Decizia nr. 476/2012

Augustin Zegrean - președinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Oana Cristina Puică - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu-Daniel Arcer.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 pct. 1 și 33 și ale

art. 9 din Legea nr. 61/1991

pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice, excepție ridicată de Alexandru Chițu în Dosarul nr. 9.965/315/2010 al Judecătoriei Târgoviște și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 585D/2011.

La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza este în stare de judecată.

Președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate, invocând, în acest sens, jurisprudența în materie a Curții Constituționale.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

Prin Încheierea din 15 martie 2011, pronunțată în Dosarul nr. 9.965/315/2010, Judecătoria Târgoviște a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 pct. 1 și 33 și ale

art. 9 din Legea nr. 61/1991

pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice.

Excepția a fost ridicată de Alexandru Chițu cu ocazia soluționării plângerii împotriva unui proces-verbal de constatare a unei contravenții.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că sintagma "sau a instituțiilor publice", cuprinsă în dispozițiile de lege criticate, este în contradicție cu prevederile constituționale ale art. 30 alin. (6), care stabilesc că "Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine", și ale art. 30 alin. (7), potrivit cărora "Sunt interzise de lege defăimarea țării și a națiunii [...]", întrucât onoarea și demnitatea sunt trăsături specifice persoanei fizice, și nu persoanei juridice. Prin urmare, instituțiile publice nu pot beneficia de protecția valorilor la care se referă art. 30 din Legea fundamentală, iar cuprinderea în sfera contravențiilor a faptelor privitoare la lezarea demnității și onoarei instituțiilor publice aduce atingere dispozițiilor constituționale invocate. Apreciază că organele statului profită de poziția lor și, sub oblăduirea prevederilor de lege criticate, comit abuzuri. Totodată, consideră că eliminarea căii de atac împotriva hotărârii prin care judecătoria soluționează plângerea împotriva procesului-verbal de constatare a contravenției încalcă egalitatea în drepturi, accesul liber la justiție, dreptul la un proces echitabil, dreptul la un recurs efectiv, prezumția de nevinovăție, dreptul la apărare și dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică.

Judecătoria Târgoviște apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, deoarece prevederile de lege criticate nu aduc nicio atingere dispozițiilor din Constituție și din actele normative internaționale invocate de autorul excepției. Face trimitere, în acest sens, la

Decizia Curții Constituționale nr. 750/2008 .

Potrivit

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Avocatul Poporului consideră că dispozițiile de lege criticate sunt constituționale, deoarece nu aduc nicio atingere prevederilor din Constituție și din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale invocate de autorul excepției.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Potrivit Încheierii de sesizare, obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 2 pct. 1 și 33 și ale

art. 9 din Legea nr. 61/1991

pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice, act normativ care a fost însă republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 31 ianuarie 2011, dându-se textelor o nouă numerotare. Astfel, având în vedere și notele scrise ale autorului excepției depuse în motivarea criticii, reiese că aceasta privește, în realitate, dispozițiile art. 3 pct. 1 și 31 și ale

art. 8 alin. (2) din Legea nr. 61/1991 , republicată. Prin urmare, Curtea se va pronunța asupra acestor din urmă prevederi de lege, care au următorul cuprins:

- Art. 3 pct. 1 și 31: "Constituie contravenție săvârșirea oricăreia dintre următoarele fapte, dacă nu sunt comise în astfel de condiții încât, potrivit legii penale, să fie considerate infracțiuni:

1. săvârșirea în public de fapte, acte sau gesturi obscene, proferarea de injurii, expresii jignitoare sau vulgare, amenințări cu acte de violență împotriva persoanelor sau bunurilor acestora, de natură să tulbure ordinea și liniștea publică sau să provoace indignarea cetățenilor ori să lezeze demnitatea și onoarea acestora sau a instituțiilor publice;

[...] 31. refuzul unei persoane de a da relații pentru stabilirea identității sale, de a se legitima cu actul de identitate sau de a se prezenta la sediul poliției, la cererea ori la invitația justificată a organelor de urmărire penală sau de menținere a ordinii publice, aflate în exercitarea atribuțiilor de serviciu;";

- Art. 8 alin. (2): "Hotărârea judecătorească prin care judecătoria soluționează plângerea este definitivă și irevocabilă."

