Decizia nr. 14/2013

Acsinte Gaspar - președinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Claudia-Margareta Krupenschi - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004

privind statutul judecătorilor și procurorilor, excepție ridicată de Constantin Tăutu în Dosarul nr. 622/1/2012 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal și care formează obiectul Dosarului nr. 1.043D/2012 al Curții Constituționale.

La apelul nominal răspunde, personal, autorul excepției, lipsind partea Consiliul Superior al Magistraturii, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul părții prezente.

În susținerea neconstituționalității dispozițiilor

art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004 , autorul excepției arată că acestea operează o discriminare în rândul aceleiași categorii profesionale a magistraților, deoarece impun doar persoanelor care au intrat în magistratură prin promovarea concursului pe post interdicția temporară de a fi delegate, detașate, transferate sau promovate la alte instanțe sau parchete timp de cel puțin 3 ani de la numirea în funcție. Din punctul de vedere exprimat de Consiliul Superior al Magistraturii rezultă că există două categorii distincte de magistrați, și anume prima categorie, formată din magistrații care au absolvit Institutul Național de Magistratură, respectiv a doua categorie, alcătuită din magistrații numiți în funcție în urma promovării concursului pe post. Or, această interpretare este eronată și discriminatorie, întrucât, odată cu numirea în funcție prin decretul președintelui României, magistrații, indiferent de modalitatea în care au ocupat postul respectiv, au aceleași drepturi și obligații și același statut reglementat în mod unitar de lege, fără nicio distincție. Prin urmare, interdicția instituită de

art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004 , pe lângă faptul că are caracter discriminator, afectează, totodată, și dreptul la formarea profesională a magistraților vizați de norma juridică criticată, dar și viața de familie a acestora.

Având cuvântul pentru a pune concluzii, reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, arătând, în esență, că textul de lege criticat nu contravine principiului egalității în drepturi, deoarece acesta definește o situație juridică diferită, ce impune un regim juridic distinct aplicat persoanelor care au intrat în magistratură prin promovarea concursului organizat pentru ocuparea unui post vacant de judecător sau procuror, față de magistrații care au absolvit Institutul Național al Magistraturii. Cât privește critica de neconstituționalitate referitoare la încălcarea art. 115 alin. (5) din Constituție, se arată că nici aceasta nu poate fi reținută, deoarece textul de lege examinat a fost introdus prin

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 100/2007

pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul justiției, ordonanță de urgență aprobată, cu modificări și completări, la rândul ei, prin

Legea nr. 97/2008 , cu îndeplinirea prevederilor art. 76 alin. (1) din Constituție referitoare la votul necesar adoptării legilor organice.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 17 mai 2012, pronunțată în Dosarul nr. 622/1/2012, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004

privind statutul judecătorilor și procurorilor, excepție ridicată de Constantin Tăutu într-o cauză având ca obiect soluționarea recursului declarat de acesta împotriva unei hotărâri a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii prin care a fost respinsă cererea sa de transfer la o altă instanță judecătorească.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia susține că dispozițiile

art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004

încalcă prevederile art. 1 alin. (4) și (5), art. 16 alin. (1), art. 20 alin. (2), art. 32 alin. (1), art. 53, art. 61, art. 73 alin. (3) lit. l), art. 115 alin. (4), alin. (5) ultima teză și alin. (6) și ale art. 125 din Constituție, raportat la art. 7 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și la art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Normele legale criticate instituie o discriminare între persoane aflate în situații identice, permițând unor magistrați obținerea transferului la o altă instanță judecătorească, fără condiția desfășurării activității pe o perioadă determinată de timp la instanța la care au fost numiți inițial.

Legea nr. 303/2004

reglementează două modalități de acces în magistratură, respectiv numirea în funcție în urma promovării examenului de absolvire a Institutului Național al Magistraturii sau numirea în funcție în urma promovării unui concurs la care pot participa, cu respectarea condițiilor generale prevăzute de art. 14 alin. (2) din lege, foștii judecători și procurori care și-au încetat activitatea din motive neimputabile, personalul de specialitate juridică prevăzut la art. 87 alin. (1), avocații, notarii, asistenții judiciari, consilierii juridici, personalul de probațiune cu studii superioare juridice, ofițerii de poliție judiciară cu studii superioare juridice, grefierii cu studii superioare juridice, persoanele care au îndeplinit funcții de specialitate juridică în aparatul Parlamentului, Administrației Prezidențiale, Guvernului, Curții Constituționale, Avocatului Poporului, Curții de Conturi sau al Consiliului Legislativ, din Institutul de Cercetări Juridice al Academiei Române și Institutul Român pentru Drepturile Omului, cadrele didactice din învățământul juridic superior acreditat, precum și magistrații-asistenți de la Înalta Curte de Casație și Justiție, cu o vechime în specialitate de cel puțin 5 ani.

