Decizia nr. 498/2023

Marian Enache

- președinte

Mihaela Ciochină

- judecător

Cristian Deliorga

- judecător

Dimitrie-Bogdan Licu

- judecător

Laura-Iuliana Scântei

- judecător

Elena-Simina Tănăsescu

- judecător

Varga Attila

- judecător

Ionița Cochințu

- magistrat-asistent

1.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 123 alin. (12) din Legea nr. 85/2014

privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, excepție ridicată de Societatea Tehnic-Asist - S.R.L. din satul Cătămărăști Deal, comuna Mihai Eminescu, județul Botoșani, prin administrator judiciar Management Reorganizare Lichidare Iași SPRL din Iași, în Dosarul nr. 2.467/40/2018/a1 al Tribunalului Botoșani - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 370D/2019.

2.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 25 mai 2023, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Brezeanu, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, când, în temeiul prevederilor

art. 57

și ale

art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, Curtea a dispus amânarea soluționării cauzei pentru data de 14 iunie 2023, apoi, după caz, în temeiul dispozițiilor

art. 58 alin. (1) teza întâi , ale

art. 57

și ale

art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 , a dispus amânarea soluționării cauzei pentru datele de 28 iunie 2023, 12 iulie 2023, 20 septembrie 2023 și, respectiv, 3 octombrie 2023, când a pronunțat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

3.

Prin Încheierea din 17 ianuarie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 2.467/40/2018/a1, Tribunalul Botoșani - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 123 alin. (12) din Legea nr. 85/2014

privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, excepție ridicată de Societatea Tehnic-Asist - S.R.L. din satul Cătămărăști Deal, comuna Mihai Eminescu, județul Botoșani, prin administrator judiciar Management Reorganizare Lichidare Iași SPRL din Iași, într-o cauză întemeiată pe dispozițiile

Legii nr. 85/2014 .

4.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că, în ceea ce privește denunțarea unui contract în materie civilă, prevederile criticate creează o discriminare, pe de o parte, între părțile acestuia, respectiv între cocontractanții și finanțatorul unui contract de leasing, întrucât această procedură are loc în funcție de natura contractului, fiind diferită atunci când în discuție este denunțarea unui contract de leasing financiar. Pe de altă parte, discriminarea se creează și între debitor și finanțatorul unui contract de leasing, întrucât debitorul, care este parte a unui contract de leasing financiar, este lipsit de dreptul de a continua acest contract dacă finanțatorul său nu este de acord cu menținerea contractului de leasing financiar. Practic, prin prevederile criticate, legiuitorul recunoaște, în mod explicit, faptul că numai o parte a contractului, respectiv o societate de leasing, poate să mențină sau să denunțe un contract aflat în derulare la data deschiderii procedurilor de insolvență, chiar dacă debitorul și administratorul judiciar și-au exprimat intenția de continuare a contractului respectiv și și-au asumat anumite obligații de plată stabilite prin contract. Astfel, debitorul se află în imposibilitatea menținerii contractului în discuție, fiind lipsit și de mecanismele apărării drepturilor și intereselor sale legitime ce decurg dintr-un asemenea contract derulat până la momentul intrării în insolvență, chiar și în condițiile în care a respectat obligațiile de plată. În acest context se învederează că, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului, legea trebuie să fie accesibilă justițiabilului și previzibilă în ceea ce privește efectele sale, iar pentru realizarea acestor aspecte legea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul în care reglementează, ținând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecție adecvată împotriva arbitrarului, mai ales că, potrivit principiului proporționalității, orice măsură luată trebuie să fie adecvată, necesară și să reflecte un just echilibru între interesele concrete avute în vedere. Față de această împrejurare, se menționează că revine Curții Constituționale rolul de a stabili dacă normele criticate îndeplinesc aceste cerințe.

5.

Tribunalul Botoșani - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, având în vedere jurisprudența Curții Constituționale cu privire la principiul egalității, arată că acesta presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite și, prin urmare, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice. Or, prevederile în discuție creează numai în aparență o situație discriminatorie între creditorii care au calitatea de finanțatori în baza unui contract de leasing și ceilalți creditori, deoarece, chiar dacă

art. 123 alin. (12) din Legea nr. 85/2014

instituie un tratament diferit în privința procedurii de denunțare a contractelor aflate în derulare la data deschiderii procedurii de insolvență, opțiunea finanțatorului de a denunța contractul de leasing nu este una arbitrară, urmând să fie exprimată cu respectarea condiției stipulate la

art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014

referitoare la situația contractului în discuție și care nu trebuie să fi fost executat în totalitate ori substanțial de toate părțile implicate, condiție prin care nu s-a derogat prin reglementarea supusă controlului de constituționalitate. Față de această împrejurare, instanța opinează că dispozițiile

art. 123 alin. (12) din Legea nr. 85/2014

sunt constituționale în măsura în care sunt interpretate în sensul că opțiunea finanțatorului de a denunța contractul este ținută de respectarea condiției prevăzute la

art. 123 alin. (1)

din aceeași lege, potrivit căruia contractul trebuie să nu fi fost executat în totalitate ori substanțial de toate părțile implicate.

6.

Potrivit dispozițiilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

7.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile

Constituției , precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

8.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale

art. 1 alin. (2) , ale art. 2 , 3 ,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze prezenta excepție.