În susținerea neconstituționalității acestor prevederi de lege, autorul excepției invocă încălcarea dispozițiilor constituționale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, ale art. 21 referitoare la accesul liber la justiție, ale art. 23 alin. (11) cu privire la prezumția de nevinovăție, ale art. 24 referitoare la dreptul la apărare, ale art. 30 alin. (6) și (7) cu privire la limitările libertății de exprimare și ale art. 52 privind dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, precum și a prevederilor art. 6 referitoare la dreptul la un proces echitabil și ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 10 referitoare la dreptul la un proces echitabil din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată următoarele:

I. Autorul excepției de neconstituționalitate nu formulează nicio critică de neconstituționalitate cu privire la dispozițiile

art. 3 pct. 31 din Legea nr. 61/1991 , republicată. Or, potrivit

art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , "Sesizările trebuie [...] motivate", ceea ce înseamnă că, în lipsa indicării de către autorul excepției a unor texte sau principii din Constituție care să constituie temeiul contestării prezumției de constituționalitate a prevederilor de lege criticate, instanța de contencios constituțional nu este în măsură să se substituie părții cu privire la invocarea unor motive de neconstituționalitate.

Prin urmare, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 3 pct. 31 din Legea nr. 61/1991

este inadmisibilă.

II. Referitor la prevederile

art. 3 pct. 1 din Legea nr. 61/1991 , republicată, sintagma "demnitatea și onoarea [...] instituțiilor publice" a mai fost supusă controlului de constituționalitate prin raportare la dispozițiile art. 30 alin. (6) și (7) din Constituție, invocate și în prezenta cauză, și față de o critică identică. Astfel, prin

Decizia nr. 74 din 7 martie 2002 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 283 din 26 aprilie 2002, Curtea, respingând ca ne întemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 2 pct. 1 din Legea nr. 61/1991

[actualul

art. 3 pct. 1 din Legea nr. 61/1991 , republicată], a statuat că faptele prevăzute de textul de lege criticat nu sunt fapte contra persoanelor, ci contra normelor de conviețuire socială, contra ordinii și liniștii publice. Asemenea fapte constituie infracțiuni în sistemele de drept penal în care contravențiile sunt incluse printre infracțiuni. În sistemul nostru, faptele menționate în textul criticat constituie contravenții dacă, fiind săvârșite în public, sunt de natură să producă vreuna dintre consecințele prevăzute de lege. Chiar dacă textul cuprinde unele impreciziuni de redactare, atunci când se referă la posibilitatea ca manifestările reprobabile menționate să lezeze demnitatea instituțiilor publice, nu se poate susține că dispoziția legii ar fi neconstituțională. Astfel, deși alin. (6) al art. 30 din Constituție are în vedere limitele exercitării libertății de exprimare - aceasta neputând să prejudicieze, printre alte valori supreme ale statului de drept, dreptul persoanei la propria imagine -, textul constituțional menționat are, coroborat cu alte prevederi constituționale, efectul de a consacra un drept constituțional cu o identitate de sine stătătoare și deci cu aplicabilitate într-un domeniu mai extins. Acest text constituțional este în deplină concordanță cu prevederile art. 10 paragraful 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, potrivit cărora "Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești". Ordinea și liniștea publică implică atitudinea respectuoasă și decentă față de instituțiile publice, iar argumentele pe care autorul excepției încearcă să le impună prin invocarea prevederilor art. 30 alin. (6) din Constituție, și anume că astfel de manifestări antisociale ar putea fi îngăduite față de instituțiile publice, nu pot fi acceptate.

Potrivit dispozițiilor art. 57 din Constituție, "Cetățenii români, cetățenii străini și apatrizii trebuie să-și exercite drepturile și libertățile constituționale cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți". Astfel, ordinea și liniștea publică se impun a fi respectate de fiecare persoană în vederea desfășurării normale a activității autorităților și instituțiilor publice tocmai pentru ca acestea să poată asigura respectarea drepturilor și libertăților fundamentale consacrate de Constituție . Este evident că, prin săvârșirea faptei prevăzute la

art. 3 pct. 1 din Legea nr. 61/1991 , republicată, împotriva unei instituții publice, se aduce atingere bunei funcționări a acestei instituții, ceea ce este de natură să afecteze, în mod indirect, drepturile și libertățile constituționale ale celorlalți cetățeni.