Or, potrivit textului de lege criticat, acești din urmă magistrați, numiți în condițiile

art. 33 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 , nu pot fi delegați, detașați, transferați și nu pot promova la alte instanțe sau parchete timp de cel puțin 3 ani de la numirea în funcție, deși din momentul în care au fost numiți în funcția de judecător sau procuror, magistrații exercită aceleași atribuții, au aceleași drepturi și obligații, astfel că nu se justifică crearea de categorii de magistrați cărora li se aplică reguli diferite.

Se arată că reglementarea a două modalități de concurs pentru accesul în magistratură este justificată de existența unei condiții suplimentare de vechime în specialitatea juridică, specifică examenului pe post, ce echivalează cu condiția absolvirii Institutului Național al Magistraturii și a stagiului de minimum 1 an. Având în vedere pregătirea juridică și experiența profesională dobândite prin cele două modalități, toți magistrații odată numiți în funcție prin decret al Președintelui României dobândesc același statut. Deci, indiferent de parcursul profesional anterior, din momentul numirii în funcția de judecător sau procuror, fiecare persoană dobândește același statut de magistrat, astfel că tratamentul diferit nu are o justificare obiectivă și rezonabilă, legea vizând magistrații definitivi cărora le atribuie aceleași calități și competențe profesionale.

Interdicția prevăzută de

art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004

nu are scop legitim și afectează atât dreptul la viață privată, prin imposibilitatea absolută - sub rezerva demisiei - de a schimba locul de muncă, cât și dreptul la dezvoltarea carierei, prin instituirea, timp de 3 ani, a impedimentului de a ocupa funcții sau de a exercita atribuții deschise celorlalți magistrați.

Justificarea interdicției oferită de Ministerul Justiției, potrivit căreia

art. 33 din Legea nr. 303/2004

reprezintă o derogare de la modalitatea generală de admitere în magistratură, ce are ca scop acoperirea posturilor vacante de judecător sau procuror existente în sistemul judiciar, nu își găsește corespondentul nici în structura

Legii nr. 303/2004 , nici în cuprinsul notei de fundamentare ce însoțește

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 100/2007

pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul justiției, de vreme ce niciun act normativ nu cuprinde prevederi din care să rezulte concluzia unei ierarhizări între cele două modalități de admitere în magistratură, dintre care una ar fi principală (prin Institutul Național al Magistraturii) și a doua ar fi excepțională (cea direct pe post), ambele modalități de concurs având ca finalitate ocuparea posturilor vacante din sistem. O eventuală derogare de la modalitatea principală de admitere în magistratură ar viza admiterea fără concurs, pe bază de interviu, modalitate abrogată, însă, în prezent.

Totodată, motivarea interdicției din perspectiva asigurării ocupării posturilor de la instanțe și parchete cu deficit de personal nu este nicidecum adecvată și nici suficientă, întrucât dinamica ocupării locurilor vacante din sistemul judiciar, realizată prin delegare, detașare, transfer sau promovare, contrazice însăși rațiunea

art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004 , iar schema de personal din sistemul judiciar, mai ales de la instanțele și unitățile de parchet inferioare, este într-o continuă mișcare datorită mobilității magistraților. Mai arată autorul excepției că, față de data adoptării textului de lege criticat, situația ocupării posturilor vacante s-a schimbat prin completarea semnificativă a schemelor de personal, așa încât, în prezent, nu se mai poate invoca o asemenea necesitate care să motiveze tratamentul discriminatoriu invocat.

Dispozițiile

art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004

au fost introduse prin

art. I pct. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 100/2007

pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul justiției și modificate prin

art. I pct. 4 din Legea nr. 97/2008

privind aprobarea acestei ordonanțe de urgență. Autorul excepției consideră că au fost încălcate prevederile art. 115 alin. (5) teza finală din Constituție, prin aceea că

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 100/2007 , conținând norme de natura legii organice, trebuia să fie aprobată cu majoritatea prevăzută de

art. 76 alin. (1) din Legea fundamentală; or, proiectul Legii nr. 97/2008

a fost înregistrat la Camera Deputaților și adoptat tacit, ca urmare a depășirii termenului de 30 de zile, deși nu a fost întrunită majoritatea absolută pentru adoptarea unei legi organice.

Totodată, se arată că prevederile

art. I pct. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 100/2007

au fost adoptate fără a exista o situație extraordinară și fără ca urgența să fie motivată în cuprinsul acesteia, astfel că sunt contrare art. 115 alin. (4), dar și art. 32 alin. (1), art. 53, art. 73 alin. (3) lit. l) și art. 61 din Constituție. Elementele cuprinse în nota de fundamentare nu sunt de natură a motiva necesitatea introducerii obligației magistraților numiți în condițiile art. 33 alin. (1) din lege de a-și desfășura activitatea în mod obligatoriu la instanța la care au fost numiți inițial, timp de 3 ani neîntrerupt, nu arată situația extraordinară ce a impus urgența recurgerii la această cale de reglementare și nici nu justifică restrângerea unor drepturi ale unei categorii de magistrați pe calea ordonanței de urgență.

