Decizia nr. 266/2013

Articolul 82

din Legea audiovizualului nr. 504/2002

reglementează obligația de tip must-carry, potrivit căreia societățile de cablu sunt obligate să preia și să retransmită anumite programe, respectiv programele televiziunii publice, precum și programele televiziunilor private, naționale și locale, acestea din urmă fiind preluate în ordinea audiențelor înregistrate. La nivelul legislației secundare această obligație este reglementată prin

Decizia Consiliului Național al Audiovizualului nr. 72/2012

privind condițiile de eliberare și modificare a avizului de retransmisie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 118 din 16 februarie 2012, care definește, în art. 1 alin. (1) lit. f), principiul must-carry.

Obligația de difuzare must-carry a fost introdusă în dreptul Uniunii Europene prin Directiva 2002/22/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind serviciul universal și drepturile utilizatorilor cu privire la rețelele și serviciile electronice de comunicații, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 108 din 24 aprilie 2002, modificată prin Directiva 2009/136/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2009, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 337 din 18 decembrie 2009.

Curtea reține că, în temeiul considerentului (48) al Directivei 2009/136/CE "Obligațiile legale de difuzare (must carry) pot fi aplicate anumitor canale de difuzare a programelor radio și de televiziune și servicii complementare prestate de un anumit furnizor de servicii media. Statele membre ar trebui să ofere o justificare clară pentru obligațiile must-carry în legislația națională pentru a se asigura că astfel de obligații sunt transparente, proporționale și clar definite. În acest scop, normele must-carry ar trebui stabilite într-un mod care să stimuleze investițiile eficiente în infrastructură. Normele must-carry ar trebui revizuite în mod periodic în vederea actualizării acestora în ceea ce privește progresele tehnologice și ale pieței pentru a se asigura că aceste norme continuă să fie proporționale cu obiectivele urmărite. Serviciile complementare includ, dar nu se limitează la servicii concepute în vederea îmbunătățirii accesului pentru utilizatorii finali cu handicap, precum video-textul, subtitrarea, descrierea audio și limbajul semnelor."

În acest sens, Curtea constată că art. 31 din Directiva 2002/22/CE permite statelor membre să impună obligația must-carry, însă cu îndeplinirea anumitor cerințe prealabile, respectiv cea cantitativă și cea calitativă. Astfel, din punct de vedere cantitativ obligația poate fi impusă numai rețelelor care constituie principalele mijloace de recepționare a transmisiilor radio și de televiziune pentru un număr semnificativ de utilizatori finali ai acestor rețele, iar din punct de vedere calitativ aceasta poate fi impusă numai dacă este necesară atingerii obiectivelor de interes general, definite cât mai clar de către fiecare stat membru. De asemenea, această obligație trebuie să fie proporțională și transparentă.

II.1. Referitor la critica de neconstituționalitate care vizează încălcarea dreptului de proprietate al operatorilor de cablu, Curtea constată că, de principiu, aceasta pornește de la premisa absolutizării prerogativelor dreptului de proprietate. Având în vedere natura criticilor de neconstituționalitate, precum și conținutul normativ al textelor supuse controlului de constituționalitate, Curtea trebuie, mai întâi, să stabilească dacă sfera dreptului fundamental invocat se referă și la serviciul prestat de operatorii de cablu, dacă soluția legislativă criticată reprezintă o limitare a dreptului fundamental invocat și dacă limitarea este justificată.

În privința justificării limitării dreptului de proprietate, Curtea Constituțională va avea în vedere "testul" de proporționalitate structurat, potrivit căruia limitarea drepturilor fundamentale trebuie să fie condiționată de îndeplinirea anumitor cerințe, astfel cum se va preciza pe parcursul deciziei. De altfel, raționamentul juridic utilizat pentru testul de proporționalitate este folosit în jurisprudența multor curți constituționale europene, printre care de referință este Curtea Constituțională Federală a Germaniei.

