Decizia nr. 419/2013

Augustin Zegrean - președinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Claudia-Margareta Krupenschi - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor

art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

privind regimul juridic al contravențiilor, excepție ridicată de Societatea Comercială "Crisdan" - S.R.L. din Galați în Dosarul nr. 3.805/196/2012 al Tribunalului Brăila - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și care formează obiectul Dosarului nr. 367D/2013 al Curții Constituționale.

La apelul nominal răspunde partea Autoritatea Rutieră Română, prin consilier juridic Daniela Bucșă, cu delegație depusă la dosar, lipsind autorului excepției.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul părții prezente.

Reprezentantul Autorității Rutiere Române susține respingerea, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. Consideră că dispozițiile

art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

sunt constituționale, în acest sens existând o bogată jurisprudență a Curții Constituționale, cum ar fi

Decizia nr. 261 din 21 mai 2013 ,

Decizia nr. 1.070 din 13 decembrie 2012 ,

Decizia nr. 858 din 18 octombrie 2012

sau

Decizia nr. 1.260 din 8 octombrie 2009 .

Având cuvântul asupra excepției de neconstituționalitate, reprezentantul Ministerului Public susține respingerea acesteia.

Acesta susține, mai întâi, că jurisprudența Curții Constituționale în privința dispozițiilor

art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

demonstrează constituționalitatea acestora, soluția de respingere, ca neîntemeiată, a excepției menținându-se și în această cauză, pentru identitate de rațiune. În plus, reprezentantul Ministerului Public mai arată că din motivarea excepției rezultă că autorul acesteia ridică unele probleme de interpretare și aplicare ale acestui text, chestiuni tranșate, însă, în mod definitiv și obligatoriu de Înalta Curte de Casație și Justiție prin

Decizia nr. 10 din 10 iunie 2013 , pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 11 aprilie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 3.805/196/2012, Tribunalul Brăila - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

privind regimul juridic al contravențiilor, excepție ridicată de Societatea Comercială "Crisdan" - S.R.L. din Galați într-o cauză având ca obiect soluționarea recursului declarat împotriva unei sentințe prin care a fost respinsă ca tardiv introdusă plângerea formulată împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a unei contravenții, emis de Autoritatea Rutieră Română.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia susține că dispozițiile de lege criticate contravin prevederilor art. 21 și ale art. 24 din Constituție, referitoare la accesul liber la justiție, respectiv la dreptul la apărare, dar și celor statuate de principiu de Curtea Constituțională prin

Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011 . Cu acel prilej, instanța de contencios constituțional a constatat că dispozițiile

art. 44 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003

privind Codul de procedură fiscală sunt neconstituționale în măsura în care se interpretează în sensul că organul fiscal emitent poate să procedeze la comunicarea actului administrativ fiscal prin publicitate, cu înlăturarea nejustificată a ordinii de realizare a modalităților de comunicare prevăzute la art. 44 alin. (2) lit. a)-d) din aceeași ordonanță.

Enumerând modalitățile de comunicare a procesului-verbal și a înștiințării de plată, legiuitorul nu a făcut nicio precizare, în cuprinsul dispozițiilor legale criticate, cu privire la ordinea de prioritate în care acestea pot fi folosite. Acesta este motivul pentru care, în practică, s-a instituit tendința generalizată a agentului constatator de a recurge la comunicarea actelor direct prin afișare, fără a mai epuiza celălalt mijloc de comunicare, adică prin poștă, cu aviz de primire, astfel stabilind el însuși ordinea de prioritate a mijlocului de transmitere a actelor către contravenient.

Or, enumerarea cuprinsă în textul

art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

nu este întâmplătoare, modalitățile de comunicare fiind menționate într-o anumită ordine de prioritate în ceea ce privește aplicarea lor, această ordine substituinduse voinței legiuitorului de a asigura o cât mai mare certitudine asupra îndeplinirii, în mod efectiv, a procedurii de comunicare. Prin urmare, succesiunea menționată în textul de lege criticat determină o obligație în sarcina agentului constatator de a proceda la comunicare doar cu respectarea acestei ordini. Or, acesta, cu rea-credință, folosește în mod direct ultima metodă enumerată de text, fără a fi asigurată, astfel, efectivitatea aducerii la cunoștința contravenientului a existenței procesului-verbal întocmit în defavoarea sa.