Nu în ultimul rând, se arată că reglementarea transferului unei categorii de magistrați prin ordonanță de urgență, deși această activitate este, potrivit art. 125 alin. (2) din Constituție, strict de competența Consiliului Superior al Magistraturii, contravine art. 115 alin. (6) din Legea fundamentală, deoarece afectează regimul instituțiilor fundamentale ale statului.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Arată, în acest sens, că principiul constituțional al egalității în drepturi presupune identitate de soluții numai pentru situații identice, fiind permisă reglementarea unor soluții diferite pentru persoane aflate în situații distincte. Mai apreciază instanța de judecată că autorul excepției nu motivează în ce constă neconstituționalitatea

art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004

în raport cu prevederile art. 115 alin. (4) și (5) din Constituție.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile de lege criticate sunt constituționale. Acestea se aplică, fără nicio deosebire, tuturor persoanelor care se încadrează în ipoteza normei, astfel încât orice persoană numită în magistratură, pe bază de concurs, în condițiile

art. 33 din Legea nr. 303/2004 , nu poate fi delegată, detașată, transferată și nu poate promova la alte instanțe timp de cel puțin 3 ani de la numirea în funcție. Reglementarea acestei situații, distincte față de situația persoanelor admise în magistratură în urma absolvirii Institutului Național de Magistratură, nu contravine principiului egalității care nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune un tratament juridic identic numai în situații egale, situațiile diferite în mod obiectiv beneficiind de un tratament juridic distinct.

Se mai susține că dispozițiile

art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004

sunt în concordanță cu regulile și principiile constituționale prevăzute de art. 1 alin. (4) și (5), art. 61 alin. (1), art. 73 alin. (3) lit. l) și de art. 125 și că dispozițiile art. 115 alin. (4)-(6) din Constituție, invocate, nu au incidență în cauză.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile autorului excepției, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile

art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004

privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, astfel cum au fost modificate prin

art. I pct. 4 din Legea nr. 97/2008

privind aprobarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 100/2007

pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul justiției, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 294 din 15 aprilie 2008, care au următorul cuprins:

"(14) Persoanele numite în condițiile prezentului articol nu pot fi delegate, detașate, transferate și nu pot promova la alte instanțe sau parchete timp de cel puțin 3 ani de la numirea în funcție."

În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile de lege criticate contravin normelor constituționale ale art. 1 alin. (4) și (5) referitoare la principiul separației și echilibrului puterilor, respectiv la obligația respectării, în România, a Constituției, a supremației sale și a legilor, ale art. 16 alin. (1) privind principiul egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări, ale art. 20 alin. (2) care consacră principiul aplicării cu prioritate a pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, față de legile interne mai puțin favorabile, ale art. 32 alin. (1) privind dreptul la învățătură, ale art. 53 - Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale, ale art. 61 referitoare la rolul și structura Parlamentului, ale art. 73 alin. (3) lit. l) privind reglementarea prin lege organică a organizării și funcționării Consiliului Superior al Magistraturii, a instanțelor judecătorești, a Ministerului Public și a Curții de Conturi, ale art. 115 alin. (4) și alin. (5) ultima teză și alin. (6) referitoare la regimul ordonanțelor de urgență și ale art. 125 - Statutul judecătorilor. De asemenea, sunt invocate dispozițiile art. 7 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și ale art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, texte care proclamă principiul egalității și interzicerea generală a discriminării.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea urmează a se pronunța, pe de o parte, asupra unor aspecte de ordin procedural, invocate de autorul excepției, ce se constituie în critici de neconstituționalitate extrinsecă, iar, pe de altă parte, asupra criticilor de neconstituționalitate intrinsecă a dispoziției legale supuse controlului.

Astfel, o primă critică de neconstituționalitate extrinsecă vizează încălcarea art. 115 alin. (5) teza finală din Constituție, autorul excepției susținând că proiectul

Legii nr. 97/2008

de aprobare a

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 100/2007 , prin care au fost modificate dispozițiile

art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004

în sensul criticat de acesta, a fost înregistrat la Camera Deputaților și adoptat tacit, ca urmare a depășirii termenului de 30 de zile, deși nu a fost întrunită majoritatea calificată pentru adoptarea unei legi organice.

Față de aceste susțineri, Curtea reține că, potrivit art. 115 alin. (5) din Constituție, "ordonanța de urgență intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgență la Camera competentă să fie sesizată și după publicarea ei în Monitorul Oficial al României. Camerele, dacă nu se află în sesiune, se convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la depunere sau, după caz, de la trimitere. Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunere, Camera sesizată nu se pronunță asupra ordonanței, aceasta este considerată adoptată și se trimite celeilalte Camere care decide de asemenea în procedură de urgență. Ordonanța de urgență cuprinzând norme de natura legii organice se aprobă cu majoritatea prevăzută la articolul 76 alineatul (1)."