9.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 123 alin. (12) din Legea nr. 85/2014

privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 25 iunie 2014, care au următorul cuprins: „(12) Prin excepție de la prevederile alin. (1) teza I, în cazul contractului de leasing financiar, dacă finanțatorul nu își exprimă, în termen de 3 luni de la data deschiderii procedurii, acordul expres pentru menținerea contractului, acesta se consideră denunțat la data expirării acestui termen. În cazul care, în același termen, finanțatorul transmite administratorului judiciar o notificare prin care i se cere să denunțe contractul, acesta se consideră denunțat la expirarea unui termen de 30 de zile de la data recepționării notificării de către administratorul judiciar. În vederea maximizării averii debitorului, lichidatorul judiciar poate să denunțe orice contract de leasing financiar, contractul considerându-se denunțat la data notificării denunțării de către administratorul judiciar/lichidatorul judiciar.“ Dispozițiile

art. 123 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 85/2014 , la care fac referire prevederile criticate, au următorul cuprins: „(1) Contractele în derulare se consideră menținute la data deschiderii procedurii,

art. 1.417 din Legea nr. 287/2009 , republicată, cu modificările ulterioare, nefiind aplicabil.“ De asemenea, prevederile antereferite, cuprinse în

art. 1.417 din Codul civil , republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 15 iulie 2011, au următorul cuprins: „(1) Debitorul decade din beneficiul termenului dacă se află în stare de insolvabilitate sau, după caz, de insolvență declarată în condițiile legii, precum și atunci când, cu intenție sau dintr-o culpă gravă, diminuează prin fapta sa garanțiile constituite în favoarea creditorului sau nu constituie garanțiile promise. (2) În sensul prevederilor alin. (1), starea de insolvabilitate rezultă din inferioritatea activului patrimonial ce poate fi supus, potrivit legii, executării silite, față de valoarea totală a datoriilor exigibile. Dacă prin lege nu se prevede altfel, această stare se constată de instanță, care, în acest scop, poate ține seama de anumite împrejurări, precum dispariția intempestivă a debitorului, neplata unor datorii devenite scadente, declanșarea împotriva sa a unei proceduri de executare silită și altele asemenea. (3) Decăderea din beneficiul termenului poate fi cerută și atunci când, din culpa sa, debitorul ajunge în situația de a nu mai satisface o condiție considerată esențială de creditor la data încheierii contractului. În acest caz, este necesar să se fi stipulat expres caracterul esențial al condiției și posibilitatea sancțiunii decăderii, precum și să fi existat un interes legitim pentru creditor să considere condiția respectivă drept esențială.“

10.

În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții legale sunt invocate prevederile constituționale ale

art. 16

- Egalitatea în drepturi și ale

art. 21

- Accesul liber la justiție. Totodată, având în vedere motivarea autoarei excepției de neconstituționalitate cuprinsă în notele scrise, prin care face referire la faptul că legea trebuie să fie accesibilă și previzibilă în ceea ce privește efectele sale și la faptul că normele criticate conduc la îndepărtarea principiului unicității, imparțialității și egalității justițiabililor în fața legii, precum și

Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012, Curtea reține ca temeiuri constituționale și

art. 1 alin. (5)

- Principiul legalității (în componenta privind calitatea legii) și

art. 124

- Înfăptuirea justiției. De asemenea, în coroborare cu dispozițiile constituționale sunt menționate și prevederile

art. 6

- Dreptul la un proces echitabil și ale

art. 14 -

Interzicerea discriminării din

Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

11.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că, potrivit

Legii nr. 85/2014 , scopul procedurilor de prevenire a insolvenței și de insolvență este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului, cu acordarea, atunci când este posibil, a șansei de redresare a activității acestuia și la baza căreia stau anumite principii, cum ar fi: (i) maximizarea gradului de valorificare a activelor și de recuperare a creanțelor, (ii) acordarea către debitori a unei șanse de redresare eficientă și efectivă a afacerii, fie prin intermediul procedurilor de prevenire a insolvenței, fie prin procedura de reorganizare judiciară, pentru menținerea activității economice și protejarea locurilor de muncă, prin accesul efectiv al debitorului la mijloace de avertizare timpurie, prin intermediul procedurilor de prevenire a insolvenței sau prin procedura de reorganizare judiciară, fără a aduce atingere altor soluții de redresare, (iii) asigurarea unui tratament egal al creditorilor de același rang, (iv) recunoașterea drepturilor existente ale creditorilor și respectarea ordinii de prioritate a creanțelor, având la bază un set de reguli clar determinate și uniform aplicabile, (v) asigurarea accesului la surse de finanțare în procedurile de prevenire a insolvenței, în perioada de observație și de reorganizare, cu crearea unui regim adecvat pentru protejarea acestor creanțe, și care sunt aplicabile în diferite etape ale acestor proceduri.

12.

De asemenea, Curtea observă că procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență se desfășoară în diferite etape, având reglementări specifice atât aferente fiecăreia dintre ele, cât și comune, aplicabile pe întreg parcursul acestor proceduri. Astfel, în acest context, Curtea reține că prevederile

art. 123 alin. (12) din Legea nr. 85/2014 , criticate în prezenta cauză, fac parte din titlul II - Procedura insolvenței, capitolul I - Dispoziții comune, secțiunea a 5-a - Situația unor acte juridice ale debitorului, iar

art. 123 din această lege , în ansamblul său, stabilește regimul juridic al contractelor în derulare, în general, și reglementează situația celor în care este angrenat debitorul la deschiderea procedurii insolvenței, cu anumite particularități, întrucât, la momentul deschiderii procedurii insolvenței, debitorul este implicat într-un ansamblu de activități economice cu diferiți parteneri, care sunt materializate prin contracte în derulare.

13.

