Decizia nr. 161/2021

Valer Dorneanu

- președinte

Cristian Deliorga

- judecător

Marian Enache

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Gheorghe Stan

- judecător

Livia Doina Stanciu

- judecător

Elena-Simina Tănăsescu

- judecător

Varga Attila

- judecător

Oana-Cristina Puică

- magistrat-asistent

1.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală , excepție ridicată, din oficiu, de instanța de judecată în Dosarul nr. 2.473/111/2015 al Curții de Apel Oradea - Secția I civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.802D/2017.

2.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 4 iunie 2020, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Răzvan Horațiu Radu, și au fost consemnate în încheierea de ședință din acea dată, când Curtea, în temeiul dispozițiilor

art. 57

și ale

art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a amânat pronunțarea la 9 iulie 2020, dată la care, potrivit prevederilor

art. 57

și ale

art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992 , a dispus amânarea pronunțării la 29 septembrie 2020. La această dată, în temeiul dispozițiilor

art. 57

și ale

art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 , Curtea a amânat pronunțarea la 29 octombrie 2020, când, potrivit prevederilor

art. 57

și ale

art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992 , a dispus amânarea pronunțării la 18 noiembrie 2020 și, ulterior, pentru același temei legal, la 15 decembrie 2020. La această dată, având nevoie de timp pentru a delibera, în temeiul dispozițiilor

art. 57

și ale

art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 , Curtea a amânat pronunțarea la 26 ianuarie 2021 și, ulterior, pentru același temei legal, la 23 februarie 2021, dată la care, potrivit prevederilor

art. 57

și ale

art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992 , a dispus amânarea pronunțării la 3 martie 2021, când, în temeiul dispozițiilor

art. 50

și ale

art. 57 din Legea nr. 47/1992 , Curtea a amânat pronunțarea pentru data de 4 martie 2021, dată la care a pronunțat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

3.

Prin Încheierea din 15 mai 2017, pronunțată în Dosarul nr. 2.473/111/2015, Curtea de Apel Oradea - Secția I civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală . Excepția a fost ridicată, din oficiu, de instanța de judecată cu ocazia soluționării apelului formulat într-o cauză civilă având ca obiect repararea prejudiciului în cazul privării nelegale de libertate.

4.

În motivarea excepției de neconstituționalitate instanța de judecată, autoare a acesteia, susține, în esență, că dispozițiile

art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală

încalcă principiile fundamentale privind valorile statului de drept, egalitatea în drepturi, accesul liber la justiție, dreptul la un proces echitabil, libertatea individuală, răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, înfăptuirea justiției, instanțele judecătorești și folosirea căilor de atac. În acest sens, arată că „soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile

art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală

este constituțională numai în măsura în care, în cazul unei soluții de netrimitere în judecată sau de achitare, nu limitează dreptul la repararea pagubei al persoanelor împotriva cărora s-a luat o măsură preventivă numai la ipotezele în care există ordonanță, încheiere sau hotărâre definitivă prin care să se fi stabilit că privarea de libertate a fost nelegală“. De asemenea, susține că „modul acesta de interpretare a prevederilor

art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală , care îngrădește dreptul persoanelor lipsite de libertate în cauze finalizate prin achitare sau netrimitere în judecată să ceară despăgubiri decât dacă au o hotărâre ce constată nelegalitatea arestării, este neconstituțional, deoarece este contrar scopului pentru care

art. 504 alin. 2 din vechiul Cod de procedură penală

a fost modificat, anume pentru extinderea dreptului la repararea pagubei“. Consideră astfel că o asemenea interpretare restrictivă a dreptului la despăgubiri este în contradicție cu

deciziile Curții Constituționale nr. 45 din 10 martie 1998

și

nr. 255 din 20 septembrie 2001 . În continuare, apreciază că, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale cu privire la dispozițiile

art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală , este o chestiune de interpretare ce revine instanțelor judecătorești dacă acordarea despăgubirilor civile pentru lipsirea de libertate în mod nelegal este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care se constată nelegalitatea măsurii arestului preventiv, interpretare care excedează competențelor Curții Constituționale ( Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016 , paragraful 18,