Tribunalul Brăila - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal consideră că dispozițiile de lege criticate sunt neconstituționale în măsura în care nu se interpretează în sensul că actul normativ instituie o ordine de prioritate privind modalitatea de comunicare a procesului-verbal către contravenient, și anume că procesul-verbal trebuie comunicat mai întâi prin poștă, cu aviz de primire, și abia ulterior, în măsura în care nu se poate realiza comunicarea prin această primă modalitate, să fie comunicat prin afișare la domiciliul sau la sediul contravenientului. În această ipoteză, textul de lege încalcă prevederile art. 21, 24 și ale art. 53 din Constituție.

În opinia instanței judecătorești, textul de lege instituie o ordine de prioritate, similar celei stabilite de art. 44 alin. (2) lit. a)-d) referitor la

art. 44 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 , asupra neconstituționalității cărora a statuat Curtea Constituțională prin

Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011 .

În mod frecvent, în practica agenților constatatori, procesul-verbal este comunicat direct prin afișare la domiciliul contravenientului, fără a fi comunicat anterior prin poștă, cu aviz de primire, și fără să fi încercat măcar înainte să fi comunicat procesul-verbal în această modalitate, singura care asigură certitudinea primirii procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției de către persoana sancționată contravențional și care asigură efectivitatea aducerii la cunoștința persoanei în cauză a acuzației în materie contravențională.

Or, potrivit reglementărilor legale în materie contravențională, de momentul comunicării procesului-verbal de contravenție sunt legate o serie de consecințe juridice, deosebit de importante pentru garantarea accesului liber la justiție și a dreptului la apărare.

Totodată, potrivit practicii Curții Europene a Drepturilor Omului, o acuzație în materie contravențională este asimilată unei acuzații în materie penală, astfel că modalitatea de comunicare direct prin afișare a procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției contravine și dispozițiilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, sens în care este indicată Hotărârea din 18 noiembrie 2008, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Neață împotriva României.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

Ambele modalități de comunicare prevăzute de

art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

asigură comunicarea efectivă a procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției, iar în cazul îndeplinirii procedurii de comunicare prin afișare la domiciliu sau la sediul contravenientului, stabilirea unei obligații legale de a consemna printr-un proces-verbal semnat de cel puțin un martor a împrejurării respective este de natură să întărească garanțiile privind respectarea drepturilor constituționale ale contravenientului. Astfel, instanța de judecată are posibilitatea de a verifica dacă afișarea a fost efectuată, prin ascultarea martorului prezent la îndeplinirea procedurii, consemnat în procesul-verbal de comunicare.

Pe de altă parte, critica de neconstituționalitate se sprijină pe prezumția unor neregularități în derularea procedurii de comunicare, neregularități de natură să conducă la împrejurarea în care contravenientul să nu fie încunoștințat de existența actului sancționator. Or, chiar Curtea Constituțională a reținut în

Decizia nr. 467 din 6 iunie 2006

că aceasta nu este decât o supoziție ce se întemeiază pe o simplă temere ipotetică potrivit căreia instrumentum probationis ar putea să nu între în posesia persoanei sancționate contravențional.

În esența sa, afișarea, ca modalitate de comunicare a procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției, satisface pe deplin cerințele procedurale care să asigure contravenientului exercitarea atât a dreptului de acces liber la justiție, cât și a dreptului de apărare, cu atât mai mult cu cât, pentru a fi legal îndeplinită, comunicarea prin afișare se consemnează într-un proces-verbal semnat de cel puțin un martor.

Totodată, se observă că nu poate fi reținută asimilarea situației reglementate de textul legal criticat cu cea care a făcut obiectul analizei concretizat prin

Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011

a Curții Constituționale, în cazul de față fiind vorba de o ipoteză diferită de lucru, care implică o legătură directă cu persoana contravenientului.

Avocatul Poporului apreciază următoarele:

Dispozițiile

art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

enumeră modalitățile de comunicare a procesului-verbal și a înștiințării de plată, fără să conțină vreo precizare referitoare la ordinea de prioritate în care acestea pot fi folosite.