Curtea va efectua testul de proporționalitate, ca o metodă logică destinată să ajute în stabilirea echilibrului corect între restricțiile impuse de o măsură corectivă și gradul de severitate al naturii actului interzis, analizând dacă dreptul de proprietate a suferit o limitare ce nu se încadrează în condițiile impuse de Constituție. În acest sens, Curtea urmează să analizeze dacă limitele impuse de legiuitor dreptului de proprietate al operatorilor de cablu prin reglementarea obligației must-carry reprezintă o limitare rezonabilă care să nu fie disproporționată în raport cu obiectivul dorit de îndeplinirea corespunzătoare a serviciilor media.

1.1. Curtea urmează să cerceteze cerința cu privire la determinarea sferei dreptului fundamental ocrotit.

Curtea reține în acest sens că, potrivit art. 555 din Codul civil (art. 480 din Codul civil din 1864), proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi și dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege. Conținutul juridic al dreptului de proprietate cuprinde posesia, folosința și dispoziția, atribute care configurează puterea pe care proprietarul o are asupra lucrului. Bunurile proprietate privată sunt în circuitul civil, iar acest aspect este de natură să asigure esența unei economii de tip concurențial. Este unul din motivele pentru care dreptul de proprietate privată constituie obiectul unui regim de ordin constituțional, fiind garantat prin art. 44 din Constituție.

Curtea constată că oferta de programe a distribuitorilor prin care își formează o anumită clientelă are o valoare economică, putând fi calificată ca un "bun" care poate face obiect al dreptului de proprietate. În acest sens a se vedea și Hotărârea din 26 iunie 1986, pronunțată în Cauza Van Marle și alții împotriva Olandei, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, într-adevăr, clientela se analizează ca o valoare patrimonială, deci ca un "bun" în sensul primei fraze a art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (paragraful 41). În consecință, dreptul de proprietate privată asupra ofertei de programe este garantat de art. 44 din Constituție.

1.2. A doua cerință privește faptul dacă dreptul fundamental este afectat/limitat printr-o intervenție a statului sau unei terțe persoane.

Astfel, Curtea constată că statul este cel care intervine și limitează dreptul de proprietate al distribuitorului prin instituirea obligației prevăzute de dispoziția legală criticată, exclusiv în limita a 25% din numărul total de servicii de programe distribuite prin rețeaua respectivă.

1.3. A treia cerință o constituie justificarea limitării dreptului de proprietate. Pentru a analiza dacă măsura este justificată, Curtea urmează a lua în considerare două condiții esențiale, una specială și una generală a căror respectare este determinantă pentru stabilirea constituționalității textului criticat.

1.3.1. Astfel, ca o condiție specială, justificarea trebuie să se întemeieze pe o dispoziție expres prevăzută de Constituție. În acest sens, Curtea reține că dreptul de proprietate nu este un drept absolut, ci poate fi supus anumitor limitări, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituție. Însă, limitele dreptului de proprietate, indiferent de natura lor, nu se confundă cu însăși suprimarea dreptului de proprietate.

Curtea constată că, potrivit art. 44 din Constituție, legiuitorul este în drept să stabilească conținutul și limitele dreptului de proprietate. De principiu, aceste limite au în vedere obiectul dreptului de proprietate și atributele acestuia și se instituie în vederea apărării intereselor sociale și economice generale sau pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale altor persoane, esențial fiind ca prin aceasta să nu fie anihilat complet dreptul de proprietate. În acest sens a se vedea și

Decizia nr. 19 din 8 aprilie 1993 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 24 mai 1993. De asemenea, Curtea a statuat prin

Decizia nr. 59 din 17 februarie 2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 203 din 9 martie 2004, că, în temeiul art. 44 din Constituție, legiuitorul ordinar este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepțiunea principială conferită de Constituție, în așa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel niște limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat.

