Decizia nr. 55/2026

Elena-Simina Tănăsescu

- președinte

Asztalos Csaba-Ferenc

- judecător

Mihai Busuioc

- judecător

Mihaela Ciochină

- judecător

Cristian Deliorga

- judecător

Dacian-Cosmin Dragoș

- judecător

Dimitrie-Bogdan Licu

- judecător

Laura-Iuliana Scântei

- judecător

Mihaela-Carmen Munteanu

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan Laurențiu Sorescu.

1.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 154 din Codul de procedură civilă , excepție ridicată de Teodor Stan în Dosarul nr. 8.904/280/2016 al Tribunalului Argeș - Secția civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 708D/2021.

2.

La apelul nominal se prezintă autorul excepției, personal și asistat de domnul avocat Alin Fianu, cu împuternicire avocațială depusă la dosar. Lipsesc celelalte părți. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul avocatului autorului excepției, care solicită admiterea acesteia, motivat de faptul că dispozițiile

art. 154 din Codul de procedură civilă

încalcă

art. 21 din Constituție

privind accesul liber la justiție în măsura în care se interpretează în sensul că instanța judecătorească are dreptul de opțiune și poate să procedeze la comunicarea actelor de procedură prin poștă, conform

art. 154 alin. (4) , cu înlăturarea modalității prevăzute de

alin. (1) . Se arată că

art. 154 din Codul de procedură civilă

enumerară modalitățile de comunicare a actelor de procedură, fără să precizeze ordinea în care ar trebui aplicate de instanțe. În mod constant, instanțele judecătorești aplică cu prioritate dispozițiile

art. 154 alin. (4)

în sensul comunicării actelor de procedură prin poștă, cu excluderea de la aplicare a dispozițiilor

alin. (1)

privitoare la comunicarea prin agenții procedurali ai instanței sau prin orice alt salariat al acesteia, deși ultima modalitate presupune comunicarea actului sub semnătură. În ceea ce privește accesul liber la justiție, pentru respectarea acestuia este necesară comunicarea actelor de procedură, pentru ca partea să ia cunoștință de acestea, în prezenta cauză fiind vorba despre hotărârea vătămătoare pentru parte. Se invocă jurisprudența Curții Constituționale, respectiv

Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011 , și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv Hotărârea din 8 ianuarie 2013 pronunțată în Cauza S.C. Raisa M. Shipping - S.R.L. împotriva României.

4.

Având cuvântul, reprezentantul Ministerului Public apreciază că excepția este inadmisibilă față de faptul că susținerile autorului excepției reprezintă aspecte legate de interpretarea și aplicarea legii. Arată că autorul este nemulțumit de modalitatea de comunicare, în condițiile în care aspectele privind citarea rămân în sfera de apreciere a legiuitorului. Se invocă jurisprudența Curții Constituționale, respectiv

Decizia nr. 365 din 28 mai 2019

și

Decizia nr. 346 din 21 septembrie 2004 .

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

5.

Prin Încheierea din 29 decembrie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 8.904/280/2016, Tribunalul Argeș - Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 154 din Codul de procedură civilă . Excepția a fost ridicată de Teodor Stan într-o cauză având ca obiect soluționarea apelurilor declarate împotriva unei sentințe prin care a fost respinsă o plângere în materia fondului funciar.

6.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că dispozițiile

art. 154 din Codul de procedură civilă

sunt neconstituționale în măsura în care se interpretează în sensul că instanța ar avea un drept de opțiune între modalitățile de comunicare, putând recurge direct la comunicarea prin poștă prevăzută la

alin. (4) , fără a proceda, anterior, la citarea prin agenții procedurali ai instanței sau prin orice salariat al acesteia, conform dispozițiilor

alin. (1)

din același articol. Se arată că această ordine a modalității de realizare a comunicării actelor de procedură rezultă din folosirea, în

alin. (4) al art. 154 , a sintagmei „nu este posibilă“, însă în practica instanțelor această ordine nu este respectată. Autorul consideră că interpretarea dispozițiilor

art. 154 din Codul de procedură civilă

în sensul că instanța are dreptul de a opta între modalitățile de comunicare reglementate la

alin. (1)