Urmărind procesul legislativ desfășurat în cele două Camere ale Parlamentului cu privire la

Legea nr. 97/2008 , Curtea constată că proiectul de Lege privind aprobarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 100/2007

pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul justiției a fost inițiat de Guvern și depus la Camera Deputaților - în calitate de primă Cameră sesizată, în conformitate cu prevederile art. 75 alin. (1) din Constituție - la data de 8 octombrie 2007. Proiectul de lege aparține categoriei actelor normative cu caracter organic, iar termenul de adoptare pentru prima Cameră este de 30 de zile de la depunere. La 5 noiembrie 2007, proiectul a fost înscris pe ordinea de zi a plenului Camerei Deputaților și dezbătut, votul final fiind amânat pentru a doua zi. La 6 noiembrie 2007 - chiar data împlinirii termenului de 30 de zile - proiectul de lege a fost supus votului final în plenul Camerei Deputaților, însă nu a fost întrunită majoritatea cerută pentru adoptarea unei legi organice. Potrivit mențiunilor din fișa legislativă a actului normativ examinat, proiectul de lege a fost considerat adoptat de Camera Deputaților în aceeași zi de 6 noiembrie 2007, ca urmare a depășirii termenului de 30 de zile, potrivit art. 115 alin. (5) din Constituție. Fiind înaintat Camerei decizionale, proiectul de Lege pentru aprobarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 100/2007

a fost adoptat de Senat cu respectarea prevederilor art. 76 alin. (1) din Constituție și trimis Președintelui României pentru promulgare, devenind, după publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I,

Legea nr. 97/2008 .

Curtea reține că, în temeiul art. 115 alin. (5) din Constituție, proiectul de lege pentru aprobarea unei ordonanțe de urgență se depune spre dezbatere și adoptare la prima Cameră competentă, în conformitate cu prevederile art. 75 alin. (1) din Constituție, aceasta fiind obligată ca în termen de cel mult 30 de zile să se pronunțe asupra ordonanței, în caz contrar aceasta se consideră adoptată și se trimite celeilalte Camere. Spre deosebire de proiectele ce au ca obiect adoptarea unei legi, al căror termen de adoptare de către prima Cameră sesizată este, potrivit art. 75 alin. (2) din Constituție, de 45 de zile sau, în cazul codurilor și altor legi de complexitate deosebită, de 60 de zile de la sesizare, în cazul dezbaterii unui proiect de lege ce vizează o ordonanță de urgență, legiuitorul constituant a redus acest termen la 30 de zile, justificarea constând, evident, în necesitatea adoptării în regim de urgență a unui asemenea act normativ. Procedura adoptării tacite este prevăzută în Legea fundamentală ca o consecință a nerespectării acestor termene de 30, 45, respective de 60 de zile și urmărește deblocarea procesului legislativ astfel apărut la prima Cameră sesizată. Această modalitate de adoptare a unui proiect de lege/propuneri legislative reprezintă, prin urmare, excepția de la regula legiferării potrivit căreia Parlamentul, compus din Camera Deputaților și Senat, are un comportament activ, concretizat în supunerea proiectului de lege spre dezbatere, în plenul fiecărei Camere, prilej cu care parlamentarii pot depune și susține amendamente, tot acest proces de dezbatere încheindu-se cu votul final asupra respectivului proiect de lege, în conformitate cu prevederile art. 67 și ale art. 76 alin. (1) sau (2) din Constituție, după caz. Procedura adoptării tacite nu este permisă decât la nivelul primei Camere sesizate, Camera decizională fiind obligată să se exprime prin vot asupra proiectului de lege; în caz contrar, însăși modalitatea în care constituantul român a consacrat, la art. 61 din Legea fundamentală, rolul de unică autoritate legiuitoare a țării și structura bicamerală a Parlamentului ar fi lipsită de orice rațiune.

În cazul de față, Curtea constată că proiectul de lege examinat a fost supus, sub aspectul adoptării sale de către prima Cameră sesizată, termenului de 30 de zile prevăzut de art. 115 alin. (5) din Constituție și că acesta se încadrează în categoria legilor organice, în temeiul art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituție, fiind necesară întrunirea majorității de voturi cerute de art. 76 alin. (1) din Legea fundamentală pentru adoptarea legilor organice. Camera Deputaților a procedat la înscrierea pe ordinea de zi în scopul dezbaterii proiectului de lege cu o zi înainte de împlinirea termenului de 30 de zile. În cea de-a 30-a zi de la data depunerii, proiectul de lege a fost supus votului final, care, însă, nu a întrunit majoritatea absolută, cerută pentru adoptarea legilor organice. Cu privire la o asemenea situație, Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa că semnificația acestui vot privește transformarea instantanee a proiectului de lege de aprobare în proiect de lege de respingere a ordonanței de urgență, cu același caracter de lege organică (a se vedea, în acest sens,

Decizia nr. 971 din 31 octombrie 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 828 din 4 decembrie 2007). Așa fiind, proiectul de lege pentru respingerea ordonanței de urgență trebuie supus unui vot distinct în plenul primei Camere sesizate.