Așadar, textul art. 44 alin. (1) din Constituție cuprinde expres o dispoziție în temeiul căreia legiuitorul are competența de a stabili conținutul și limitele dreptului de proprietate, inclusiv prin introducerea unor limite vizând atributele dreptului de proprietate.

1.3.2. Justificarea trebuie analizată și prin prisma unei cerințe generale, care se referă, în mod esențial, la principiul proporționalității. Conform acestui principiu orice măsură luată trebuie să fie adecvată - capabilă în mod obiectiv să ducă la îndeplinirea scopului, necesară - nu depășește ceea ce este necesar pentru îndeplinirea scopului și proporțională - corespunzătoare scopului urmărit. Pentru corecta aplicare a testului este necesară examinarea fiecăruia dintre cele 3 elemente în ordinea respectivă. Dacă măsura nu întrunește una dintre cele 3 cerințe, aceasta este neconstituțională și nu mai este necesară examinarea respectării celorlalte cerințe. În acest sens, a se vedea și Decizia pronunțată la 11 iunie 1958 - BVerfG 7, 377 Apotheken, prin care Curtea Constituțională Federală a Germaniei a statuat că testul are ca scop examinarea pas cu pas a măsurii, prin prisma respectării de către legiuitor a celor 3 cerințe menționate.

Astfel, în vederea realizării testului de proporționalitate, Curtea trebuie, mai întâi, să stabilească scopul urmărit de legiuitor prin măsura criticată și dacă acesta este unul legitim, întrucât testul de proporționalitate se va putea raporta doar la un scop legitim.

Curtea constată că scopul urmărit de legiuitor prin instituirea obligației must-carry îl constituie atingerea obiectivelor de interes public care sunt definite la

art. 3 din Legea audiovizualului nr. 504/2002 , potrivit căruia prin difuzarea și retransmisia serviciilor de programe se realizează și se asigură pluralismul politic și social, diversitatea culturală, lingvistică și religioasă, informarea, educarea și divertismentul publicului, cu respectarea libertăților și a drepturilor fundamentale ale omului. De asemenea, toți furnizorii de servicii media audiovizuale au obligația să asigure informarea obiectivă a publicului.

Mai mult, Curtea reține că scopul urmărit este legitim, întrucât asigurarea pluralismului politic este o caracteristică a sistemelor de mass-media și se referă la legătura dintre actorii politici și mass-media și, în general, în ce măsură mass-media reflectă diviziunile și opțiunile politice. Pluralismul politic, având în vedere principiile democrației, are la bază necesitatea de reprezentare a unei plaje largi de opinii și opțiuni politice diferite în mass-media.

Pe de altă parte, pluralismul cultural presupune recunoașterea diferențelor interumane și crearea condițiilor pentru menținerea și afirmarea acestora, precum și accesul la toate formele de cultură și medii sociale. De asemenea, presupune stabilirea relațiilor interculturale armonioase, fără a avea drept rezultat uniformizarea diferențelor sau suprimarea acestora, asigurând, din contră, continuitatea existenței lor, dar fără a genera conflicte.

Modul de administrare al pluralismului cultural dovedește maturitatea socio-politică a unei societăți democratice care este capabilă să integreze toate diferențele. Pluralismul cultural se răsfrânge firesc asupra individului, cunoașterea diferitelor culturi, religii, medii sociale, precum și a diferențelor lingvistice va duce nu numai la îmbogățirea culturală, ci și la redefinirea sensului de identitate personală.

În ceea ce privește justificarea ca cerință generală, Curtea constată că măsura luată este adecvată. În speță, limitarea operată, având în vedere Directiva 2002/22/CE, este adaptată scopului urmărit și este capabilă, în abstract, să îndeplinească exigențele acestuia. Legiuitorul trebuie să adopte măsuri care să corespundă nevoilor societății și care, intrinsec, reprezintă o modalitate potrivită pentru atingerea scopului urmărit. Legiuitorul trebuie să își aleagă mijloacele în așa fel încât, prin natura lor, acestea să fie apte să ducă la îndeplinirea obiectivelor urmărite, și anume asigurarea pluralismului politic și social, a diversității culturale, lingvistice și religioase, precum și informarea, educarea și divertismentul publicului.