Potrivit

art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 , în vederea creșterii la maximum a valorii averii debitorului, administratorul judiciar/lichidatorul judiciar poate să denunțe, într-un termen de prescripție de 3 luni de la data deschiderii procedurii, orice contract, închirierile neexpirate, alte contracte pe termen lung, atât timp cât aceste contracte nu au fost executate în totalitate ori substanțial de către toate părțile implicate. Astfel, potrivit reglementării antereferite, practicianul în insolvență, autorizat în condițiile legii și desemnat să exercite atribuțiile prevăzute de lege sau stabilite de instanța judecătorească, este cel îndrituit să aprecieze asupra asumării sau denunțării contractului, după o evaluare a rentabilității contractului din punct de vedere economic și o evaluare juridică a efectelor denunțării, având în vedere posibilitatea cocontractantului de a formula cerere de despăgubire pentru prejudiciul suferit ca urmare a încetării intempestive a efectelor contractului. Întrucât, potrivit

art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 , dreptul de apreciere asupra îndeplinirii condițiilor legale și asupra oportunității menținerii sau denunțării contractului aparține practicianului în insolvență, aceasta implică o responsabilitate sporită a acestuia. Denunțarea contractului este o opțiune, iar nu o obligație a administratorului/lichidatorului judiciar care poate fi exercitată într-un termen de prescripție de 3 luni de la data deschiderii procedurii și cu scopul creșterii la maximum a valorii averii debitorului, în timp ce menținerea contractului de către administratorul/lichidatorul judiciar presupune asumarea executării obligațiilor debitorului pe viitor. Tocmai de aceea, pentru o mai accentuată responsabilizare a practicianului în insolvență desemnat să exercite atribuțiile prevăzute de lege sau stabilite de instanța judecătorească, în această reglementare s-a prevăzut că atunci când optează pentru menținerea contractului, „administratorul judiciar/lichidatorul judiciar precizează trimestrial, în cadrul rapoartelor de activitate, dacă debitorul dispune de fondurile bănești necesare achitării contravalorii bunurilor sau prestațiilor furnizate de cocontractant“ [ art. 123 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 ]. Așadar,

art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014

stabilește pentru aceste contracte un regim particular, considerându-le menținute la data deschiderii procedurii, prin această reglementare legiuitorul subliniind caracterul special și derogatoriu al procedurii prevăzute de legislația privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, înlăturând expres de la aplicare dispozițiile

art. 1.417 din Codul civil , care stabilesc decăderea din beneficiul termenului.

14.

Curtea reține că, în ceea ce privește menținerea/ denunțarea contractelor de leasing financiar, prin

art. 123 alin. (12) din Legea nr. 85/2014 , legiuitorul instituie o excepție de la regula menținerii contractelor potrivit alin. (1) teza I și stabilește condiția existenței acordului expres al finanțatorului pentru menținerea contractului de leasing financiar, în lipsa exprimării acestui acord în termen de 3 luni de la data deschiderii procedurii, contractul fiind considerat denunțat la data expirării acestui termen. Administratorul judiciar/lichidatorul judiciar păstrează posibilitatea de a denunța orice contract de leasing financiar în vederea maximizării averii debitorului, contractul considerându-se denunțat la data notificării denunțării de către administratorul judiciar/lichidatorul judiciar [ art. 123 alin. (12) teza finală ]. Așadar, chiar și în cazul în care administratorul judiciar/lichidatorul judiciar optează pentru menținerea unui contract de leasing financiar, este necesar acordul expres al finanțatorului. În schimb, în cazul denunțării contractului de către administratorul judiciar/lichidatorul judiciar, finanțatorul nu poate opune propria manifestare de voință în sensul menținerii contractului, acesta fiind considerat denunțat la data notificării denunțării de către administratorul judiciar/lichidatorul judiciar.

15.

Față de această împrejurare, autoarea excepției de neconstituționalitate consideră că o asemenea modalitate de reglementare este neconstituțională, deoarece este încălcat principiului legalității, în special în ceea ce privește criteriile de calitate a legii, și conduce la o discriminare între părțile contractului de leasing financiar, prin prisma faptului că debitorul se află în imposibilitatea menținerii contractului în discuție, context în care apreciază că este lipsit și de mecanismele apărării drepturilor și intereselor sale legitime ce decurg dintrun asemenea contract derulat până la momentul intrării în insolvență, chiar și în condițiile în care a respectat obligațiile de plată.

16.

În ceea ce privește principiul legalității, cuprins în

art. 1 alin. (5) din Constituție , potrivit căruia „în România, respectarea

Constituției , a supremației sale și a legilor este obligatorie“, Curtea, având în vedere dezvoltarea jurisprudențială în materie, învederează că acesta cuprinde anumite exigențe ce țin de principiul legalității, de asigurarea interpretării unitare a legii, de calitatea legii (căreia i se subsumează claritatea, precizia, previzibilitatea și accesibilitatea legii), de principiul securității juridice care consacră securitatea juridică a persoanei și a raporturilor juridice, concept care se definește ca un complex de garanții de natură sau cu valențe constituționale inerente statului de drept, în considerarea cărora legiuitorul are obligația constituțională de a asigura atât o stabilitate firească dreptului, cât și valorificarea în condiții optime a drepturilor și a libertăților fundamentale (a se vedea

Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 1 octombrie 2018, paragraful 68). Având în vedere principiul generalității legilor, atât Curtea Constituțională, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului au arătat că poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală și o anumită suplețe poate chiar să se dovedească de dorit, suplețe care nu trebuie să afecteze, însă, previzibilitatea legii ( Decizia nr. 363 din 7 mai 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 6 iulie 2015, paragrafele 16-20 și 26; Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunțată în Cauza Leempoel & S.A. ED. Cine Revue împotriva Belgiei, paragraful 59). Mai mult, dreptul, ca operă a legiuitorului, nu poate fi exhaustiv, însă, pe baza principiilor aplicabile sistemului de drept, acesta lasă posibilitatea persoanelor îndrituite într-un anumit domeniu să interpreteze legea și recunoaște judecătorului competența de a tranșa ceea ce a scăpat atenției legiuitorului, printr-o interpretare judiciară, cauzală a normei. Sensul legii nu este dat pentru totdeauna în momentul creării ei, ci trebuie să se admită că adaptarea conținutului legii se face pe cale de interpretare - ca etapă a aplicării normei juridice la cazul concret. Astfel interpretarea autentică, legală, poate constitui o premisă a bunei aplicări a normei juridice, prin faptul că dă o explicație corectă înțelesului, scopului și finalității acesteia, însă legiuitorul nu poate și nu trebuie să prevadă totul. În concret, orice normă juridică, ce urmează să fie aplicată pentru rezolvarea unui caz concret, urmează să fie interpretată de subiecții de drept dintro anumită materie, precum și de instanțele judecătorești (interpretare judiciară și cazuală) pentru a emite un act de aplicare legal (în acest sens a se vedea, spre exemplu,

Decizia nr. 489 din 30 iunie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 661 din 29 august 2016).

17.

În ceea ce privește principiul egalității în drepturi, Curtea Constituțională a reținut într-o jurisprudență constantă, începând cu

Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, că acesta presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. Ca urmare, situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rațional (a se vedea, cu titlu exemplificativ,

Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, sau

Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 2 septembrie 2014, paragraful 55). De asemenea, principiul egalității în drepturi nu înseamnă uniformitate, încălcarea principiului egalității și nediscriminării existând atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite ( Decizia nr. 20 din 24 ianuarie 2002 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 243 din 10 aprilie 2002,

Decizia nr. 156 din 15 mai 2001 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 339 din 26 iunie 2001,

Decizia nr. 310 din 7 mai 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 663 din 9 august 2019). Nesocotirea principiului egalității are drept consecință neconstituționalitatea discriminării care a determinat, din punct de vedere normativ, încălcarea principiului. Curtea a mai stabilit că discriminarea se bazează pe noțiunea de „excludere de la un drept“ ( Decizia Curții Constituționale nr. 62 din 21 octombrie 1993 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 25 februarie 1994), iar remediul constituțional specific, în cazul constatării neconstituționalității discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului ( Decizia nr. 685 din 28 iunie 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 470 din 11 iulie 2012). În același sens este și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat, în aplicarea prevederilor

art. 14 din Convenția

privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale privind interzicerea discriminării, că reprezintă o încălcare a acestor prevederi orice diferență de tratament săvârșită de stat între indivizi aflați în situații analoage, fără o justificare obiectivă și rezonabilă. Mai mult decât atât, pentru ca o problemă să apară în temeiul

art. 14

trebuie să existe o diferență în tratamentul persoanelor în analoage sau clar similare (Hotărârea din 13 iunie 1979, pronunțată în Cauza Marckx împotriva Belgiei, Hotărârea din 13 noiembrie 2007, pronunțată în Cauza D.H. și alții împotriva Republicii Cehe, paragraful 175, Hotărârea din 29 aprilie 2008, pronunțată în Cauza Burden împotriva Regatului Unit, paragraful 60, Hotărârea din 16 martie 2010, pronunțată în Cauza Carson și alții împotriva Regatului Unit, paragraful 61).

18.

Or, având în vedere considerentele de principiu mai sus enunțate cu privire la

art. 1 alin. (5)

și

art. 16 din Constituție , mai întâi, Curtea reține că, potrivit

Ordonanței Guvernului nr. 51/1997

privind operațiunile de leasing și societățile de leasing, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 9 din 12 ianuarie 2000, operațiunile de leasing sunt acelea prin care o parte, denumită locator/finanțator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosință asupra unui bun (bunuri imobile prin natura lor sau care devin imobile prin destinație, precum și bunuri mobile, aflate în circuitul civil, cu excepțiile prevăzute de lege), al cărui proprietar este, celeilalte părți, denumită locatar/utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăți periodice, denumită rată de leasing, iar la sfârșitul perioadei de leasing locatorul/finanțatorul se obligă să respecte dreptul de opțiune al locatarului/utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing fără a schimba natura leasingului ori de a înceta raporturile contractuale. Locatarul/ Utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului înainte de sfârșitul perioadei de leasing, dar nu mai devreme de 12 luni, dacă părțile convin astfel și dacă achită toate obligațiile asumate prin contract [ art. 1 alin. (1)

și

(2)] . Contractul de leasing se încheie în scris și trebuie să cuprindă, pe lângă părțile contractante, cel puțin următoarele elemente: a) clauza privind definirea contractului de leasing ca leasing financiar sau operațional; b) denumirea bunului care face obiectul contractului de leasing și caracteristicile de identificare a acestuia; c) valoarea exactă a sumelor ratelor lunare de leasing și data exactă de plată a acestora; d) perioada de utilizare în sistem de leasing a bunului; e) clauza privind obligația asigurării bunului; f) valoarea totală a contractului de leasing, iar contractul de leasing financiar trebuie să cuprindă, pe lângă elementele antereferite, și următoarele elemente: (i) valoarea de intrare a bunului; (ii) valoarea reziduală a bunului convenită de părți, când este cazul; (iii) valoarea avansului; (iv) rata de leasing ( art. 6

și

art. 7 din Ordonanța Guvernului nr. 51/1997 ).