Reluarea procedurii de vot asupra unui nou proiect de lege implica însă îndeplinirea anumitor etape procedurale specifice procesului legislativ, cum ar fi înscrierea pe ordinea de zi a plenului Camerei Deputaților și supunerea proiectului de lege pentru respingerea ordonanței de urgență unui vot distinct, final. Însă acest lucru nu ar fi fost posibil, în mod obiectiv, decât cu depășirea termenului imperativ de 30 de zile, prevăzut de art. 115 alin. (5) din Constituție. Acest termen impune adoptarea, într-o formă participativă, activă sau, din contră, tacită, a proiectului pentru aprobarea/respingerea unei ordonanțe de urgență. Totodată, potrivit art. 75 alin. (3) din Constituție, prima Cameră sesizată are obligația ca, după adoptare sau respingere, să transmită proiectul sau propunerea legislativă celeilalte Camere, care va decide definitiv.

În concluzie, Curtea constată că prima Cameră sesizată - Camera Deputaților - a procedat în acord cu normele constituționale mai sus menționate. În considerarea obligației sale constituționale de a adopta, în termen de 30 de zile de la depunere, un proiect de lege pentru aprobarea/respingerea unei ordonanțe de urgență, coroborat cu obligația sa generală de a transmite Camerei decizionale, după încheierea propriului proces legislativ, proiectul sau propunerea legislativă pentru a decide definitiv, Camera Deputaților a transmis Senatului, după împlinirea termenului de 30 de zile, proiectul de Lege pentru aprobarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 100/2007 , proiect adoptat tacit, adică în forma transmisă de inițiator, în lipsa unui vot final asupra proiectului de lege pentru respingerea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 100/2007 , înăuntrul termenului de 30 de zile.

Prin urmare, Curtea constată că dispozițiile de lege criticate au fost adoptate în acord cu normele fundamentale referitoare la procesul de legiferare în materia legilor organice, astfel că nu pot fi reținute criticile de neconstituționalitate formulate prin raportare la prevederile art. 1 alin. (4) și (5), art. 61, art. 73 alin. (3) lit. l) și ale art. 115 alin. (5) teza finală din Constituție.

O altă critică de neconstituționalitate extrinsecă privește încălcarea art. 115 alin. (4) și (6) din Legea fundamentală, autorul excepției considerând că prevederile

art. I pct. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 100/2007 , prin care au fost modificate, inițial, dispozițiile

art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004

- criticate -, au fost adoptate fără a exista o situație extraordinară și fără ca urgența să fie motivată în cuprinsul ordonanței de urgență menționate, iar prin conținutul său normativ această ordonanță de urgență afectează regimul instituțiilor fundamentale ale statului.

Curtea constată că nici această critică de neconstituționalitate nu poate fi primită.

Mai întâi, Curtea observă că dispozițiile

art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004

sunt criticate de autorul acesteia în redactarea actuală, conferită ca urmare a modificărilor operate prin

art. I pct. 4 din Legea nr. 97/2008 , și nu prin

art. I pct. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 100/2007 , pe care legea amintită o aprobă cu modificări și completări. Așadar, textul de lege vizat de autorul excepției este o reglementare distinctă, care nu face parte din cuprinsul acestei ordonanțe de urgență, ci din cel al

Legii nr. 97/2008 . În aceste condiții, potrivit dispozițiilor

art. 62 din Legea nr. 24/2000

privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, acesta se încorporează, de la data intrării în vigoare, în actul de bază, identificându-se cu acesta. Actul de bază, în cazul de față, îl reprezintă

Legea nr. 303/2004

privind statutul judecătorilor și procurorilor, în care a fost încorporat alin. (14) al

art. 33 în forma prevăzută de Legea nr. 97/2008

și care constituie obiectul controlului de constituționalitate. Așa fiind, nu pot fi incidente normele fundamentale ale art. 115 alin. (4) și (6), care reglementează condițiile de adoptare a unei ordonanțe de urgență.

Criticile de neconstituționalitate intrinsecă formulate de autorul excepției vizează, în principal, încălcarea principiului nediscriminării, astfel cum este consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, precum și, prin raportare la art. 20 alin. (2) din aceasta, de art. 7 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și de art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Așa cum a susținut, atât în scris, prin motivarea excepției, cât și oral, în fața Curții Constituționale, autorul acesteia consideră că reglementarea, prin

Legea nr. 303/2004 , a două modalități de acces în magistratură, și anume prin absolvirea Institutului Național al Magistraturii și, respectiv, prin promovarea concursului organizat pe post, nu poate justifica diferența de tratament juridic în ceea ce privește posibilitatea obținerii delegării, transferului, detașării sau promovării de către persoanele ce au intrat în magistratură prin concurs, deoarece statutul judecătorilor este unic din momentul numirii acestora prin decret al Președintelui României.