Referitor la necesitatea măsurii, Curtea reține că marja de apreciere a statului este limitată, acesta neavând la dispoziție alte măsuri pentru a crea un pachet de programe permanent la dispoziția cetățenilor. Numai în acest fel statul asigură posibilitatea cetățenilor săi de a se informa în mod corect și obiectiv. În aceste condiții, Curtea constată că obligația must-carry este necesară pentru îndeplinirea obiectivului de interes general anterior menționat.

În continuare, Curtea reține că serviciile de programe cărora li se va acorda statutul must-carry sunt determinate de textul legal criticat, respectiv programelor Societății Române de Televiziune, alte servicii de programe libere la retransmisie ale radiodifuzorilor privați, precum și servicii de televiziune prevăzute în acordurile internaționale. Prin urmare, cerința privind caracterul determinat al canalelor de radio și televiziune se regăsește în redactarea

art. 82 din Legea audiovizualului nr. 504/2002 .

De asemenea, Curtea observă că, din punct de vedere calitativ, serviciile de programe trebuie să fie în concordanță cu obiectivele de interes general prevăzute de

art. 3 alin. (1) din Legea audiovizualului nr. 504/2002 . De altfel, în punctele 60-62 la Hotărârea din 22 decembrie 2008, pronunțată în Cauza Kabel Deutschland Vertrieb und Service GmbH & Co. KG împotriva NiedersΣchsische Landesmedienanstalt fⁿ'62r privaten Rundfunk, C-336/07, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că art. 31 din Directiva 2002/22/CE nu are în vedere conținutul canalelor și al serviciilor de televiziune, ci se raportează efectiv la transmiterea lor prin intermediul rețelelor de telecomunicații.

Această constatare reiese de asemenea din lectura considerentului (43) al Directivei 2002/22/CE, conform căruia statele membre impun anumite obligații de difuzare prin aceste rețele pentru difuzarea către public de emisiuni de radio sau de televiziune.

Prin urmare, rezultă din art. 31 alin. (1) din directiva menționată, precum și din obiectivul avut în vedere prin această dispoziție că legiuitorul european s-a abținut să impună vreo condiționare a obligațiilor must-carry în privința conținutului serviciilor de televiziune.

Așadar, legiuitorul român dispune de o marjă de apreciere pentru stabilirea condițiilor în care se dobândește statutul must-carry, respectiv, în cazul de față, în funcție de indicele anual de audiență, indice care reflectă gradul de consum al produselor și serviciilor media, precum și stilul de viață și profilele socio-demografice, cu respectarea obiectivului urmărit, astfel cum este prevăzut la art. 3 din lege.

Îndeplinirea obiectivelor de interes general este întărită prin introducerea în obligația must-carry a programelor televiziunii naționale, deoarece se observă că

art. 4 alin. (1) din Legea nr. 41/1994

privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 27 decembrie 1999, prevede că aceste servicii, ca servicii publice în realizarea obiectivelor generale de informare, educație, divertisment, sunt obligate să prezinte, în mod obiectiv, imparțial, realitățile vieții social-politice și economice interne și internaționale, să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice, să promoveze, cu competență și exigență, valorile limbii române, ale creației autentice culturale, științifice, naționale și universale, ale minorităților naționale, precum și valorile democratice, civice, morale și sportive, să militeze pentru unitatea națională și independența țării, pentru cultivarea demnității umane, a adevărului și justiției. În îndeplinirea atribuțiilor pe care le au, Societatea Română de Radiodifuziune și Societatea Română de Televiziune trebuie să respecte principiile ordinii constituționale din România.