și

(4)

este neconstituțională, aceasta neavând opțiunea de a dispune modalitatea de comunicare prin intermediul poștei fără a realiza, anterior, comunicarea prin agent procedural sau prin alt salariat al instanței. Rațiunea instituirii ordinii de comunicare are ca scop asigurarea certitudinii că actul de procedură a fost efectiv primit de destinatar, această comunicare reprezentând o garanție a accesului liber la justiție. Comunicarea actului de procedură prin intermediul poștei fără realizarea, anterior, a comunicării prin agent procedural sau alt salariat al instanței dă naștere unei incertitudini cu privire la data comunicării, aceasta reprezentând un impediment în exercitarea dreptului de acces la instanță și în exercitarea dreptului la apărare. Modalitatea de comunicare a sentinței pronunțate de instanța de fond, prin intermediul serviciilor poștale, nu a fost de natură să realizeze comunicarea efectivă către autorul excepției, acesta luând cunoștință de hotărâre ulterior, în momentul consultării dosarului, conform propriilor susțineri.

7.

Cu privire la încălcarea dispozițiilor

art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale se menționează jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv Hotărârea din 8 ianuarie 2013, pronunțată în Cauza S.C. Raisa M. Shipping - S.R.L. împotriva României, Hotărârea din 27 februarie 2018, pronunțată în Cauza Hulpe și alții împotriva României, și Hotărârea din 28 februarie 2017, pronunțată în Cauza Timar și alții împotriva României.

8.

Se arată că prin

Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011 , Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 44 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003

privind Codul de procedură fiscală, constatând că sunt neconstituționale în măsura în care se interpretează în sensul că organul fiscal emitent poate să procedeze la comunicarea actului administrativ fiscal prin publicitate, cu înlăturarea nejustificată a ordinii de realizare a modalităților de comunicare prevăzute la

art. 44 alin. (2)

lit. a)-d) din aceeași ordonanță. Se susține că prezenta excepție, respectiv cauza de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 154 din Codul de procedură civilă , este similară celei dezlegate prin decizia antemenționată și că, în condițiile în care o normă de procedură prevede modalități de comunicare alternative, însă „așezate de legiuitor într-o anumită ordine, această ordine este obligatoriu a fi urmată“.

9.

Tribunalul Argeș - Secția civilă apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată întrucât realizarea comunicării actelor de procedură se poate realiza în oricare dintre modalitățile prevăzute de

art. 154 din Codul de procedură civilă , fără a se încălca prevederile

art. 21 alin. (1)

și

(2) din Constituție , neexistând o ordine în care acestea ar trebui utilizate, iar comunicarea actelor de procedură prin intermediul serviciilor poștale sau de curierat asigură aducerea la cunoștința părții a existenței procesului și a actelor ce îi sunt comunicate.

10.

Potrivit dispozițiilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

11.

Guvernul arată că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 154 din Codul de procedură civilă

este inadmisibilă, având în vedere că aspectele invocate de autorul excepției nu se constituie într-o veritabilă critică de neconstituționalitate, ci reprezintă chestiuni care țin de modul de interpretare și aplicare a legii, a căror soluționare excedează competenței instanței de contencios constituțional. Se menționează jurisprudența Curții Constituționale, respectiv

Decizia nr. 346 din 21 septembrie 2004

și

Decizia nr. 365 din 28 mai 2019 .

12.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile părții prezente, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile

Constituției , precum și

Legea nr. 47/1992, republicată , reține următoarele:

13.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale

art. 1 alin. (2) , ale

art. 2 ,

3 ,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992, republicată , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

14.

Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum reiese din dispozitivul încheierii de sesizare, îl constituie dispozițiile

art. 154 din Codul de procedură civilă . Curtea constată însă că, deși autorul excepției de neconstituționalitate ridică excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor întregului

art. 154 din Codul de procedură civilă , obiectul concret al criticilor de neconstituționalitate nu îl reprezintă întregul text, ci doar

alin. (4)

al articolului menționat. În acest caz devin aplicabile constatările Curții Constituționale din

Decizia nr. 775 din 7 noiembrie 2006 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1006 din 18 decembrie 2006, potrivit cărora Curtea Constituțională trebuie să țină cont de voința reală a părții care a ridicat excepția de neconstituționalitate; în caz contrar, Curtea ar fi ținută de un criteriu procedural strict formal, respectiv indicarea formală de către autorul excepției a textului legal criticat (a se vedea, în acest sens,

Decizia nr. 297 din 27 martie 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 309 din 9 mai 2012).

15.

Prin urmare, Curtea constată că obiect al excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 154 alin. (4) din Codul de procedură civilă , care prevăd următoarele: „(4) În cazul în care comunicarea potrivit

alin. (1)

nu este posibilă, aceasta se va face prin poștă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, în plic închis, la care se atașează dovada de primire/procesul-verbal și înștiințarea prevăzute la

art. 163 .“

16.

Dispozițiile

art. 154 alin. (1) , la care fac trimitere prevederile criticate, au următorul conținut: „(1) Comunicarea citațiilor și a tuturor actelor de procedură se va face, din oficiu, prin agenții procedurali ai instanței sau prin orice alt salariat al acesteia, precum și prin agenți ori salariați ai altor instanțe, în ale căror circumscripții se află cel căruia i se comunică actul.“

17.

În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, dispozițiile legale criticate contravin prevederilor din Constituție cuprinse în

art. 21

- Accesul liber la justiție, astfel cum acesta se interpretează, potrivit

art. 20 alin. (1) din Constituție , prin prisma exigențelor dispozițiilor

art. 6 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și în

art. 24

- Dreptul la apărare și în

art. 129

- Folosirea căilor de atac.

18.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că dispozițiile

art. 154 din Codul de procedură civilă

reglementează organele competente și modalitățile de comunicare a actelor de procedură. Astfel, cu privire la comunicarea actelor de procedură, (i) prin

alin. (1)

se dispune realizarea comunicării, din oficiu, prin agenții procedurali ai instanței sau prin orice alt salariat al acesteia, precum și ai altor instanțe în ale căror circumscripții se află cel căruia i se comunică actul (ii) prin

alin. (4)

se stabilește că, în cazul în care comunicarea potrivit

alin. (1)

nu este posibilă, aceasta se va face prin poștă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, în plic închis, la care se atașează dovada de primire/procesul-verbal și înștiințarea prevăzute la

art. 163 . De asemenea, (iii) potrivit

alin. (5)

comunicarea se poate face și în mod nemijlocit prin executorii judecătorești sau prin servicii de curierat rapid, la cererea părții interesate și pe cheltuiala sa, (iv) precum și de grefa instanței și prin telefax, poștă electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia, dacă partea a indicat instanței datele corespunzătoare în acest scop, această ultimă modalitate fiind reglementată la

alin. (6) .

19.

Curtea reține că în prezenta cauză autorul excepției critică dispozițiile

art. 154 alin. (4) din Codul de procedură civilă , susținând că sunt neconstituționale în măsura în care se interpretează astfel încât instanța ar avea un drept de opțiune între multiplele modalități de comunicare prevăzute de

art. 154 , putând recurge direct la comunicarea prin poștă, prevăzută la

alin. (4) , fără a proceda, anterior, la citarea prin agenții procedurali ai instanței sau prin orice salariat al acesteia, conform dispozițiilor

alin. (1)

al aceluiași articol. Se mai arată că această ordine a modalității de realizare a comunicării actelor de procedură rezultă din folosirea, în

alin. (4) al art. 154 , a sintagmei „nu este posibilă“, însă în practica instanțelor această ordine nu este respectată, încălcându-se astfel dreptul la acces liber la justiție și la exercitarea căilor de atac, autorul considerând că o dovadă în acest sens este faptul că nu a primit sentința instanței de fond comunicată de instanță prin intermediul serviciilor poștale, conform

art. 154 alin. (4) , fără ca anterior să se fi realizat comunicarea prin intermediul agentului procedural sau al salariaților instanței.