Curtea constată că dispozițiile de lege criticate respectă exigențele principiilor egalității și nediscriminării, pentru argumentele ce se vor arăta în continuare:

Dispozițiile

art. 12 din Legea nr. 303/2004

instituie regula generală potrivit căreia "admiterea în magistratură a judecătorilor și procurorilor se face prin concurs, pe baza competenței profesionale, a aptitudinilor și a bunei reputații." În continuare, Legea reglementează, în cadrul titlului II - Cariera judecătorilor și procurorilor, la capitolul I - Admiterea în magistratură și formarea profesională inițială a judecătorilor și procurorilor (art. 12-20) și capitolul II - Judecătorii stagiari și procurorii stagiari (art. 21-30), modalitatea de admitere în magistratură ca urmare a absolvirii Institutului Național al Magistraturii și a susținerii examenului de capacitate de către judecătorii și procurorii stagiarii. Astfel, prima condiție de acces în magistratură constă în promovarea examenului de admitere la Institutul Național de Magistratură. Auditorii de justiție urmează, apoi, timp de 2 ani, cursurile de formare profesională constând în pregătirea teoretică și practică pentru a deveni judecători sau procurori. După încheierea cursurilor în cadrul Institutului Național al Magistraturii, auditorii de justiție susțin un examen de absolvire, constând în probe teoretice și practice, prin care se verifică însușirea cunoștințelor necesare exercitării funcției de judecător sau de procuror, iar cei care au promovat examenul de absolvire sunt numiți, potrivit legii, de regulă, în funcțiile pentru care au optat după primul an de cursuri în cadrul Institutului Național al Magistraturii, aceștia fiind obligați apoi să îndeplinească funcția de judecător sau procuror timp de 6 ani. După promovarea examenului de absolvire a Institutului Național al Magistraturii, judecătorii și procurorii stagiari sunt numiți în funcție numai la judecătorii sau, după caz, la parchetele de pe lângă acestea, de Consiliul Superior al Magistraturii. Durata stagiului este de 1 an, aceștia fiind obligați a-și continua formarea profesională, sub coordonarea unui judecător sau procuror anume desemnat de președintele judecătoriei sau, după caz, de prim-procurorul parchetului de pe lângă această instanță. În final, după încheierea perioadei de stagiu, judecătorii și procurorii stagiari sunt obligați să susțină examenul de capacitate. Acest examen este organizat de Consiliul Superior al Magistraturii, prin intermediul Institutului Național al Magistraturii, rezultatele obținute fiind înscrise într-un tabel de clasificare a candidaților. Imediat după validarea examenului de capacitate, se publică în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a, și se afișează la sediile instanțelor și parchetelor, prin grija Consiliului Superior al Magistraturii, lista tuturor posturilor vacante de la judecătorii și parchetele de pe lângă aceste instanțe, întocmită separat pentru judecători și procurori. Candidații declarați admiși la examenul de capacitate au dreptul, în ordinea mediilor, să-și aleagă posturile, în termen de 15 zile libere de la publicarea acestora în Monitorul Oficial al României, iar repartizarea pe posturi se afișează la sediul Consiliului Superior al Magistraturii, al instanțelor și al parchetelor, se comunică persoanelor interesate și se publică pe pagina de internet a Consiliului Superior al Magistraturii.

Pe de altă parte, dispozițiile

art. 33 alin. (1) din Legea nr. 303/2004

instituie o modalitate distinctă de acces în magistratură față de cea la care s-a făcut referire mai sus, constând în promovarea concursului organizat pentru ocuparea unui post vacant din sistemul judiciar. La acest concurs pot participa, potrivit textului de lege, numai foștii judecători și procurori care și-au încetat activitatea din motive neimputabile, personalul de specialitate juridică prevăzut la art. 87 alin. (1), avocații, notarii, asistenții judiciari, consilierii juridici, personalul de probațiune cu studii superioare juridice, ofițerii de poliție judiciară cu studii superioare juridice, grefierii cu studii superioare juridice, persoanele care au îndeplinit funcțiide specialitate juridică în aparatul Parlamentului, Administrației Prezidențiale, Guvernului, Curții Constituționale, Avocatului Poporului, Curții de Conturi sau al Consiliului Legislativ, din Institutul de Cercetări Juridice al Academiei Române și Institutul Român pentru Drepturile Omului, cadrele didactice din învățământul juridic superior acreditat, precum și magistrații-asistenți de la Înalta Curte de Casație și Justiție -, care, pe lângă faptul că îndeplinesc condițiile generale, comune, de participare la concursul de admitere la Institutul Național al Magistraturii [prevăzute de

art. 14 alin. (1) din Legea nr. 303/2004

], au o vechime în specialitate de cel puțin 5 ani. Concursul se organizează, potrivit alin. (2) al art. 33, anual sau ori de câte ori este necesar, de Consiliul Superior al Magistraturii, prin Institutul Național al Magistraturii, pentru ocuparea posturilor vacante de la judecătorii și parchetele de pe lângă acestea.