Totodată, Curtea reține că la

art. 82 din Legea audiovizualului nr. 504/2002

se prevede că, în localitățile în care o minoritate națională are o pondere mai mare de 20%, distribuitorii sunt obligați să asigure și servicii de transmitere a programelor care sunt libere la retransmisie, în limba minorității respective; aceeași obligație este prevăzută în privința programelor regionale și locale. Și în ceea ce privește introducerea în obligația must-carry a programelor radiodifuzorilor privați, Curtea constată că acestea conduc la împlinirea obiectivelor de interes general, atât timp cât ele reflectă gradul de consum și preferințele publicului.

Autorul mai susține că obligația de retransmitere nu este justificată în cazul posturilor care au o audiență semnificativă, deoarece acestea prezintă oricum avantaje economice pentru operatorii de cablu, care le introduc în oferta lor de programe pe principii economice. Curtea reține că aceste aspecte țin de marja de apreciere a legiuitorului, astfel încât cenzurarea acesteia în lipsa vreunei condiționări prevăzute de Constituție excedează competenței Curții Constituționale.

Susținerile potrivit cărora statutul must-carry se dobândește prin simpla cerere a titularului postului, fără a fi făcute verificări dacă postul respectiv justifică prin conținutul său necesitatea de a fi cunoscut de publicul larg, nu pot fi, de asemenea, reținute, întrucât:

- statutul must-carry se dobândește potrivit procedurii stabilite prin

Decizia Consiliului Național al Audiovizualului nr. 72/2012

privind condițiile de eliberare și modificare a avizului de retransmisie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 118 din 16 februarie 2012;

- Consiliul Național al Audiovizualului, potrivit

art. 10 din Legea nr. 504/2002 , în calitate de garant al interesului public în domeniul comunicării audiovizuale, are obligația, printre altele, să asigure respectarea exprimării pluraliste în media; pluralismul surselor de informare a publicului; protejarea demnității umane, a dreptului la propria imagine și protejarea minorilor; protejarea culturii și a limbii române, a culturii și limbilor minorităților naționale, ceea ce înseamnă că acesta veghează ca posturile must-carry prin conținutul programelor să vizeze scopul de la art. 3 din lege.

Referitor la critica privind neîndeplinirea de către reglementarea legală criticată a obiectivului pluralismului prin aceea că opțiunile publicului au un rol secundar în regimul must-carry, criteriul audienței nefiind un criteriu de selecție, ci un criteriu de departajare, Curtea reține că această critică tinde, de fapt, la modificarea textului legal prin propunerea unei noi reglementări care să garanteze un asemenea obiectiv; însă, analizarea unor asemenea critici excedează competenței de control a instanței de contencios constituțional.

Cu privire la existența justului echilibru între măsura care a determinat limitarea dreptului de proprietate și scopul urmărit, Curtea constată că există un raport rezonabil de proporționalitate între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului.

În acest context, Curtea reține că stabilirea condițiilor dreptului de proprietate al operatorilor de cablu prin instituirea obligației must-carry, astfel cum este prevăzută la

art. 82 din Legea audiovizualului nr. 504/2002 , asigură un just echilibru între interesul individual și interesul general al societății și nu este de natură a crea un dezechilibru între interesele acestora. Nu este compromis nici dreptul cetățenilor și nici așteptările economice ale operatorilor de cablu.

De altfel, prin

Decizia nr. 571 din 29 aprilie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 430 din 28 iunie 2010, Curtea a statuat că legiuitorul a dorit doar să se asigure că va exista un număr minim de posturi retransmise, capabile să reflecte realitatea românească, dând expresie art. 31 privind dreptul la informație și art. 33 privind accesul la cultură din Constituție, acest lucru fiind o condiție prealabilă desfășurării activității operatorilor de cablu.

