Decizia nr. 161/2003

Nicolae Popa - președinte

Costica Bulai - judecător

Nicolae Cochinescu - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Șerban Viorel Stanoiu - judecător

Lucian Stangu - judecător

Ioan Vida - judecător

Aurelia Popa - procuror

Mihaela Senia Costinescu - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 1 și 3 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002

privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, excepție ridicată de Tribunalul Cluj - Secția comercială și de contencios administrativ în Dosarul nr. 8.782/2002, aflat pe rolul acestei instanțe.

La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca fiind neîntemeiată, sustinand ca textele de lege criticate nu contravin prevederilor constituționale privind ocrotirea proprietății private, întrucât instituie protecția unui interes general, și anume asigurarea unei discipline financiare în raporturile persoanelor fizice sau juridice cu instituțiile publice. Se invoca în acest sens jurisprudenta Curții Constituționale în materie.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, retine următoarele:

Prin Încheierea din 7 octombrie 2002, pronunțată în Dosarul nr. 8.782/2002, Tribunalul Cluj - Secția comercială și de contencios administrativ a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 1 și 3 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 , excepție ridicată de instanța de judecată, din oficiu.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, Tribunalul Cluj - Secția comercială și de contencios administrativ susține ca prin reglementarea modului de executare a obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite printr-un titlu executoriu se neagă efectiv dreptul la executare silită și, implicit, la realizarea în concret a creanței, care constituie însăși finalitatea actului de justiție, prin lăsarea exclusiv la latitudinea debitorului a executării obligației. Astfel, se creează un pericol grav pentru înfăptuirea justiției și se aduce atingere principiului statului de drept, consacrat de art. 1 alin. (3) din Constituție. Ordonanța nu stabilește un termen cert, justificat de împrejurări obiective, în cadrul căruia debitorii - instituțiile publice - să asigure alocari bugetare pentru plata creanțelor, ci lasă la bunul plac al acestora executarea unor hotărâri judecătorești.

De asemenea, se mai arata că nu exista nici un motiv care să indrituiasca executivul sa amâne sine die realizarea creanțelor împotriva instituțiilor publice, ordonanța nereglementand nici o sancțiune pentru ipoteza în care ordonatorii principali de credite nu dispun toate măsurile necesare în vederea asigurării în bugetele proprii și în cele ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.

Potrivit dispozițiilor

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, precum și Guvernului, pentru a-și formula punctele de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate ridicată.

Guvernul arata ca prin

Ordonanța Guvernului nr. 22/2002

s-a urmărit instituirea unei discipline financiare pentru a preveni blocarea activității instituțiilor publice prin poprirea conturilor bugetare ale acestora, fără a tine seama de destinația sumelor stabilită prin buget. Întrucât textul ordonanței nu conține nici o referire la interdicția executării asupra bunurilor din inventarul instituțiilor publice aparținând domeniului privat, care rămân supuse, în continuare, dispozițiilor de drept comun privind executarea silită, nu poate fi reținută încălcarea dispozițiilor art. 41 din Constituție. Singura derogare de la dreptul comun privind executarea silită pe care o instituie ordonanța se referă la poprire, impunând obligația respectării destinației creditelor bugetare prin satisfacerea creanțelor numai de la titlul de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectiva. Prin urmare, excepția de neconstituționalitate cu privire la acest text de lege este considerată ca fiind neîntemeiată.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile

Legii nr. 47/1992 , retine următoarele:

Curtea Constituțională este competența, potrivit dispozițiilor art. 144 lit. c) din Constituție, ale art. 1 alin. (1), ale

art. 2, 3, 12 și 23 din Legea nr. 47/1992 , republicată, să soluționeze excepția de neconstituționalitate cu care a fost sesizată.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie

art. 1 și 3 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002

privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, texte de lege care au următorul conținut:

- Art. 1: "Executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice în temeiul titlurilor executorii se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora la titlul de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectiva.";

- Art. 3: "În procesul executării silite a sumelor datorate de către instituțiile publice în baza unor titluri executorii trezoreria statului poate efectua numai operațiuni privind plati dispuse de către ordonatorii de credite, în limita creditelor bugetare și a destinațiilor aprobate potrivit legii."

Textele constituționale invocate de autorul excepției ca fiind incalcate au următorul conținut:

- Art. 1 alin. (3): "România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme și sunt garantate.";

- Art. 41 alin. (1): "Dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului, sunt garantate. Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege."