Analizând dispozițiile

Legii nr. 303/2004 , Curtea constată că, într-adevăr, aceasta reglementează două modalități de admitere în magistratură. Cele două modalități au două elemente comune, primul constând în condițiile generale, enumerate la art. 14 alin. (1), ce definesc vocația sau posibilitatea unei persoane de a dobândi calitatea de magistrat, iar a doua rezidă în promovarea concursului organizat, în acest scop, pe baza competenței profesionale, a aptitudinilor și a bunei reputații.

În cazul absolvenților Institutului Național al Magistraturii, competența profesională și aptitudinile cerute de exercitarea funcției de judecător sau procuror sunt dobândite prin cursurile de formare profesională și verificate prin examene susținute la finalul fiecăreia dintre cele două etape ale formării profesionale - auditor de justiție și judecător/procuror stagiar. În cazul acestora, este prevăzută o perioadă de 3 ani de formare profesională, până la momentul ocupării unui post de judecător/procuror definitiv. Pentru persoanele prevăzute de art. 33 alin. (1), această condiție a formării și dobândirii aptitudinilor profesionale este asimilată unei vechimi în specialitate juridică de cel puțin 5 ani. După promovarea fie a examenului de capacitate, fie a concursului pe post, toți magistrații sunt numiți în funcție prin decret al Președintelui României, bucurându-se de același statut unic, reglementat de

Legea nr. 303/2004 .

Dispozițiile art. 33 alin. (14) din legea examinată instituie, într-adevăr, o diferență de tratament juridic în privința persoanelor absolvente al Institutului Național al Magistraturii și celor care au devenit magistrați în condițiile art. 33 alin. (1), adică prin promovarea concursului organizat pe post, cu îndeplinirea condițiilor generale prevăzute de art. 14 alin. (1) și a condiției speciale de vechime în specialitate. Acestor din urmă magistrați le este interzisă detașarea, delegarea, transferul sau promovarea la alte instanțe sau parchete timp de 3 ani de la numirea în funcție.

Curtea constată că dispozițiile de lege criticate respectă exigențele principiilor egalității și nediscriminării, invocate de autorul excepției.

Potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, spre exemplu,

Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, "principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice". De asemenea, art. 16 din Constituție "vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit față de anumite categorii de persoane, dar și necesitatea lui." ( Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002). Curtea a mai statuat că "principiul egalității în drepturi nu înseamnă eo ipso aplicarea aceluiași regim juridic unor situații care, prin specificul lor, sunt diferite" ( Decizia nr. 139 din 19 noiembrie 1996 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 7 din 20 ianuarie 1997).

Prin urmare, egalitatea impune ca, la situații identice, tratamentul juridic să fie identic, așa cum și la situații distincte este just ca tratamentul juridic să fie deosebit. Pentru a nu lăsa loc arbitrariului, calificarea unei situații ca fiind diferită de o alta aparent identică trebuie să respecte criteriul obiectivității, iar tratamentul juridic diferit trebuie, la rândul său, să îndeplinească criteriul rezonabilității.

Curtea urmează să analizeze respectarea celor două condiții în situația reglementată de dispozițiile

art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004 .

Astfel, sub aspectul diferenței obiective, Curtea constată că aceasta se identifică cu împrejurările în care este organizat concursul în urma promovării căruia persoanele menționate la art. 33 alin. (1) din lege au dobândit calitatea de judecător sau procuror. Potrivit art. 33 alin. (2), acest concurs este organizat pentru ocuparea unui post vacant de la judecătorii și parchete de pe lângă acestea. Așadar, acest post vacant este individualizat prin indicarea judecătoriei sau parchetului respectiv, constituindu-se într-un element obiectiv, de caracterizare a postului respectiv și într-o condiție concretă și predeterminată de participare la acel concurs. Înscrierea la concurs echivalează cu exercitarea alegerii libere a profesiei, inclusiv a locului de muncă, persoana interesată fiind implicit de acord cu această condiție și cu faptul că urmează să se supună prevederilor

Legii nr. 303/2004 , asumându-și toate obligațiile ce decurg din acest statut, nu doar drepturile. Elementul obiectiv al situației constând în admiterea în magistratură prin ocuparea unui post vacant la judecătorii sau parchete de pe lângă acestea îl reprezintă, prin urmare, tocmai înscrierea la un concurs organizat special pentru ocuparea acelui post vacant, din sistemul judiciar, în cadrul unei anumite judecătorii sau parchet de pe lângă aceasta, și nu a altei instanțe sau a altui parchet.