Modalitatea de interpretare și punere în aplicare de către organele competente a acestor dispoziții, și anume prin afișare directă, fără a epuiza celelalte moduri de comunicare prevăzute de text, este de natură a aduce atingere dreptului de acces liber la justiție al contravenientului care contestă procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției. Succesiunea modalităților de comunicare, astfel cum normele juridice criticate o menționează, nu este întâmplătoare, ci urmărește să asigure un grad cât mai ridicat al certitudinii absolute cu privire la încunoștințarea contravenientului despre conținutul actului comunicat. Prin urmare, este clară și evidentă intenția legiuitorului de a institui o anumită ordine de prioritate a acestora sub aspectul aplicării lor, agentul constatator fiind obligat să o respecte. Comunicarea prin afișare se realizează, așadar, ca modalitate ultimă și subsidiară de comunicare a procesului-verbal și a înștiințării de plată, fiind folosită doar în cazul în care celelalte modalități de comunicare nu au putut fi îndeplinite din motive obiective.

În condițiile în care termenul pentru introducerea contestației împotriva procesului-verbal sau a înștiințării de plată curge de la momentul înmânării ori comunicării actului, incertitudinea acestui moment constituie un obstacol în exercitarea dreptului de acces liber la justiție. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a subliniat în repetate rânduri care sunt garanțiile realizării efective a accesului liber în materie contravențională (asimilată, în anumite condiții, noțiunii autonome de "acuzație în materie penală"), iar dreptul de a fi informat în cel mai scurt timp și în mod amănunțit asupra naturii și cauzei acuzației aduse, precum și dreptul de a dispune de timpul și înlesnirile necesare pregătirii apărării contravenientului reprezintă astfel de condiții obligatorii, în conformitate cu art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dar și art. 20 și 148 din Constituția României.

Așa fiind, Avocatul Poporului apreciază că textul de lege criticat nu asigură exercitarea în mod efectiv a accesului liber la justiție a contravenientului și nici a dreptului său la apărare.

Se mai arată că instanța judecătorească nu are posibilitatea de a constata folosirea abuzivă a acestui mod de comunicare a procesului-verbal de contravenție - afișarea directă -, astfel că acest aspect nu ține de aplicarea și interpretarea legii, în condițiile în care legea nu impune organului emitent să facă în prealabil demersurile ce tind la efectiva comunicare a actului.

De altfel, prin

Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011 , Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile

art. 44 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003

privind Codul de procedură fiscală sunt neconstituționale în măsura în care se interpretează în sensul că organul fiscal poate să procedeze la comunicarea actului administrativ fiscal prin publicitate, cu înlăturarea nejustificată a ordinii de realizare a modalităților de comunicare prevăzute de aceste dispoziții.

Față de toate argumentele prezentate, Avocatul Poporului consideră că dispozițiile

art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

sunt neconstituționale în măsura în care nu sunt interpretate în sensul că textul criticat instituie o ordine de prioritate la comunicarea procesului-verbal către contravenient.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și ale Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile părții prezente, concluziile procurorului și dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, prevederile

art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 . Din analiza excepției de neconstituționalitate, Curtea constată că, în realitate, sunt criticate doar dispozițiile

art. 27 teza întâi din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

privind regimul juridic al contravențiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001, aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 180/2002 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 268 din 22 aprilie 2002. Textul legal criticat are următorul cuprins: "Comunicarea procesului-verbal și a înștiințării de plată se face prin poștă, cu aviz de primire, sau prin afișare la domiciliul sau la sediul contravenientului."

Normele constituționale invocate în motivarea excepției sunt cele ale art. 21 referitoare la accesul liber la justiție și ale art. 24 privind dreptul la apărare.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că a mai analizat constituționalitatea dispozițiilor

art. 27 teza întâi din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

din perspectiva unor critici de neconstituționalitate asemănătoare celor formulate și în cauza de față.