19.

De asemenea, Curtea reține că acest tip de contract - contractul de leasing financiar - este definit și în dispozițiile titlului I - Dispoziții generale,

capitolul III - Definiții din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 688 din 10 septembrie 2015, la art. 7, cu denumirea marginală Definiții ale termenilor comuni, pct. 7, ca fiind orice contract de leasing care îndeplinește cel puțin una dintre următoarele condiții: a) riscurile și beneficiile dreptului de proprietate asupra bunului care face obiectul leasingului sunt transferate utilizatorului la momentul la care contractul de leasing produce efecte; b) contractul de leasing prevede expres transferul dreptului de proprietate asupra bunului ce face obiectul leasingului către utilizator la momentul expirării contractului; c) utilizatorul are opțiunea de a cumpăra bunul la momentul expirării contractului, iar valoarea reziduală exprimată în procente este mai mică sau egală cu diferența dintre durata normală de funcționare maximă și durata contractului de leasing, raportată la durata normală de funcționare maximă, exprimată în procente; d) perioada de leasing depășește 80% din durata normală de funcționare maximă a bunului care face obiectul leasingului; în înțelesul acestei definiții, perioada de leasing include orice perioadă pentru care contractul de leasing poate fi prelungit; e) valoarea totală a ratelor de leasing, mai puțin cheltuielile accesorii, este mai mare sau egală cu valoarea de intrare a bunului. Totodată, Curtea observă că în virtutea dispozițiilor

art. 14 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 93/2009

privind instituțiile financiare nebancare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 21 aprilie 2009, leasingul financiar este circumscris activităților de creditare, respectiv unui contract de credit.

20.

Referitor la contractul de leasing operațional, Curtea învederează că, potrivit Codului fiscal, acesta este orice contract de leasing încheiat între locator și locatar, care transferă locatarului riscurile și beneficiile dreptului de proprietate, mai puțin riscul de valorificare a bunului la valoarea reziduală, și care nu îndeplinește niciuna dintre condițiile prevăzute la

art. 7 pct. 7 lit. b )- e) din Codul fiscal , mai sus menționate; riscul de valorificare a bunului la valoarea reziduală există atunci când opțiunea de cumpărare nu este exercitată la începutul contractului sau când contractul de leasing prevede expres restituirea bunului la momentul expirării contractului ( art. 7 pct. 8 din Legea nr. 227/2015) .

21.

Din evaluarea cadrului legislativ antereferit în materie reiese că acest tip de contract - contractul de leasing - este un contract special ce împrumută diferite elemente de la alte contracte prevăzute de alte instituții juridice, spre exemplu, contractul de locațiune, promisiunea unilaterală de vânzare, contractul de vânzare-cumpărare, dar care prezintă și numeroase elemente specifice, care nu permit asimilarea cu un alt contract.

22.

În acest context, Curtea observă că prevederile

Legii nr. 85/2014

reglementează, distinct de cele cuprinse în

Ordonanța Guvernului nr. 51/1997 , chestiuni ce țin de regimul juridic al contractelor de leasing și al creanțelor aferente în situația în care intervine procedura insolvenței, respectiv au în vedere mai multe aspecte legate de contractele de leasing financiar, în funcție de momentul temporal în care se regăsește derularea acestuia, astfel: (i) contracte reziliate anterior deschiderii procedurii insolvenței -

art. 105 alin. (3) ; (ii) contracte în derulare la data deschiderii procedurii și menținute -

art. 105 alin. (4) ; (iii) contracte în derulare la data deschiderii procedurii: menținerea de către practicianul în insolvență, cu acordul finanțatorului -

art. 123 alin. (12) teza întâi ; denunțarea de către practicianul în insolvență -

art. 123 alin. (12) teza a treia ; denunțarea de către finanțator -

art. 123 alin. (12) teza a doua ; rezilierea contractului de către finanțator -

art. 123 alin. (11) .

23.

Curtea observă că în sensul celor de mai sus precizate sunt prevederile

art. 105 din Legea nr. 85/2014 , care fac parte din titlul II - Procedura insolvenței, capitolul I - Dispoziții comune, secțiunea a 4-a - Primele măsuri. Întocmirea tabelului de creanțe. Contestațiile. În concret, dispozițiile

art. 105 alin. (3)

și

(4) din Legea nr. 85/2014

circumscriu regimul juridic al creanțelor provenite din contractele de leasing în procedura insolvenței și prevăd, pe de o parte, procedura de înscriere la masa pasivă a creanței locatorului din leasingul operațional și, pe de altă parte, procedura de înscriere la masa pasivă a creanței finanțatorului din leasingul financiar.

24.

Așadar, Curtea reține că

Legea nr. 85/2014

conține norme exprese cu privire la tratamentul aplicabil contractelor de leasing și creanțelor aferente acestor tipuri de contracte, respectiv: regimul creanțelor ce provin din contracte de leasing reziliate înainte de data deschiderii procedurii insolvenței; denunțarea contractelor de leasing; modalitatea în care un contract de leasing în derulare poate înceta în contextul dat; menținerea contractului de leasing financiar în derulare la data deschiderii procedurii; denunțarea contractului de leasing; problema transferului dreptului de proprietate asupra bunului ce face obiectul contractului de leasing; notificările necesare și termenele în care se poate denunța contractul de leasing; regimul creanțelor aferente contractelor de leasing; modul de înscriere a creanțelor rezultând din contractele de leasing în tabelul creanțelor; situația unor rate neachitate și înscrierea acestora în tabelul de creanțe; rezilierea contractului de leasing de către finanțator etc.

