Decizia nr. 67/1998

Ioan Muraru - președinte

Costica Bulai - judecător

Viorel Mihai Ciobanu - judecător

Mihai Constantinescu - judecător

Nicolae Popa - judecător

Lucian Stangu - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Romul Petru Vonica - judecător

Victor Dan Zlatescu - judecător

Paula C. Pantea - procuror

Carmen Daniela Manea - magistrat-asistent

Pe rol, pronunțarea asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 330^4 teza a doua din Codul de procedură civilă, invocată Enea Georgeta și de Parchetul de pe lângă Curtea Suprema de Justiție în Dosarul nr. 3.519/1995 al Curții Supreme de Justiție - Secția civilă.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 14 aprilie 1998 și sunt consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de 16 aprilie 1998.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin Încheierea din 15 ianuarie 1998, pronunțată în Dosarul nr. 3.519/1995, Curtea Suprema de Justiție - Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 330^4 teza a doua din Codul de procedură civilă, invocată de Enea Georgeta și de Parchetul de pe lângă Curtea Suprema de Justiție.

Enea Georgeta nu a precizat dispozițiile constituționale care ar fi afectate prin textul atacat, dar, într-un memoriu separat, apreciază ca acesta este neconstitutional, întrucât, pe de o parte, încalcă principiul stabilitatii raporturilor juridice și al autorității lucrului judecat, iar pe de altă parte, creează, indirect, o cale de atac neprevăzută de lege și aflată la indemana discretionara a părții. În dezvoltarea acestor idei se arata ca, potrivit art. 330 din Codul de procedură civilă, numai procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiție poate exercita recursul în anulare, dar aceasta dispoziție este fără limita extinsă prin posibilitatea oricărei părți de a cere, chiar fără sa motiveze, continuarea judecații în cazul retragerii recursului de către titular și când obiectul judecații a dispărut.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiție apreciază ca dispozițiile atacate contravin art. 128 și 130 din Constituție. Se susține ca, din moment ce declararea recursului în anulare constituie, în acord cu art. 130 din Constituție, o prerogativa ce aparține exclusiv procurorului general, ca reprezentant al Ministerului Public, este firesc ca retragerea acestei cai extraordinare de atac de către initiatorul ei, conform art. 330^4 teza a doua din Codul de procedură civilă, sa reprezinte un exercițiu al acelorași atribuții, la indemana aceluiași subiect calificat, cu efect de stingere a litigiului respectiv. Prevederea atacată este neconstitutionala, deoarece transfera în competența părților litigante atribuții care, potrivit art. 130 din Constituție, constituie apanajul exclusiv al Ministerului Public și se exercită prin procurorii constituiți în parchete, incalcandu-se astfel ordinea de drept.

Consiliul General al Municipiului București, care a solicitat continuarea judecații după retragerea recursului în anulare, a opinat pentru trimiterea dosarului la Curtea Constituțională spre a hotărî cu privire la excepția invocată, iar intervenienții în favoarea consiliului au solicitat respingerea excepției ca neîntemeiată și judecarea recursului în anulare.

Exprimandu-și opinia, instanța considera ca excepția nu este intemeiata, textul atacat fiind constituțional. Instanța apreciază însă ca sesizarea Curții Constituționale se impune, deoarece soluționarea excepției este determinanta pentru cauza, iar Curtea, în privinta constituționalității tezei a doua din art. 330^4 din Codul de procedură civilă, nu și-a spus cuvântul printr-o decizie publicată în Monitorul Oficial al României.

Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, s-au solicitat puncte de vedere asupra excepției de neconstituționalitate președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului.

În punctul de vedere al Guvernului se apreciază ca, prin Decizia nr. 73 din 4 iunie 1996, rămasă definitivă prin Decizia nr. 96 din 24 septembrie 1996, precum și prin deciziile nr. 663/1997, 351/1997, 448/1997, 309/1997, 366/1997, 365/1997, 362/1997, 297/1997, 654/1997, 616/1997, 177/1997, 621/1997, 188/1997, 625/1997, 204/1997 și nr. 629/1997, Curtea Constituțională a constatat ca dispozițiile art. 330^4 sunt constituționale. În consecința, excepția ar urma să fie respinsă.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, susținerile părților prezente și dispozițiile legale atacate, raportate la prevederile Constituției și ale Legii nr. 47/1992, republicată, retine următoarele:

Curtea este competența să soluționeze excepția de neconstituționalitate și a fost legal investită cu respectarea prevederilor art. 144 lit. c) din Constituție și ale art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată.

Potrivit art. 330^4 din Codul de procedură civilă, "până la închiderea dezbaterilor, procurorul general își poate retrage motivat recursul în anulare. În acest caz, părțile din proces pot cere continuarea judecații".