Prin

Decizia nr. 467 din 6 iunie 2006 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 28 iunie 2006, Curtea a reținut că, în ceea ce privește comunicarea procesului-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor, precum și a înștiințării de plată a amenzii corespunzătoare, regula generală este prevăzută de

art. 26 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

și constă în înmânarea lor direct contravenientului. Textul de lege dedus controlului de constituționalitate instituie o excepție de la această regulă, excepție aplicabilă situației în care contravenientul lipsește de la domiciliul sau, după caz, de la sediul său ori, deși prezent, refuză să semneze procesul-verbal. Curtea a statuat că nu se poate reține critica de neconstituționalitate privind pretinsa încălcare a prevederilor art. 21 și 24 din Legea fundamentală, întrucât dispozițiile

art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 , referitoare la afișarea procesului-verbal, nu constituie, prin ele însele, o nesocotire a dreptului de acces liber la justiție. Curtea a observat că autorul excepției pleacă de la premisa că, în practică, există riscul să nu ia cunoștință de existența actului sancționator. Aceasta este însă doar o supoziție ce se întemeiază pe o simplă temere ipotetică potrivit căreia instrumentum probationis ar putea fi distrus sau furat. În realitate, afișarea, ca modalitate de comunicare a procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției, satisface pe deplin cerințele procedurale care să asigure contravenientului exercitarea atât a dreptului de acces liber la justiție, cât și a dreptului de apărare. Mai mult, Curtea a reținut că, din modul în care a fost formulată excepția de neconstituționalitate, se desprinde concluzia că autorul acesteia nu critică textul de lege supus controlului pentru conținutul său, ci pentru ceea ce, în opinia sa, lipsește acestui text, problemă ce ține de procesul de legiferare, excedând sfera de competență a Curții Constituționale.

Prin

Decizia nr. 1.254 din 22 septembrie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012, Curtea a reținut că, potrivit dispozițiilor

art. 26 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 , în cazul în care contravenientul este prezent la încheierea procesului-verbal de constatare a contravenției și de aplicare a sancțiunii, acestuia îi sunt înmânate copia de pe procesul-verbal și înștiințarea de plată a amenzii, făcându-se mențiune despre aceasta în procesul-verbal. Dacă contravenientul este absent sau refuză să semneze procesul-verbal, conform prevederilor art. 26 alin. (3) și art. 27 din aceeași ordonanță, comunicarea procesului-verbal și a înștiințării de plată se face de către agentul constatator, prin poștă, cu aviz de primire, sau prin afișare la domiciliul ori la sediul contravenientului, în termen de cel mult o lună de la data încheierii. Curtea a observat că sunt reglementate astfel două modalități tehnice de realizare a comunicării: prin înmânare și prin poștă sau afișare. Rațiunea celei din urmă modalități constă în aducerea la cunoștința persoanei care a săvârșit o contravenție a documentelor menționate, așa încât aceasta să poată formula plângere împotriva procesului-verbal de constatare a contravenției în termen de 15 zile de la data comunicării, potrivit art. 31 alin. (1) din același act normativ, care în acest caz va fi data primirii acesteia, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a face plângere. Rezultă că această modalitate de comunicare a procesului-verbal este de natură a asigura încunoștințarea efectivă a contravenientului în privința faptei săvârșite și a sancțiunii contravenționale aplicate. Astfel, Curtea a constatat că prin dispozițiile

art. 27 teza întâi din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

nu le este îngrădit contravenienților accesul liber la justiție și nici dreptul la un proces echitabil, nefiind astfel încălcate prevederile art. 21 din Constituție și nici cele ale art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În sprijinul aceleiași concluzii, Curtea a mai arătat, prin

Decizia nr. 261 din 21 mai 2013 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 398 din 2 iulie 2013, că modalitățile de comunicare enumerate în textul criticat sunt echivalente ca eficacitate, iar realizarea lor poate fi cu ușurință controlată de către instanța de judecată și probată prin mijloacele de probă prevăzute de lege.

În privința existenței unei anumite succesiuni obligatorii a modalităților de comunicare prevăzute la

art. 27 teza întâi din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 , Curtea a mai observat, cu același prilej, că legiuitorul nu a prevăzut în mod expres obligativitatea respectării de către organele abilitate a ordinii în care metodele de comunicare în cauză au fost enumerate. Relevantă, în sensul celor anterior menționate, este și

Decizia nr. 302 din 13 iunie 2013 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 449 din 22 iulie 2013, prin care Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 27 teza întâi și

art. 32 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

privind regimul juridic al contravențiilor, prin raportare la criticile de neconstituționalitate formulate.