Așa cum sentimentul onoarei sau demnității este caracteristic persoanei fizice, în același mod se poate vorbi despre faima și bunul renume ale unei instituții sau autorități publice, atribute pe care legea le apără prin sancționarea contravențională a faptelor prevăzute la

art. 3 pct. 1 din Legea nr. 61/1991 , republicată. Deși nu sunt menționate printre valorile enumerate la art. 30 din Constituție, aceasta nu înseamnă că încălcarea lor este îngăduită.

În consecință, sintagma "demnitatea și onoarea [...] instituțiilor publice" nu vine în contradicție cu prevederile constituționale, întrucât se subscrie sferei de aplicabilitate a alin. (6) și (7) ale art. 30 din Constituție, care consacră limitele libertății de exprimare.

În același sens este și

Decizia nr. 750 din 24 iunie 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 557 din 23 iulie 2008.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere a excepției de neconstituționalitate pronunțată de Curte prin deciziile mai sus menționate, precum și considerentele care au fundamentat-o își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

Totodată, eventualele greșeli de aplicare a legii, la care face referire în motivarea excepției și care constituie, în realitate, cauza nemulțumirii autorului excepției, nu pot constitui însă motive de neconstituționalitate a dispozițiilor de lege criticate și, prin urmare, nu pot fi cenzurate de instanța de contencios constituțional, fiind de competența instanței de judecată învestite cu soluționarea litigiului.

În ceea ce privește criticile de neconstituționalitate aduse alin. (2) al

art. 8 din Legea nr. 61/1991 , introdus prin

Legea nr. 202/2010

privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, ca fiind alin. (2) al

art. 9 din Legea nr. 61/1991

anterior republicării acesteia, dispoziții potrivit cărora hotărârea judecătorească prin care judecătoria soluționează plângerea împotriva procesului-verbal de constatare a contravenției este definitivă și irevocabilă, acestea nu aduc nicio atingere prevederilor din Legea fundamentală și din actele normative internaționale invocate de autorul excepției. Stabilirea competenței instanțelor judecătorești și instituirea regulilor de desfășurare a procesului, deci și reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, Curtea a reținut, cu mai multe prilejuri, că acesta este sensul art. 129 din Constituție, text care face referire la "condițiile legii" atunci când reglementează exercitarea căilor de atac ("Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii"), ca de altfel și al art. 126 alin. (2) din Constituție, care, referindu-se la competența instanțelor judecătorești și la procedura de judecată, stabilește că acestea "sunt prevăzute numai de lege" [a se vedea, în acest sens,

Decizia nr. 460 din 28 octombrie 2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.153 din 7 decembrie 2004].

Referitor la presupusa încălcare a prevederilor art. 16 din Constituție, nu este contrară principiului egalității în drepturi instituirea unor reguli speciale de procedură, inclusiv în ceea ce privește căile de atac, atât timp cât aceste reguli se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în situații identice sau similare.

De asemenea, dispozițiile

art. 8 alin. (2) din Legea nr. 61/1991 , republicată, nu încalcă dreptul la apărare prevăzut de art. 24 din Legea fundamentală și nici dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 21 din Constituție, art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 10 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, întrucât nu înlătură posibilitatea de a beneficia de drepturile și garanțiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces public, judecat de către o instanță independentă, imparțială și stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Totodată, nicio prevedere a Legii fundamentale și a actelor normative internaționale invocate de autorul excepției nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză. Pe de o parte, art. 129 din Constituție, așa cum s-a arătat mai sus, stipulează că părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac numai în condițiile legii, iar, pe de altă parte, art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale consacră dreptul la două grade de jurisdicție numai în materie penală. Art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu are aplicabilitate în cauza de față, întrucât dreptul la un "recurs" efectiv nu se confundă cu dreptul la exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătorești.

În fine, nu sunt incidente în cauză nici dispozițiile constituționale ale art. 23 alin. (11) cu privire la prezumția de nevinovăție și ale art. 52 referitoare la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

I. Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 3 pct. 31 din Legea nr. 61/1991

pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice, republicată, excepție ridicată de Alexandru Chițu în Dosarul nr. 9.965/315/2010 al Judecătoriei Târgoviște.

II. Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 pct. 1 și ale

art. 8 alin. (2) din Legea nr. 61/1991

pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice, republicată, excepție ridicată de același autor în același dosar.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 10 mai 2012.