Așadar, Curtea constată că obligația instituită de

art. 82 alin. (1) din Legea nr. 504/2002

nu este nelimitată, iar numărul posturilor libere la retransmitere nu poate crește astfel încât operatorul de cablu să fie obligat să retransmită prin rețeaua sa numai aceste posturi, întrucât această obligație se instituie în limita a 25% din numărul total de servicii de programe distribuite prin rețeaua respectivă, neexistând o privare de proprietate în ceea ce îi privește pe radiodifuzorii privați.

În consecință, reglementarea obligației must-carry prevăzute la

art. 82 din Legea audiovizualului nr. 504/2002

reprezintă o limitare a dreptului de proprietate, instituită de legiuitor pentru orice distribuitor care retransmite servicii de programe prin rețele de comunicații electronice, realizată cu respectarea cerințelor prevăzute de Constituție.

2. Referitor la pretinsa încălcare a libertății economice și a mediului concurențial, Curtea reține că numărul posturilor a căror retransmisie este obligatorie se limitează la 25% din numărul total de posturi retransmise, un procent rezonabil, ce permite buna desfășurare a activității acestor agenți economici, în condițiile în care aceștia îndeplinesc un serviciu public.

De altfel, prin

Decizia nr. 426 din 3 mai 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 443 din 3 iulie 2012, Curtea a reținut că libertatea economică nu este absolută, ci trebuie exercitată în condițiile legii, iar obligația distribuitorilor care retransmit servicii de programe de a include în oferta lor, la nivel regional și local, cel puțin două programe regionale și două programe locale, acolo unde acestea există, nu contravine libertății economice astfel cum aceasta este consacrată prin art. 45 din Legea fundamentală.

Având în vedere că art. 82 din Legea audiovizualului reglementează cadrul general al instituirii obligației must-carry, iar alin. (2), asupra constituționalității căruia Curtea s-a pronunțat, legiferează doar o parte a acestei obligații, respectiv pe plan local, regional, considerentele

Deciziei nr. 426 din 3 mai 2012

sunt aplicabile și în prezenta cauză.

3. Referitor la critica de neconstituționalitate privind încălcarea libertății de exprimare, Curtea a reținut, prin

Decizia nr. 426 din 3 mai 2012 , că dispozițiile legale criticate reprezintă o expresie a prevederilor constituționale ale art. 30 referitor la dreptul la libertatea de exprimare și art. 31 referitor la dreptul la informație.

În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că dreptul de a primi informații și idei este inclus în art. 10 din Convenție (Hotărârea din 26 noiembrie 1991, pronunțată în Cauza Observer și Guardian împotriva Regatului Unit, paragraful 59). Astfel, Convenția nu garantează doar libertatea presei de a informa publicul, ci și dreptul publicului de a fi în mod corect informat (Hotărârea din 26 aprilie 1979, pronunțată în Cauza Sunday Times împotriva Regatului Unit, paragrafele 65, 66). De asemenea, transmisiunea televizată este menționată în Convenție în legătură cu libertatea de exprimare. Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că atât difuzarea programelor, cât și retransmiterea acestora sunt cuprinse în sfera de protecție a art. 10 din Convenție (Hotărârea din 28 martie 1990, pronunțată în Cauza Groppera Radio Ag și alții împotriva Elveției, paragraful 55).

În consecință, Curtea a reținut că statul are atât o obligație negativă de a se abține de la orice măsură care ar încălca libertatea de exprimare, cât și o obligație pozitivă de a-și adapta legislația și modalitatea de aplicare a acesteia cu scopul de a da efect libertății de exprimare sub toate aspectele pe care aceasta le presupune.