25.

Ca atare, reiterând cele mai sus expuse, Curtea învederează că atât scopul normelor privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, respectiv instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului, cu acordarea, atunci când este posibil, a șansei de redresare a activității acestuia, cât și necesitatea maximizării averii debitorului au impus, în virtutea principiilor constituționale ale libertății economice, protecției concurenței loiale și creării cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție, reglementarea unor principii care stau la baza tratamentului juridic al contractelor în derulare, în general, instituindu-se prin

art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014

regula menținerii de drept a contractelor în derulare la data deschiderii procedurii, continuarea acestora neputând fi întreruptă pentru motivul deschiderii procedurii sau pentru obligații neîndeplinite anterior datei deschiderii procedurii. Cu titlu particular, în cazul contractelor de leasing financiar în care locatorul/finanțatorul păstrează dreptul de proprietate (nuda proprietate) asupra bunului cedat în folosința locatarului/utilizatorului, tot în vederea maximizării averii debitoarei a fost reglementat dreptul administratorului judiciar/lichidatorului judiciar de a denunța orice contract de leasing financiar, contractul considerându-se denunțat la data notificării denunțării de către administratorul judiciar/lichidatorul judiciar, astfel cum prevăd dispozițiile

art. 123 alin. (12) teza finală din Legea nr. 85/2014 . Față de această împrejurare, Curtea constată că, astfel cum reiese din coroborarea prevederilor legale mai sus menționate, în cazul contractelor de leasing financiar în derularea cărora intervine procedura insolvenței, prin

art. 123 alin. (12) din Legea nr. 85/2014

se instituie, pentru cazul nedenunțării contractului de către administratorul judiciar/lichidatorul judiciar și în scopul menținerii contractului, condiția existenței acordului expres al finanțatorului. În lipsa acordului pentru menținerea contractului, care să fie exprimat de finanțator în termen de 3 luni de la data deschiderii procedurii, contractul se consideră denunțat la data expirării acestui termen chiar dacă ar exista opțiunea administratorului judiciar/lichidatorului judiciar pentru continuarea contractului. Așadar, Curtea reține că, din analiza normelor legale în discuție, în cazul leasingului financiar pot să apară diferite situații de continuare/denunțare a contractului de leasing financiar: (i) menținerea contractului de leasing (în măsura în care se obține acordul expres al finanțatorului în acest sens în termen de 3 luni de la deschiderea procedurii, iar administratorul judiciar/lichidatorul judiciar nu denunță contractul); (ii) denunțarea de drept la expirarea unui termen de 3 luni de la data deschiderii procedurii (dacă finanțatorul nu șia exprimat acordul expres pentru menținerea contractului); (iii) denunțarea la inițiativa finanțatorului înainte de expirarea termenului de 3 luni de la deschiderea procedurii (dacă finanțatorul transmite administratorului judiciar o notificare prin care îi cere să denunțe contractul; acesta se consideră denunțat la expirarea unui termen de 30 de zile de la data recepționării notificării); (iv) denunțarea de către administratorul judiciar/lichidatorul judiciar a contractului în temeiul prerogativei de denunțare a oricărui contract în derulare.

26.

Or, Curtea reține că prevederile criticate cuprinse în

Legea nr. 85/2014

sunt în consonanță cu cele care reglementează regimul juridic al contractelor de leasing, întrucât, potrivit

art. 13 din Ordonanța Guvernului nr. 51/1997 : (i) drepturile locatorului/finanțatorului asupra bunului utilizat în baza unui contract de leasing sunt opozabile judecătorului-sindic, în situația în care locatarul/utilizatorul se află în reorganizare judiciară și/sau faliment, în conformitate cu prevederile legale în materie; (ii) dacă locatarul/utilizatorul se află în dizolvare și/sau lichidare, dispozițiile alin. (1) se aplică și lichidatorului numit potrivit

Legii societăților nr. 31/1990 , republicată, cu modificările ulterioare; (iii) drepturile locatarului/utilizatorului asupra bunului utilizat în baza unui contract de leasing sunt opozabile judecătorului-sindic și creditorilor în situația în care locatorul/finanțatorul se află în reorganizare judiciară și/sau faliment, în conformitate cu prevederile legale în materie; (iv) dacă locatorul/finanțatorul se află în dizolvare și/sau lichidare, dispozițiile alin. (3) se aplică și lichidatorului numit potrivit

Legii nr. 31/1990 , republicată, cu modificările ulterioare; (v) în cazurile prevăzute la alin. (3) și (4), drepturile locatarului/utilizatorului prevăzute de

Ordonanța Guvernului nr. 51/1997

și cele stipulate în contractul de leasing vor urmări bunul aflat în proprietatea oricărui dobânditor al acestuia, în condițiile în care au fost respectate întocmai drepturile locatorului/finanțatorului.

27.

Față de această împrejurare, având în vedere natura juridică a contractului de leasing financiar, în care locatorul/finanțatorul rămâne proprietarul bunului sub promisiunea de a-l vinde utilizatorului la sfârșitul perioadei de leasing potrivit opțiunii acestuia, Curtea observă că dispozițiile

art. 123 alin. (12)

dau efectivitate dispozițiilor cuprinse în Legea fundamentală cu privire la respectarea și ocrotirea dreptului de proprietate privată, întrucât, potrivit

art. 44 alin. (1) din Constituție , legiuitorul este în drept să stabilească conținutul și limitele dreptului de proprietate. De principiu, aceste limite au în vedere obiectul dreptului de proprietate și atributele acestuia și se instituie în vederea apărării intereselor sociale și economice generale sau pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale altor persoane, legiuitorul având competența de a stabili cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepțiunea principială conferită de Constituție, în așa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecți de drept (pentru identitate de rațiune, a se vedea

Decizia nr. 59 din 17 februarie 2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 203 din 9 martie 2004, sau

Decizia nr. 19 din 8 aprilie 1993 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 24 mai 1993).