20.

Or, din jurisprudența Curții cu privire la norma criticată (a se vedea, în acest sens,

Decizia nr. 586 din 21 septembrie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 967 din 6 decembrie 2017, sau

Decizia nr. 17 din 15 ianuarie 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 654 din 7 august 2019), rezultă că sintagma „nu este posibilă“ prevăzută la

alin. (4)

al

art. 154 din Codul de procedură civilă

indică faptul că imposibilitatea realizării comunicării prin agenții procedurali ai instanței sau prin orice alt salariat al acesteia poate avea multiple cauze, aceasta putând fi determinată nu numai de circumstanțele concrete ale cauzei, ci și de insuficiența personalului instanței cu atribuții în acest sens, în raport cu volumul de activitate al acesteia.

21.

Așadar, competentă să aprecieze asupra existenței sau nu a posibilității unei instanțe judecătorești de a realiza comunicările conform dispozițiilor

alin. (1)

din

art. 154 din Codul de procedură civilă , în dosarele aflate pe rolul acesteia, este însăși instanța respectivă, iar soluțiile dispuse de aceasta sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege inclusiv cu privire la acest aspect. De altfel, autorul excepției de neconstituționalitate a ridicat în fața instanței de apel problema neregularității comunicării sentinței - inclusiv prin înscrierea în fals împotriva procesului-verbal întocmit de agentul care a realizat comunicarea, conform dispozițiilor

art. 163 alin. (5) din Codul de procedură civilă

-, solicitând respingerea excepției tardivității apelului declarat împotriva hotărârii atacate.

22.

Totodată, Curtea observă că susținerile autorului excepției de neconstituționalitate nu vizează neconstituționalitatea textului de lege criticat, ci modul de aplicare a acestui text de către instanța de fond și, în consecință, posibila soluție dată de instanța de apel cu privire la problema tardivității căii de atac exercitate. Or, instanța de contencios constituțional nu este competentă să verifice situațiile concrete în care comunicarea actelor de procedură prin agent procedural sau prin salariații instanței este sau nu posibilă, acesta reprezentând exclusiv apanajul instanței care dispune aceste măsuri ce pot fi, ulterior, verificate și corectate prin exercitarea căilor de atac.

23.

Având în vedere aceste critici, Curtea reține că interpretarea normelor de lege este operațiunea de stabilire a conținutului și a sensului la care acestea se referă și este o etapă absolut necesară în vederea aplicării corecte a legii în situația de fapt concretă din cauză, instanța de judecată fiind ținută să aplice în acest scop metodele de interpretare a normelor juridice. Așa cum a stabilit Curtea Constituțională, în mod constant, în jurisprudența sa, interpretarea legilor este o operațiune rațională, utilizată de orice subiect de drept în vederea aplicării și respectării legii, având ca scop clarificarea înțelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanțele judecătorești interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluționării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de aplicare a legii. Oricât de clar ar fi textul unei dispoziții legale - se arată în Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza C.R. împotriva Regatului Unit, paragraful 34 -, în orice sistem juridic există, în mod inevitabil, un element de interpretare judiciară (a se vedea, în același sens, și

Decizia nr. 600 din 14 aprilie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 395 din 11 iunie 2009, sau

Decizia nr. 360 din 25 martie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 14 mai 2010).

24.