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constata ca ordonanța a carei constituționalitate este contestată are o evidenta finalitate de protecție a patrimoniului instituțiilor publice, ca o premisa indispensabila a derulării în condiții optime a activității acestora și, prin aceasta, a îndeplinirii atribuțiilor ce le revin ca parte integrantă a mecanismului statului.

Chiar dacă asemenea instituții, în calitate de subiecte de drept, pot stabili raporturi juridice de natura obligationala, în cadrul cărora să își asume obligații, pe care sunt ținute să le execute, aceste raporturi au doar caracter subsidiar și complementar în raport cu activitatea lor de baza.

Curtea retine ca ar fi disproportionat și inechitabil a recunoaște creditorilor instituțiilor publice dreptul de a-și valorifica creanțele împotriva acestora în condițiile dreptului comun, cu consecința perturbarii grave a activității care constituie însăși ratiunea de a fi a unor asemenea instituții.

Astfel,

Ordonanța Guvernului nr. 22/2002

consacra, în materia executării creanțelor față de instituțiile publice, un regim derogatoriu de la dreptul comun, atât prin aceea ca instituie restrictii în urmărirea fondurilor bănești ale acestora, cat și pentru ca limitează o atare urmărire exclusiv la fondurile bănești. În acest mod concepută, reglementarea în cauza nu numai că nu contravine textelor constituționale de referința, asa cum considera autorul excepției, ci, dimpotriva, le da expresie. Statul de drept constituie un mecanism a cărui funcționare implica instituirea unui climat de ordine, în care recunoașterea și valorificarea drepturilor unui individ nu pot fi concepute în mod absolut și discretionar, ci numai în corelatie cu respectarea drepturilor celorlalți și ale colectivității în ansamblu.

În considerarea acestei exigente, art. 41 alin. (1) teza întâi din Constituție, după ce statuează ca "dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului sunt garantate", consacra dreptul legiuitorului de a stabili conținutul și limitele acestor drepturi. Or, este tocmai ceea ce se realizează pe calea

Ordonanței Guvernului nr. 22/2002 . Instituirea anumitor restrictii, impuse de ratiuni evidente, în valorificarea dreptului creditorului nu înseamnă negarea posibilității acestuia de a și-l realiza, tot asa cum instituirea unor termene pentru introducerea unei acțiuni sau pentru exercitarea căilor de atac nu semnifica restrangerea accesului liber la justiție.

În sfârșit, Curtea constata ca atâta vreme cat norma constituțională garantand creanțele asupra statului nu precizează ca aceasta presupune executarea lor de îndată, condițiile instituite în aceasta materie prin ordonanța, chiar dacă afectează celeritatea procedurii, nu contravin Legii fundamentale, ci, urmărind găsirea resurselor necesare pentru executarea obligațiilor, cu respectarea exigențelor impuse de constituirea și executarea bugetului, nu fac decât sa dea expresie obligației constituționale a garantarii obligațiilor asupra statului.

Dacă s-ar considera ca reglementarea criticata este neconstitutionala, ar trebui să fie acceptată posibilitatea ca, în absenta acesteia, o instituție publică sa ajungă în încetare de plati. Or, aceasta este de neconceput și constituie o încălcare a principiului potrivit căruia statul este întotdeauna solvabil și în virtutea căruia creanțele asupra statului sunt garantate. Altfel spus, extinderea regimului executional de drept comun și asupra creanțelor asupra statului, departe de a avea efectul scontat de autor, ar insemna, dimpotriva, punerea statului în imposibilitatea de a-și onora obligația constituțională.

Dincolo de ratiunile înfățișate, Curtea retine ca, în esenta, critica autorului excepției vizează faptul ca reglementarea dedusă controlului omite sa circumscrie unui termen obligația debitorului instituție publică de a asigura necesarul banesc în vederea realizării creanțelor, constatate prin titluri executorii, și nu prevede o sancțiune pentru nerespectarea acestei obligații. Însă examinarea criticii de neconstituționalitate cu un atare obiect, respectiv omisiuni ale legiuitorului, excede competentei Curții Constituționale care, potrivit

art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 , republicată, se pronunța numai asupra problemelor de drept, fără a putea modifica sau completa prevederea legală supusă controlului.

De altfel, cu privire la acest text de lege Curtea s-a mai pronunțat prin Decizia nr. 202 din 4 iulie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 805 din 6 noiembrie 2002, respingând excepția ca fiind neîntemeiată.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum al art. 1-3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 și al

art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, cu majoritate de voturi,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 1 și 3 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 , excepție ridicată de Tribunalul Cluj - Secția comercială și de contencios administrativ în Dosarul nr. 8.782/2002, aflat pe rolul acestei instanțe.

Definitivă și obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 22 aprilie 2003.