28.

Ca atare, având în vedere natura juridică a contractului de leasing financiar, care este diferită de a altor tipuri de contracte, precum și faptul că printr-un contract de leasing financiar este păstrat de către finanțator dreptul de proprietate sub forma nudei proprietăți asupra bunului, fiind transmise utilizatorului doar posesia și folosința bunului, nu se poate reține pretinsa încălcare a dispozițiilor

art. 1 alin. (5)

și

art. 16 din Constituție

prin prisma criticilor formulate, întrucât dispozițiile supuse controlului de constituționalitate constituie o veritabilă garanție a dreptului de proprietate deținut de finanțator care, nefiind un creditor privilegiat precum creditorul ipotecar sau vânzătorul unui bun cu drept de ipotecă legală asupra prețului/restului de preț neplătit, și neavând nici posesia bunului dat în leasing, trebuie să aibă posibilitatea legală de a cunoaște și accepta modificarea intervenită ulterior încheierii contractului de leasing în situația financiară a locatarului/utilizatorului, care a dus la deschiderea procedurii insolvenței, și, în consecință, de a avea dreptul să își exprime acordul pentru continuarea contractului cu locatarul/utilizatorul aflat în insolvență, asumându-și implicit un eventual risc contractual determinat de neplata ratelor de leasing. Așadar, prevederile criticate ale

art. 123 alin. (12)

nu trebuie privite în mod singular, ci în coroborare cu întreg ansamblul legislativ în materia contratelor de leasing prin care sunt învederate în mod concret situațiile și efectele ce ar rezulta dintr-o posibilă aplicare a procedurilor de prevenire a insolvenței și de insolvență asupra societății debitoare care este parte a unui contract de leasing financiar în care părțile nu se află obiectiv în aceeași situație juridică de egalitate.

29.

În ceea ce privește dispozițiile

art. 21 din Constituție , menționate în susținerea excepției de neconstituționalitate, Curtea reține că procedura insolvenței este o procedură execuțională, concursuală și colectivă desfășurată sub controlul de legalitate al judecătorului-sindic și în care drepturile procesuale ale debitoarei și ale creditorilor nu sunt identice în considerarea intereselor lor diferite. Prin urmare, limitarea unor drepturi ale debitoarei în procedura insolvenței nu poate fi considerată o situație discriminatorie sau dezavantajoasă pentru debitoare față de ceilalți participanți la procedură, nici o restrângere a dreptului de acces liber la justiție, aspect reținut și prin

Decizia nr. 1 din 20 ianuarie 2020 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 147 din 25 februarie 2020. Prevederile

art. 21 din Constituție

garantează dreptul părților de acces liber la justiție, precum și dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, constituind valorificarea explicită a prevederilor

art. 6 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Dreptul de acces liber la justiție presupune dreptul oricărei persoane de a se adresa instanțelor de judecată pentru apărarea drepturilor și a intereselor sale legitime, iar dreptul la un proces echitabil, invocat în susținerea excepției, reprezintă un standard constituțional a cărui îndeplinire este apreciată în funcție de ansamblul procesului și ținând cont de specificul normelor procedurale aplicabile ( Decizia nr. 705 din 28 octombrie 2021 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 60 din 19 ianuarie 2022, paragraful 17). Or, întrucât prevederile

Legii nr. 85/2014

cuprind norme care circumscriu condițiile privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, inclusiv în ceea ce privește analizarea situației aferente denunțării sau menținerii unui contract de leasing financiar, nu încalcă prevederile constituționale ale art. 21.

30.

Referitor la dispozițiile

art. 124 din Constituție , menționate în susținerea excepției de neconstituționalitate, Curtea reține că nici aceste critici nu sunt întemeiate, motivat de faptul că înfăptuirea justiției, în numele legii, are semnificația că actul de justiție izvorăște din normele legale, iar forța lui executorie derivă tot din lege (a se vedea

Decizia nr. 972 din 21 noiembrie 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 800 din 28 noiembrie 2012), respectiv competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege, care în prezenta cauză este reprezentată de

Legea nr. 85/2014 .

31.

Pentru considerentele expuse, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1 - 3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Societatea Tehnic-Asist - S.R.L. din satul Cătămărăști Deal, comuna Mihai Eminescu, județul Botoșani, prin administrator judiciar Management Reorganizare Lichidare Iași SPRL din Iași, în Dosarul nr. 2.467/40/2018/a1 al Tribunalului Botoșani - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și constată că dispozițiile

art. 123 alin. (12) din Legea nr. 85/2014

privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Botoșani - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 3 octombrie 2023.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

MARIAN ENACHE

Magistrat-asistent,

Ionița Cochințu

*

OPINIE SEPARATĂ

la Decizia Curții Constituționale nr. 498 din 3 octombrie 2023

În dezacord cu opinia majoritară, considerăm că excepția de neconstituționalitate trebuia admisă și constatată neconstituționalitatea dispozițiilor

art. 123 alin. (12) din Legea nr. 85/2014

privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență pentru motivele ce urmează a fi expuse în continuare.