Decizia nr. 179 din 29 martie 2016 , paragraful 23,

Decizia nr. 271 din 10 mai 2016 , paragraful 21, și

Decizia nr. 133 din 9 martie 2017 , paragraful 21). Arată că, prin

Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017 , pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor

art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală , caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate trebuie să fie constatat explicit prin actele jurisdicționale prevăzute în cuprinsul acestuia, hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăși, neputând constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate. De asemenea, arată că, prin deciziile mai sus citate, Curtea Constituțională a statuat obligația instanțelor penale de a se pronunța asupra legalității măsurii lipsirii de libertate în ipoteza prevăzută de dispozițiile

art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală

( Decizia nr. 179 din 29 martie 2016 , paragraful 16,

Decizia nr. 271 din 10 mai 2016 , paragraful 15, și

Decizia nr. 133 din 9 martie 2017 , paragraful 16). Concluzionează că, în lipsa unei încheieri definitive sau a unei hotărâri definitive a instanței de judecată învestite cu judecarea cauzei prin care să se constate nelegalitatea lipsirii de libertate, „persoana care a fost lipsită de libertate în cursul procesului penal, iar la final a fost achitată, este lipsită de remediul efectiv de a accede la despăgubiri pentru paguba, evidentă și de necontestat, suferită“. Mai arată că nicio normă de procedură penală nu obligă instanța

care pronunță o soluție de achitare ori de încetare a procesului penal să facă o analiză a legalității încheierilor definitive prin care s-au dispus măsuri preventive cu privire la inculpatul care a fost achitat sau față de care procesul penal a încetat. Totodată, menționează că instanța civilă nu poate cenzura hotărâri judecătorești intrate în puterea lucrului judecat, „critica legalității ori temeiniciei oricărei hotărâri judecătorești devenită definitivă fiind prohibită de lege, potrivit dispozițiilor

art. 430-431 din Codul de procedură civilă “. Așadar, nici instanța penală care pronunță achitarea inculpatului ori încetarea procesului penal și nici instanța civilă învestită cu judecarea acțiunii în despăgubiri nu au competența procedurală de a cenzura o încheiere penală intrată în puterea lucrului judecat, cu scopul de a constata dacă o măsură preventivă care nu mai este în curs a fost sau nu legală. Cenzura hotărârilor judecătorești definitive se poate face, atât în materie penală, cât și în materie civilă, doar în căile extraordinare de atac, în condițiile expres și limitativ impuse de normele de procedură incidente. Astfel, condiționarea obținerii de despăgubiri de existența încheierii prin care s-a constatat nelegalitatea măsurii arestului preventiv implică o probă imposibil de realizat. De asemenea, consideră că imposibilitatea de a obține despăgubiri în temeiul textului de lege criticat generează un tratament discriminatoriu pentru persoanele achitate raportat la persoanele condamnate definitiv care beneficiază de deducerea din pedeapsa aplicată a perioadei de arest preventiv.

5.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

6.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile

Constituției , precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

7.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale

art. 1 alin. (2) , ale

art. 2 ,

3 ,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

8.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală , care au următorul cuprins: „(2) Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei.“

9.

În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, instanța de judecată, autoare a excepției, invocă încălcarea prevederilor constituționale ale

art. 1 alin. (3)

privind valorile statului de drept, ale

art. 16

referitor la egalitatea în drepturi, ale

art. 21

privind accesul liber la justiție, ale

art. 23 alin. (1) ,

(6)

și

(7)

privind libertatea individuală, ale

art. 52 alin. (3)

referitor la răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, ale

art. 124 alin. (1)

și

(2)

referitor la înfăptuirea justiției, ale

art. 126 alin. (2)

privind instanțele judecătorești și ale

art. 129

referitor la folosirea căilor de atac, precum și a prevederilor

art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

10.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că - ulterior sesizării sale cu această excepție - prin Decizia nr. 136 din 3 martie 2021*), nepublicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data pronunțării prezentei decizii, a constatat că soluția legislativă din cuprinsul

art. 539 din Codul de procedură penală , care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform

art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală , sau achitare, este neconstituțională, întrucât încalcă prevederile

art. 1 alin. (3) ,

art. 23 alin. (1)

și ale

art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție .

*) Decizia Curții Constituționale nr. 136 din 3 martie 2021 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 12 mai 2021.

11.

Având în vedere că, potrivit dispozițiilor

art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 , „nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale“ și ținând cont de faptul că Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, mai sus citată, a fost pronunțată ulterior sesizării instanței de contencios constituțional în prezenta cauză, Curtea constată că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală

a devenit inadmisibilă.

12.

În acord cu jurisprudența constantă a Curții Constituționale, în temeiul deciziei anterior menționate, prin care s-a admis excepția, prezenta decizie poate constitui motiv al unei cereri de revizuire (Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 26 mai 2020, paragraful 34).

13.

Pentru considerentele expuse, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală , excepție ridicată, din oficiu, de instanța de judecată în Dosarul nr. 2.473/111/2015 al Curții de Apel Oradea - Secția I civilă.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Oradea - Secția I civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 4 martie 2021.