Potrivit preambulului

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 100/2007 , rațiunea pentru care legiuitorul a gândit o asemenea modalitate de acces în magistratură constă tocmai în acoperirea numărului mare de posturi vacante temporar la instanțe și parchete, fiind necesară crearea unui fond de rezervă cu posturi bugetate de judecător și procuror. În considerarea acestui obiectiv, este pe deplin justificată încercarea de contracarare a fenomenului migraționist al magistraților și impunerea, în acest scop, a unei anumite perioade de timp în care magistratul să-și exercite în concret funcția pentru care a concurat, iar statul, în calitate de administrator al sistemului judiciar și de gestionar al resurselor umane încadrate în acest sistem, în vederea bunei funcționări a justiției, în general, să aibă siguranța ocupării acelui post, până atunci vacant. Modificarea perioadei de interzicere a dreptului de transfer, delegare, detașare sau promovare la alte instanțe sau parchete, de la 1 an la 3 ani, reprezintă opțiunea legiuitorului, orientată în funcție de necesitatea reală de acoperire a numărului de posturi vacante existent în continuare la nivelul judecătoriilor și parchetelor de pe lângă acestea, pe fondul solicitărilor și aprobărilor cererilor de transfer, detașare etc. a persoanelor admise în magistratură în conformitate cu prevederile

art. 33 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 . În lipsa unei asemenea interdicții, s-ar fi creat posibilitatea eludării scopului și finalității pentru care a fost gândită această modalitate de acces în magistratură, și anume o cât mai bună funcționare a sistemului judiciar și administrare a justiției.

Sub aspectul rezonabilității și al proporționalității tratamentului juridic instituit, diferit de cel corespunzător magistraților absolvenți ai Institutului Național al Magistraturii, Curtea constată că acesta trebuie raportat, pe de o parte, la durata interdicției de delegare, detașare, transfer și promovare la alte instanțe sau parchete și, pe de altă parte, la consecințele acestei interdicții asupra persoanelor vizate.

În redactarea inițială a textului, conferită prin

art. I pct. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 100/2007 , art. 33 alin. (14) instituia această interdicție timp de 1 an, iar în prezent, ca urmare a modificărilor introduse prin

art. I pct. 4 din Legea nr. 97/2008 , aceasta este de 3 ani.

Curtea constată că interdicția reglementată de art. 33 alin. (14) are un caracter temporar, fără a se întinde, totodată, pe o perioadă foarte mare de timp. Pe de altă parte, trebuie avut în vedere faptul că și absolvenților Institutului Național al Magistraturii li se impune executarea unui stagiu de 1 an, iar după promovarea examenului de capacitate, vor ocupa posturile vacante de la judecătorii și parchete de pe lângă acestea, fiind obligați să exercite funcția de procuror sau judecător timp de 6 ani, sub sancțiunea restituirii bursei de auditor de justiție și a cheltuielilor de școlarizare efectuate pentru formarea sa profesională.

În ceea ce privește consecințele prin care această interdicție afectează persoanele vizate, Curtea reține că autorul excepției le raportează la aspecte privind viața de familie, arătând că este obligat a-și desfășura activitatea departe de domiciliu și familia sa.

Curtea constată că asemenea critici nu pot fi, însă, reținute. Așa cum s-a arătat mai sus, individualizarea instanței sau parchetului unde se organizează concurs pentru ocuparea postului vacant de judecător sau procuror se constituie într-o condiție predeterminată a acelui post și cunoscută în prealabil, iar înscrierea la concurs semnifică acordul față de această condiție. În plus, magistratul numit în funcție în condițiile

art. 33 alin. (1) din Legea nr. 303/2004

nu poate invoca dezacordul său față de această interdicție ulterior ocupării postului, deoarece se prezumă în mod justificat că a cunoscut, cel puțin de la momentul înscrierii la concurs, prevederile

Legii nr. 303/2004

privind statutul judecătorilor și procurorilor și și-a asumat toate consecințele ce decurg din acestea, ceea ce implică și adaptarea vieții sale private și de familie la noul statut profesional.

În concluzie, Curtea constată că, în situația examinată, diferența de tratament juridic reglementată de

art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004

nu se constituie într-o stare de discriminare, contrară prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție, art. 7 din Declarația Universală a Drepturilor Omului sau celor ale art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece tratamentul juridic diferit este corespunzător unor situații diferite, fiind justificat sub aspectul obiectivității și al rezonabilității.

În final, Curtea constată că nu poate fi reținută nici critica de neconstituționalitate referitoare la încălcarea art. 53 din Constituție, invocat prin raportare la prevederile art. 32 alin. (1) din Legea fundamentală. Potrivit acestor din urmă norme constituționale, dreptul la învățătură este asigurat prin învățământul general obligatoriu, prin învățământul liceal și prin cel profesional, prin învățământul superior, precum și prin alte forme de instrucție și de perfecționare. Dreptul la promovare, la care face referire autorul excepției, nu poate fi o componentă a dreptului fundamental la învățătură, iar dreptul la dezvoltare profesională și perfecționare se poate concretiza, în cazul său, în alte forme specifice, care nu implică promovarea la o altă instanță sau transferul la altă instituție. Prin urmare, nu se poate pretinde restrângerea exercițiului vreunui drept sau al unei libertăți fundamentale.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și ale art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004

privind statutul judecătorilor și procurorilor, excepție ridicată de Constantin Tăutu în Dosarul nr. 622/1/2012 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 22 ianuarie 2013.