privează de statutul de persoană prejudiciată și nu compensează daunele aduse persoanei sale prin privarea sa de libertate dispusă în cursul procesului penal, întrucât această soluție nu are natura juridică a unei despăgubiri, ci, din contră, generează un drept la despăgubire. Totodată, statul nu se poate exonera de această răspundere nici dacă dovedește că fiecare dintre prepușii săi a acționat legal. Astfel, este angajată o răspundere obiectivă a statului la repararea pagubei suferite de către persoana în cauză, având ca temei obligația statului de a garanta buna funcționare a serviciului public al justiției (paragraful 41 din

Decizia nr. 136 din 3 martie 2021 ).

31.

Având în vedere soluția de achitare pronunțată în cauza în care s-a ridicat excepția, Curtea a conchis că dispozițiile constituționale ale

art. 1 alin. (3)

care reglementează dreptatea ca valoare supremă a statului român și ale

art. 23 alin. (1)

referitoare la inviolabilitatea libertății individuale sunt intrinsec legate și trebuie privite în mod coroborat, acestea reprezentând temeiul pentru justificarea răspunderii delictuale a statului pentru prejudiciul cauzat persoanei supuse unei măsuri preventive privative de libertate. Curtea a reținut, prin urmare, că încălcarea inviolabilității libertății individuale în cazul analizat constituie o eroare judiciară în sensul

art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție , dar nu din perspectiva aprecierii judecătorului cauzei, care s-a bazat pe materialul probator existent în cauză, ci din perspectiva soluției procesului. Astfel, este inadmisibil ca o persoană achitată să continue să suporte stigmatul privării de libertate la care a fost supusă, fără a i se face o necesară reparație atât materială, cât și morală. De aceea, condiționarea dreptului la despăgubiri strict de caracterul nelegal al măsurii privative de libertate este de natură să limiteze sfera de aplicare a dispozițiilor

art. 52 alin. (3) teza întâi

coroborat cu

art. 23 alin. (1)

și

art. 1 alin. (3) din Constituție

în condițiile în care, în temeiul acestor dispoziții constituționale, și soluția de achitare/clasare dată pe fondul acuzației în materie penală angajează răspunderea statului pentru privarea de libertate (paragrafele 43 și 44 din

Decizia nr. 136 din 3 martie 2021 ).

32.

Având în vedere cele anterior menționate, Curtea reține că, din motivarea excepției de neconstituționalitate formulate și a celorlalte acte aflate la dosare, rezultă că autorii acesteia deduc caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate în condițiile în care au beneficiat, la finalul proceselor penale, de soluția de achitare.

33.

În aceste circumstanțe, Curtea constată că

Decizia nr. 136 din 3 martie 2021 , intervenită ulterior invocării prezentei excepții, profită autorilor acesteia prin aceea că le permite ca, în baza soluției de achitare pronunțate în beneficiul lor, să aibă deschis dreptul la despăgubiri, pretins direct în fața instanței civile, ipoteză ce nu era prevăzută, la data formulării acțiunilor civile, nici de art. 538 și nici de

art. 539 din Codul de procedură penală . Prin urmare, în lumina considerentelor și soluției pronunțate prin

Decizia nr. 136 din 3 martie 2021 , obligatorii conform

art. 147 alin. (4) din Constituție , autorii prezentei excepții nu mai sunt obligați să demonstreze caracterul nelegal al măsurilor preventive de privare de libertate.

34.

Având în vedere că, potrivit

art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 , „nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale“ și ținând cont de faptul că

Decizia nr. 136 din 3 martie 2021 , mai sus menționată, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, ulterior sesizării instanței de contencios constituțional în prezentele cauze, se impune, în acord cu jurisprudența în materie a Curții, respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală , în redactarea anterioară intrării în vigoare a

Legii nr. 201/2023

pentru modificarea și completarea

Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală , precum și pentru modificarea altor acte normative, în interpretarea dată prin

Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, ca devenită inadmisibilă.

35.

Curtea constată că, potrivit jurisprudenței constituționale în materie, decizia de admitere constituie și în prezenta cauză motiv de revizuire a hotărârii instanței judecătorești, dacă litigiul a fost definitiv soluționat în timp ce excepția de neconstituționalitate se afla spre soluționare pe rolul Curții Constituționale, deoarece aceasta a fost ridicată anterior publicării

Deciziei nr. 136 din 3 martie 2021

în Monitorul Oficial al României, Partea I. În consecință, soluția procedurală în cauza de față nu împiedică, ci, din contră, dă posibilitatea valorificării deciziei de admitere menționate în condițiile arătate (a se vedea, de exemplu,

Decizia nr. 301 din 5 iunie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 558 din 28 iulie 2014, paragraful 20,

Decizia nr. 497 din 7 octombrie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 839 din 18 noiembrie 2014, paragraful 32, sau

Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 1 februarie 2016,

Decizia nr. 212 din 9 aprilie 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 640 din 2 august 2019, paragraful 36).

36.

Curtea a statuat că „o decizie de constatare a neconstituționalității unei prevederi legale trebuie să profite, în formularea căii de atac a revizuirii, numai acelei categorii de justițiabili care a invocat excepția de neconstituționalitate în cauze soluționate definitiv până la publicarea în Monitorul Oficial a deciziei prin care se constată neconstituționalitatea, precum și autorilor aceleiași excepții, invocate anterior publicării deciziei Curții, în alte cauze, soluționate definitiv, acest lucru impunându-se din nevoia de ordine și stabilitate juridică“. Prin urmare, autorii prezentei excepții au posibilitatea, în condițiile precizate anterior, ca, pe calea revizuirii întemeiate pe prezenta decizie, să beneficieze de efectele juridice ale

Deciziei nr. 136 din 3 martie 2021 .

37.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală , în redactarea anterioară intrării în vigoare a

Legii nr. 201/2023

pentru modificarea și completarea

Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală , precum și pentru modificarea altor acte normative, în interpretarea dată prin

Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, excepție ridicată de Gheorghe Dorel Blaj în Dosarul nr. 3.468/62/2018 al Curții de Apel Brașov - Secția civilă, de Jerohin Igor și Gotra Ivan în Dosarul nr. 47.022/3/2017/a1 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția I civilă și de Viorel Dosaru în Dosarul nr. 5.692/105/2019 al Tribunalului Prahova - Secția I civilă.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Brașov - Secția civilă, Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția I civilă și Tribunalului Prahova - Secția I civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 8 aprilie 2025.