Decizia nr. 1433/2011

Articolul 32

alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 : "Plângerea împreună cu dosarul cauzei se trimit de îndată judecătoriei în a cărei circumscripție a fost săvârșită contravenția.";

-

Articolul 34

din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 : "(1) Instanța competentă să soluționeze plângerea, după ce verifică dacă aceasta a fost introdusă în termen, ascultă pe cel care a făcut-o și pe celelalte persoane citate, dacă aceștia s-au prezentat, administrează orice alte probe prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalității și temeiniciei procesului-verbal, și hotărăște asupra sancțiunii, despăgubirii stabilite, precum și asupra măsurii confiscării.

(2) Dacă prin lege nu se prevede altfel, hotărârea judecătorească prin care s-a soluționat plângerea poate fi atacată cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare, la secția contencios administrativ a tribunalului. Motivarea recursului nu este obligatorie. Motivele de recurs pot fi susținute și oral în fața instanței. Recursul suspendă executarea hotărârii."

-

Articolul 109

alin. (2) și (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 : "(2) Constatarea contravențiilor se poate face și cu ajutorul unor mijloace tehnice certificate sau mijloace tehnice omologate și verificate metrologic, consemnându-se aceasta în procesul-verbal de constatare a contravenției.

(3) În cazurile prevăzute la alin. (2), procesul-verbal se poate încheia și în lipsa contravenientului, după stabilirea identității conducătorului de vehicul, menționându-se aceasta în procesul-verbal, fără a fi necesară confirmarea faptelor de către martori."

-

Articolul 118

alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 : "Împotriva procesului-verbal de constatare a contravențiilor se poate depune plângere, în termen de 15 zile de la comunicare, la judecătoria în a cărei rază de competență a fost constatată fapta".

Autorul excepției de neconstituționalitate susține că prin aceste texte legale sunt încălcate prevederile constituționale ale art. 11 care stabilesc raportul dintre dreptul internațional și dreptul intern, art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 20 alin. (2) referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1) și (2) care consacră accesul liber la justiție, art. 23 alin. (11) privind prezumția de nevinovăție și art. 26 referitor la viața intimă, familială și privată, precum și prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că, în jurisprudența sa, a examinat constituționalitatea dispozițiilor de lege atacate în raport cu critici similare.

Astfel, de exemplu, prin

Decizia nr. 813 din 27 septembrie 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 705 din 18 octombrie 2007,

Decizia nr. 1.128 din 27 noiembrie 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 872 din 20 decembrie 2007,

Decizia nr. 81 din 8 februarie 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 160 din 7 martie 2007, și

Decizia nr. 464 din 22 aprilie 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 378 din 19 mai 2008, Curtea a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 32 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

și

art. 118 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 , statuând că acestea nu încalcă liberul acces la justiție și dreptul la un proces echitabil.

Curtea a constatat, cu acele prilejuri, că textul de lege criticat nu îngrădește accesul liber la justiție, ci instituie norme de procedură privind soluționarea plângerii formulate împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției, și anume instanța competentă să soluționeze plângerea. Această modalitate de reglementare reprezintă însă opțiunea legiuitorului, fiind în conformitate cu art. 126 alin. (2) din Constituție privind competența și procedura în fața instanțelor judecătorești.

În continuare, referitor la critica dispozițiilor

art. 34 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 , se constată că acestea instituie un ansamblu de reguli procedurale care reglementează soluționarea plângerilor formulate împotriva proceselor-verbale de constatare și sancționare a contravențiilor. În jurisprudența sa, Curtea a reținut că acestea nu sunt de natură să îngrădească accesul liber la justiție, satisfac pe deplin exigențele unui proces echitabil și totodată nu înfrâng prezumția de nevinovăție. În acest sens sunt, de exemplu,

Decizia nr. 768 din 24 iunie 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 535 din 16 iulie 2008,

Decizia nr. 552 din 29 aprilie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 403 din 17 iunie 2010, sau

Decizia nr. 1.350 din 19 octombrie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 817 din 7 decembrie 2010,

Decizia nr. 183 din 8 mai 2003 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 17 iunie 2003, și

Decizia nr. 1.054 din 16 septembrie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 661 din 27 septembrie 2010.

Cu acele prilejuri, Curtea a reținut că imparțialitatea judecătorilor reprezintă o caracteristică intrinsecă a actului de justiție, fiind o noțiune complexă, care exclude intervenția oricăror elemente de natură subiectivă și care implică, printre altele, echidistanța absolută a acestora. Or, dispozițiile

art. 34 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 , care, astfel cum s-a arătat mai sus, reprezintă normele procedurale aplicabile soluționării plângerilor contravenționale, nu conțin niciun fel de elemente care să justifice apariția vreunor suspiciuni legate de imparțialitatea judecătorului, susținerile autorului excepției fiind, din această perspectivă, neîntemeiate.

Tot în legătură cu aceste susțineri ale autorului excepției, potrivit căreia textele de lege criticate sunt neconstituționale, deoarece însuși contravenientul trebuie să își probeze nevinovăția în fața instanței, Curtea a statuat, prin

Decizia nr. 1.096 din 8 septembrie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 695 din 15 octombrie 2009, că "procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției se bucură de prezumția de legalitate, însă, atunci când este formulată o plângere împotriva acesteia, este contestată chiar prezumția de care se bucură. În acest caz, instanța de judecată competentă va administra probele prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalității și temeiniciei procesului-verbal. Cel care a formulat plângerea nu trebuie să își demonstreze propria nevinovăție, revenind instanței de judecată obligația de a administra tot probatoriul necesar stabilirii și aflării adevărului. [...] instanțele de judecată nu pot face aplicarea strictă a regulii onus probandi incumbit actori, ci, din contră, chiar ele trebuie să manifeste un rol activ pentru aflarea adevărului din moment ce contravenția intră sub incidența art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Prin urmare, nu se poate susține răsturnarea sarcinii probei."

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția pronunțată de Curte prin deciziile menționate, precum și considerentele care le-au fundamentat sunt valabile și în prezenta cauză.

Cât privește critica de neconstituționalitate a

art. 109 alin. (2) și (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002

în raport cu art. 26 din Constituție, Curtea reține că autorul excepției critică aceste dispoziții de lege, întrucât prevăd dreptul autorităților publice de a înregistra și prelucra date cu caracter personal, soluție legislativă care îl nemulțumește și pe care o dorește modificată. Or, potrivit

art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, aceasta "se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".

De menționat că persoana sancționată ca urmare a constatării unei contravenții prin mijloacele în discuție, dacă apreciază că procesul-verbal de stabilire și sancționare a contravenției a fost întocmit în mod nelegal, are posibilitatea de a formula plângere în fața instanței de judecată și de a obține anularea acestuia. Eventualele abuzuri la care autorul excepției face referire, respectiv folosirea nelegală a datelor obținute în temeiul textului de lege criticat, nu intră sub incidența controlului de constituționalitate exercitat de Curte.

În ceea ce privește celelalte temeiuri de neconstituționalitate, Curtea observă că autorul criticii s-a limitat doar la invocarea acestora, fără a arăta în ce constă contradicția.

Pentru motivele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 32 alin. (2) și

art. 34 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

privind regimul juridic al contravențiilor, precum și ale art. 109 alin. (2) și (3) și

art. 118 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002

privind circulația pe drumurile publice, excepție ridicată de Ionuț Barbu în Dosarul nr. 4.347/281/2009 al Tribunalului Prahova - Secția comercială și de contencios administrativ II.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 25 octombrie 2011.