În același sens, Curtea constată, de altfel, că formularea textului criticat este cât se poate de clară și explicită, modalitățile de comunicare a actelor menționate fiind prezentate și enumerate nu într-o ordine obligatorie, succesivă, ci într-o formulă alternativă, semnificația conjuncției "sau" neputând duce la altă concluzie.

Potrivit opiniei autorului prezentei excepții, soluția legislativă criticată este similară celei cuprinse în

art. 44 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003

privind Codul de procedură fiscal, în privința căreia Curtea a pronunțat

Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 7 iulie 2011, prin care a constatat că dispozițiile

art. 44 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003

privind Codul de procedură fiscală sunt neconstituționale în măsura în care se interpretează în sensul că organul fiscal emitent poate să procedeze la comunicarea actului administrativ fiscal prin publicitate, cu înlăturarea nejustificată a ordinii de realizare a modalităților de comunicare prevăzute la art. 44 alin. (2) lit. a)-d) din aceeași ordonanță.

Autorul excepției de față formulează, astfel, critici de neconstituționalitate bazate pe argumentele ce au justificat soluția de admitere mai sus indicată, asimilând modalitatea de comunicare prin afișare, cuprinsă la

art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 , cu cea prin publicitate, prevăzută de

Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 .

În privința acestei pretinse similitudini dintre cele două modalități de comunicare a actelor, Curtea a arătat, prin

Decizia nr. 261 din 21 mai 2013 , anterior menționată, că această abordare nu poate fi primită, deoarece dispozițiile

art. 27 teza întâi din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

creează o situație juridică diferită de cea generată prin dispozițiile

art. 44 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 . Astfel, în cazul textului legal examinat, nu este vorba despre folosirea, în mod discreționar, a modalității de comunicare prin afișare la sediul unei autorități publice sau pe o pagină de internet a unei astfel de instituții, care, printre altele, ar avea ca efect aducerea la cunoștința publicului a săvârșirii unei contravenții, așa cum s-ar întâmpla în cazul dispozițiilor

art. 44 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 , modalitate în privința căreia Curtea a reținut, inclusiv prin

Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011 , dar și prin alte decizii anterioare (de exemplu,

Decizia nr. 667 din 30 aprilie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 26 iunie 2009, și

Decizia nr. 891 din 6 iulie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 17 august 2010), că reprezintă o modalitate ultimă și subsidiară de comunicare a actelor administrative fiscale, folosită doar în cazul în care celelalte modalități de comunicare nu au putut fi îndeplinite din motive obiective. Așadar, întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenței Curții Constituționale, atât soluția, cât și considerentele cuprinse în deciziile menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

În continuarea celor reținute în jurisprudența sa în materie, Curtea constată că este util a se remarca faptul că, în practica legislativă, comunicarea actelor de procedură, în general, cunoaște reglementări diferite, nuanțate în funcție de domeniul de activitate, de specificitatea obiectului reglementat și de obiectivele sau scopul actului normativ respectiv. Se poate astfel constata că, în afara unor reguli generale ale procedurilor judiciare, există diferențe și cantitative și de formă în ceea ce privește modalitățile de comunicare ale actelor procedurale în Codul de procedură civilă, în Codul de procedură penală, în Codul de procedură fiscală și chiar în legislația contravențională.

Prin urmare, în situația examinată, de aparentă similitudine între procedura de comunicare a actelor în materie contravențională și fiscală, Curtea constată că aceasta nu poate fi reținută, deoarece specificitatea domeniului fiscal și a procedurilor ce îl însoțesc au determinat soluția adoptată de legiuitor în cuprinsul

art. 44 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003

și au justificat, totodată, soluția pronunțată de Curtea Constituțională prin

Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011 .

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Societatea Comercială "Crisdan" - S.R.L. din Galați în Dosarul nr. 3.805/196/2012 al Tribunalului Brăila - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și constată că dispozițiile

art. 27 teza întâi din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

privind regimul juridic al contravențiilor sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Brăila - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 15 octombrie 2013.