4. În ceea ce privește susținerea autorului potrivit căreia textul de lege criticat operează discriminări nejustificate între operatorii de cablu, între radiodifuzor și operator, precum și pe criterii de teritorialitate, fiind astfel încălcat art. 16 din Constituție, art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și Protocolul adițional nr. 12 la Convenție, Curtea reține următoarele:

În primul rând, autorul critică faptul că de la obligația prevăzută de

art. 82 din Legea audiovizualului nr. 504/2002

sunt exceptați operatorii de cablu care folosesc exclusiv rețele în spectru radio, respectiv rețele DTH "direct to home", acest lucru având consecințe concurențiale importante, operatorii care folosesc exclusiv rețele în spectru radio putându-și utiliza în mod liber întreaga rețea, dobândind un avantaj concurențial însemnat față de ceilalți operatori.

Curtea reține că, potrivit art. 31 din Directiva 2002/22/CE statele membre pot impune obligații rezonabile de difuzare în cazul în care un număr mare de utilizatori finali ai acestor rețele le folosesc ca mijloace principale de recepție a emisiunilor de radio sau televiziune. Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut, în Hotărârea din 3 martie 2011, pronunțată în Cauza Comisia Europeană împotriva Regatului Belgiei, C-134/10, că obligațiile de difuzare care decurg din art. 31 alin. (1) din directivă nu pot fi impuse operatorilor rețelelor de comunicații electronice decât în cazul în care un număr semnificativ de utilizatori finali ai acestor rețele le utilizează drept mijloace principale pentru recepția emisiunilor de radio sau televiziune (paragraful 73).

Se observă, de asemenea că, potrivit art. 31 din directivă, statele membre revizuiesc periodic obligațiile de difuzare must-carry. Prin urmare, dacă tehnologia digitală DTH va reprezenta, în România, în viitorul apropiat un substitut pentru retransmiterea prin cablu a programelor TV, ceea ce va necesita reconsiderarea pieței relevante a produsului ca fiind piața serviciilor de retransmitere a programelor TV, indiferent de suportul utilizat, iar numărul de abonați la acest serviciu va crește, legiuitorul va trebui să revizuiască obligația prevăzută de

art. 82 din Legea audiovizualului nr. 504/2002 .

În al doilea rând, autorul susține că obligația must-carry operează o discriminare pe criterii de teritorialitate. Curtea nu va reține această critică, având în vedere că stabilirea radiodifuzorilor aflați sub jurisdicția României se face potrivit

art. 2 din Legea audiovizualului nr. 504/2002 , fiind evident că aplicarea legii române operează în limitele teritoriului național, iar susținerile autorului excepției privesc mai degrabă chestiuni de aplicare a legii și nu probleme de constituționalitate.

În al treilea rând, referitor la pretinsa discriminare care operează între radiodifuzor și operator, radiodifuzorul având posibilitatea de a forța voința distribuitorului, Curtea observă că obligația distribuitorilor derivă din lege și nu din voința radiodifuzorilor. Totodată tratamentul juridic aplicabil fiecărei categorii de operatori economici este diferit având în vedere specificul activităților desfășurate, neputând exista o discriminare între operatorul de cablu și radiodifuzor.

Astfel, Curtea Constituțională, prin jurisprudența sa, a statuat că principiul egalității nu înseamnă uniformitate, iar despre violarea acestui principiu se poate vorbi numai atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără o motivare obiectivă și rezonabilă sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite ( Decizia nr. 1.499 din 15 noiembrie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 68 din 27 ianuarie 2012).

5. În fine, cu privire la susținerile autorului excepției potrivit cărora dispoziția legală criticată aduce atingere prevederilor constituționale ale art. 53, Curtea constată că acesta nu este incident în cauză, întrucât din analiza pretinselor încălcări ale Legii fundamentale prezentate nu reiese că

art. 82 din Legea audiovizualului nr. 504/2002

nesocotește vreun drept fundamental prevăzut de Constituție.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Societatea Comercială RCS & RDS - S.A. din București în dosarele nr. 3.199/2/2012 și nr. 9.349/2/2011 ale Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și constată că dispozițiile

art. 82 din Legea audiovizualului nr. 504/2002

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 21 mai 2013.