În consecință, problema de drept invocată de autorul excepției de neconstituționalitate și dedusă spre soluționare Curții Constituționale - referitoare la ipotetica obligație a instanței de judecată de a dispune imperativ comunicarea conform dispozițiilor

art. 154 alin. (1) din Codul de procedură civilă

și, abia ulterior, de a opta între celelalte modalități de comunicare a actelor de procedură reglementate în același articol - este în realitate una de interpretare și de aplicare a normelor de lege în cazul concret dedus judecății instanței care a sesizat Curtea Constituțională, ce revine instanței judecătorești. În situația în care interpretarea și aplicarea legii de către instanțele judecătorești sunt neunitare sau sunt necesare dezlegări cu privire la aceasta, competența soluționării acestor probleme revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform dispozițiilor

art. 126 alin. (3) din Constituție , raportate la

art. 514

și

519 din Codul de procedură civilă . De altfel, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin

Decizia nr. 75 din 14 noiembrie 2022 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 3 martie 2023, referitoare la pronunțarea unei hotărâri prealabile privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor

art. 154 alin. (1) ,

(6)

și

(6^1) ,

art. 163 alin. (5) ,

art. 164 alin. (4)

și

art. 175 alin. (1) din Codul de procedură civilă , a admis sesizarea și a stabilit că efectuarea procedurii de citare, în conformitate cu dispozițiile

art. 154 alin. (6) din Codul de procedură civilă , dacă partea a solicitat și a indicat datele corespunzătoare în acest scop, constituie o modalitate principală de comunicare a actelor de procedură, fără a fi condiționată de efectuarea procedurii în format letric, conform dispozițiilor

art. 154 alin. (1)

din același act normativ. Însăși pronunțarea acestei decizii de către instanța supremă în materia comunicării actelor de procedură demonstrează fără niciun dubiu că problema invocată în fața Curții Constituționale este, în realitate, una de interpretare și aplicare a legii.

25.

Curtea observă, de asemenea, că în motivarea excepției de neconstituționalitate autorul a invocat

Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 7 iulie 2011, făcând referire la considerentele de admitere cuprinse în decizie. Anterior pronunțării acestei decizii, Curtea se pronunțase cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 44 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003

privind Codul de procedură fiscală prin

Decizia nr. 667 din 30 aprilie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 26 iunie 2009, și

Decizia nr. 891 din 6 iulie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 17 august 2010. În considerentele

Deciziei nr. 667 din 30 aprilie 2009 , precitată, Curtea a reținut: „constatarea folosirii abuzive a acestui mod de comunicare [n.n. prin publicitate/afișare, conform dispozițiilor

art. 44 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003

privind Codul de procedură fiscală] a actelor administrative este apanajul exclusiv al instanțelor judecătorești, însă deja acest aspect ține de aplicarea și interpretarea legii. Numai instanța de judecată este cea competentă să stabilească dacă comunicarea prin publicitate a actului administrativ fiscal a fost efectuată în condițiile Codului de procedură fiscală.“ Prin urmare, inclusiv în analiza respectivelor dispoziții de procedură fiscală, instanța de contencios constituțional a considerat că este atributul instanțelor judecătorești să verifice și să sancționeze modalitatea de realizare a actelor de procedură de către autoritățile fiscale.

26.

În prezenta cauză face obiectul criticii modalitatea în care instanța judecătorească însăși realizează comunicarea actelor de procedură în dosar prin una dintre modalitățile stabilite de

art. 154 din Codul de procedură civilă , ceea ce presupune un acces direct, neintermediat, la instanță, spre deosebire de situația avută în vedere în deciziile antemenționate, în care se urmărea verificarea modalității de comunicare a actelor de procedură fiscală de către organul fiscal.

27.

Prin urmare, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 154 alin. (4) din Codul de procedură civilă , astfel cum a fost formulată, este inadmisibilă.

28.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , al

art. 1 - 3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 154 alin. (4) din Codul de procedură civilă , excepție ridicată de Teodor Stan în Dosarul nr. 8.904/280/2016 al Tribunalului Argeș - Secția civilă.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Argeș - Secția civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 22 ianuarie 2026.