Acest text a fost atacat integral, de mai multe ori, prin excepția de neconstituționalitate, Curtea pronunțându-se, pentru prima oara, prin Decizia nr. 73 din 4 iunie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 22 octombrie 1996, în sensul că dispozițiile sale sunt constituționale. Cu ocazia dezbaterilor în cadrul cărora s-a pronunțat aceasta decizie, s-a renunțat la excepția privind art. 330^4 din Codul de procedură civilă, dar Curtea Constituțională nu a luat act de aceasta renunțare, retinand ca excepția de neconstituționalitate este o excepție de ordine publică, prin invocarea ei punându-se în discuție abaterea unor reglementări legale de la dispozițiile legii fundamentale, precum și ca soluția asupra excepției este de interes general, astfel ca ea nu rămâne la dispoziția părții care a invocat-o și nu este susceptibilă de acoperire nici pe calea renunțării exprese la soluționarea ei. Asa fiind, în considerentele deciziei menționate se precizează ca "Art. 330^4 din Codul de procedură civilă arata condițiile în care procurorul general își poate retrage recursul în anulare și consacra, totodată, dreptul părților din proces de a stărui pentru continuarea judecații. Or, prin aceste prevederi nu poate fi pusă în discuție nici o situație conflictuala cu dispozițiile Constituției". Decizia nu a fost atacată cu recurs în ceea ce privește dispozițiile art. 330^4, astfel ca ea a rămas definitivă.

Rezultă asadar ca susținerea Curții Supreme de Justiție - Secția civilă din încheierea de sesizare, în sensul că nu s-ar cunoaște punctul de vedere al Curții Constituționale în legătură cu prevederile art. 330^4 teza a doua din Codul de procedură civilă, nu este fondată.

Faptul ca întregul text a fost declarat constituțional nu împiedica însă părțile, în alte cauze, sa invoce excepția de neconstituționalitate a aceluiași text, Curtea urmând sa examineze dacă au intervenit elemente noi care să facă necesară reconsiderarea soluției sale. Până în prezent, astfel cum rezultă și din punctul de vedere al Guvernului, Curtea Constituțională, în numeroase decizii, a menținut soluția de constituționalitate a dispozițiilor art. 330^4 din Codul de procedură civilă.

În Dosarul nr. 3.519/1995 al Curții Supreme de Justiție - Secția civilă Enea Georgeta a mai invocat o excepție de neconstituționalitate, dar ea s-a referit la art. 330, 330^1 și art. 330^2 din Codul de procedură civilă, excepție respinsă prin Decizia Curții Constituționale nr. 110 din 8 octombrie 1996, rămasă definitivă prin Decizia nr. 14 din 23 ianuarie 1997, ambele publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 37 din 6 martie 1997, astfel ca putea ridica în fața Curții Supreme de Justiție excepția de neconstituționalitate vizând, de această dată, prevederile art. 330^4 teza a doua din Codul de procedură civilă. Desigur, potrivit art. 23 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată, același drept îl are și procurorul.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiție invoca, în primul rând, încălcarea prevederilor art. 128 din Constituție, dar nu arata în ce consta aceasta încălcare. Potrivit acestui text, "Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii". Dispoziția constituțională da deci legiuitorului dreptul de a stabili condițiile de exercitare a căilor de atac și cu privire la recursul în anulare, art. 330 și 330^1 din Codul de procedură civilă stabilind cine îl poate exercita, care este instanța competența, pentru ce motive și în ce termen se poate exercita. Celelalte texte care se ocupa de recursul în anulare, respectiv art. 330^2, 330^3 și art. 330^4 din același cod, privesc judecata recursului în anulare, iar, potrivit art. 125 alin. (3) din Constituție, "Competența și procedura de judecată sunt stabilite de lege". Rezultă, fără dubiu, ca textele care reglementează recursul în anulare, inclusiv art. 330^4 teza a doua din Codul de procedură civilă, sunt elaborate în conformitate cu art. 125 și 128 din Constituție și nu contravin acestora. Faptul ca o cale de atac, care se poate exercita numai de către procurorul general, este continuată, în caz de renunțare a acestuia, la cererea uneia dintre părți, nu încalcă aceste prevederi constituționale. Rezultă că nu este vorba de o problemă de constituționalitate, ci de o opțiune legislativă ce nu poate fi cenzurata de către Curtea Constituțională.

Cat privește încălcarea art. 130 din Constituție, este de observat ca acest text stabilește la alin. (1) ca "În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apara ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor", iar la alin. (2), ca "Ministerul Public își exercită atribuțiile prin procurori constituiți în parchete, în condițiile legii".

Sesizarea apreciază ca acest text constituțional ar fi încălcat prin dispoziția legală atacată, deoarece ar transfera în competența părților din proces atribuții care, potrivit art. 130 din Constituție, constituie apanajul exclusiv al Ministerului Public.

Textul din legea fundamentală are în vedere participarea Ministerului Public la activitatea judiciară, fără a distinge deci atât în procesele penale, cat și în cele civile. Este însă de notorietate faptul ca rolul procurorului în cele doua genuri de procese diferă cantitativ și calitativ, apărarea interesului public general fiind mai pregnanta în cadrul procesului penal, care este guvernat, între altele, de principiul oficialitatii. Procesul civil este un proces al intereselor private, guvernat de principiul disponibilității, în care pot exista desigur și aspecte care să intereseze întreaga societate, și, tocmai de aceea, în limitele și în condițiile stabilite de lege, procurorul poate porni procesul civil, poate participa la judecata acestuia, poate exercita căile de atac și poate cere punerea în executare a hotărârilor judecătorești. Este însă excesiv a se susține ca apărarea ordinii de drept, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor constituie apanajul exclusiv al Ministerului Public. Pe de o parte, instanța judecătorească, aplicând legea, veghează la apărarea ordinii de drept, iar pe de altă parte, părțile, în litigiile civile, își apara, în primul rând ele, drepturile și libertățile.

Asa fiind, art. 330^4 teza a doua din Codul de procedură civilă nu transfera nici o competența a Ministerului Public părților litigante. Recursul în anulare se poate exercita exclusiv de către procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, în cazul în care instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești ori când s-au săvârșit infracțiuni de către judecători în legătură cu hotărârea pronunțată. Aceste motive pot fi invocate atât de către părți, cat și de procuror, prin intermediul recursului (art. 304 pct. 4 din Codul de procedură civilă), respectiv al revizuirii (art. 322 pct. 4 teza întâi din Codul de procedură civilă). Este vorba desigur de apărarea unor interese generale, dar, în același timp, și de interesele private ale părților. Dacă însă nici procurorul și nici părțile interesate nu au formulat aceste motive prin căile de atac puse la indemana lor fie pentru că nu le cunoșteau, fie din neglijența, interesul general al respectării legii a determinat introducerea în Codul de procedură civilă a recursului în anulare, dându-se posibilitatea procurorului general sa ceara desființarea hotărârile irevocabile care conțin astfel de greșeli. Aceasta nu înseamnă însă ca procesul civil de drept privat, a devenit exclusiv un proces de interes public. Din moment ce hotărârea de admitere a recursului în anulare produce efecte asupra hotărârii atacate și asupra părților din litigiu, este firesc ca ele sa participe la judecata și, în considerarea intereselor lor, sa sprijine ori sa combata recursul în anulare, respectiv sa ceara continuarea judecații, în cazul în care procurorul general și-l retrage motivat. Aceasta nu înseamnă însă ca se creează o alta cale de atac, care nu ar fi prevăzută de lege. Este vorba de aceeași cale de atac și de aceleași motive prevăzute de lege, asupra cărora se va pronunța instanța competența.

Situația este diferita în cazul recursului în interesul legii, când procurorul general urmărește să obțină o hotărâre menita să asigure aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești și care se pronunța numai în interesul legii, fără să aibă efect asupra hotărârilor judecătorești examinate și asupra situației părților din acele procese. În cazul recursului în interesul legii, totul este de ordine publică și de interes general, iar părțile din procesele examinate nici nu intervin în aceasta activitate, nefiind citate.

Curtea Constituțională, prin deciziile nr. 96/1996 și nr. 339/1997, a reținut ca ministrul justiției, sub a cărui autoritate își desfășoară activitatea procurorii, este reprezentant al executivului și a apreciat ca din prevederile art. 131 alin. (1) din Constituție rezultă, fără dubiu, o legătură a Ministerului Public cu puterea executivă, care este determinata de faptul ca aceasta din urma reprezintă interesele societății în mod permanent și continuu, iar Ministerul Public, potrivit art. 130 alin. (1) din Constituție, reprezintă și el, în activitatea judiciară, interesele generale ale societății și apara ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor. Rezultă totuși ca interesul general, pe care-l reprezintă procurorul general, poate să difere de interesul părții litigante, or, fiind într-un proces civil, nu poate fi neglijat nici acest din urma interes, ceea ce se poate realiza numai prin continuarea judecații recursului în anulare, desigur cu participarea și cu concluziile procurorului, astfel cum prevede art. 330^3 alin. 2 din Codul de procedură civilă. Pe de altă parte, continuarea judecații la cererea părții nu înseamnă și admiterea recursului în anulare, deoarece numai Curtea Suprema de Justiție va aprecia, prin hotărârea sa, dacă motivul invocat este întemeiat sau nu.

În consecința, posibilitatea părții interesate de a cere continuarea judecării recursului în anulare, în cazul în care procurorul general l-a retras, nu contravine nici unei prevederi constituționale sau legale, deoarece prevederile art. 128 și 130 din Constituție nu sunt afectate, iar exercitarea recursului în anulare s-a făcut în condițiile legii și partea nu va putea susține un alt motiv decât cel invocat de procurorul general, dar, desigur, în lumina intereselor sale.

Deoarece motivele invocate în susținerea excepțiilor de neconstituționalitate nu pot fi reținute, iar față de deciziile anterioare, prin care Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra art. 330^4 din Codul de procedură civilă, nu au intervenit elemente noi care să facă necesară reconsiderarea soluțiilor, urmează ca excepția invocată să fie respinsă.

Fața de considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c) și al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a art. 330^4 teza a doua din Codul de procedură civilă, invocată de Enea Georgeta și de Parchetul de pe lângă Curtea Suprema de Justiție în Dosarul nr. 3.519/1995 al Curții Supreme de Justiție - Secția civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică din data de 16 aprilie 1998.