Cu titlu prealabil, este de învederat faptul că scopul

Legii nr. 85/2014

este instituirea unor proceduri de prevenire a insolvenței la care pot recurge debitorii aflați în dificultate și, respectiv, a unor proceduri colective de insolvență pentru acoperirea pasivului debitorului, în cadrul cărora debitorul beneficiază, atunci când este posibil, de șansa de redresare a activității sale ( art. 2 ) și care se realizează pe baza unor principii ( art. 4 ), spre exemplu: (i) maximizarea gradului de valorificare a activelor și de recuperare a creanțelor, (ii) acordarea unei șanse debitorilor de redresare eficientă a afacerii, pentru menținerea activității economice și protejarea locurilor de muncă, prin accesul efectiv al debitorului la mijloace de avertizare timpurie, prin intermediul procedurilor de prevenire a insolvenței sau prin procedura de reorganizare judiciară, fără a aduce atingere altor soluții de redresare, (iii) asigurarea unor proceduri de prevenire a insolvenței și insolvență eficiente, inclusiv prin mecanisme adecvate de comunicare și derulare a procedurii într-un timp util și rezonabil, într-o manieră obiectivă și imparțială, cu un minim de costuri, de natură a duce la descărcarea de obligații și la care se adaugă, (iv) administrarea procedurilor de prevenire a insolvenței și de insolvență de către practicieni în insolvență și desfășurarea acestora sub controlul instanței de judecată, în limitele prevăzute de prezenta lege. La aceste principii se adaugă alte reguli și proceduri cu valoare de principiu, respectiv faptul că organele care aplică procedura insolvenței prevăzută de această lege sunt, potrivit art. 40 din aceeași lege, instanțele judecătorești, judecătorul-sindic, precum și administratorul judiciar și lichidatorul judiciar care, astfel cum prevede și textul criticat, au rolul maximizării averii debitorului și care se poate converti în principiul activității administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, întrucât, în funcție de ținta și de criteriul maximizării averii debitorului depind continuarea sau denunțarea contractelor aflate în derulare la data deschiderii procedurii insolvenței debitorului, precum și stabilirea procedurii de urmat.

Astfel, de principiu, la deschiderea procedurii insolvenței, astfel cum s-a reținut și prin

Decizia nr. 142 din 16 martie 2022 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 21 iunie 2022, paragraful 17, regula este aceea că, potrivit

art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 , contractele în derulare se consideră menținute la data deschiderii procedurii, iar finalitatea pe care trebuie să o aibă în considerare practicianul în insolvență la luarea deciziei constă în maximizarea valorii activului patrimoniului debitorului. În contextul dat, Curtea a apreciat că menținerea contractelor în derulare ale debitorului, la deschiderea procedurii insolvenței, chiar și în ciuda opoziției cocontractantului, constituie o măsură menită să dea posibilitatea maximizării averii debitorului, pentru a-l ajuta să își acopere pasivul și să aibă o șansă reală de redresare. Pentru ca un contract să fie considerat în derulare și deci menținut, este esențial și necesar ca niciuna dintre cauzele de încetare a contractului, stabilite legal sau convențional, să nu fi intervenit cu caracter definitiv până Ia data deschiderii procedurii insolvenței. Regimul juridic, original, al continuării contractelor în curs după deschiderea procedurii insolvenței are drept scop crearea unor pârghii menite, pe de o parte, să întrerupă unele raporturi contractuale a căror execuție este prea oneroasă, inutilă sau neprofitabilă pentru debitor, iar pe de altă parte, să permită continuarea contractelor utile pentru redresarea debitorului. În urma analizei economico-financiare, subsumată ideii de a fi obținute sau păstrate elemente de activ cât mai mari, practicianul în insolvență va hotărî fie menținerea, fie denunțarea contractelor. Opțiunea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar va fi subsumată interesului prevăzut de lege, și anume obținerea unei valori cât mai mari a averii debitorului insolvent. De altfel, prin

Decizia nr. 42 din 7 iunie 2021 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1009 din 22 octombrie 2021, s-a reținut că „măsura menținerii contractului în derulare, luată în scopul maximizării averii debitorului și redresării acestuia, este urmată de alte măsuri menite să garanteze creditorilor că drepturile și interesele lor sunt, de asemenea, urmărite și respectate în procedură. Așa fiind, este stabilită o perioadă relativ scurtă (de 3 luni) în care să se stabilizeze raportul contractual, sunt prevăzute măsuri pentru asigurarea executării exemplare pe viitor a contractului, în măsura menținerii și de către administratorul/lichidatorul judiciar, se prevede posibilitatea modificării clauzelor contractuale în vederea reechilibrării contractului, sunt prevăzute remediile atât pentru neexecutările anterioare (executarea silită colectivă prin înscrierea creanțelor restante la masa credală), cât și pentru cele ulterioare (posibilitatea introducerii unei acțiuni în reziliere ce urmează a fi soluționată în cadrul procedurii insolvenței de judecătorul-sindic). Ceea ce se urmărește în mod evident este o împiedicare a ruperii intempestive a contractului pe motiv de insolvență, fie că aceasta are loc prin efectul unor clauze preexistente în contract, fie că ar putea fi urmărită de creditor printr-o acțiune în reziliere ulterioară, grefată pe creanțele restante, fără solicitarea expresă a acestora“.

Prin urmare, toate cele de mai sus prezentate sunt subsumate principiului legalității prevăzut de

art. 1 alin. (5) din Constituție , fiind o aplicare la nivel infraconstituțional în materia insolvenței și în materia contractelor de leasing financiar, iar nerespectarea prevederilor legale în materie se poate converti într-o încălcare a acestui principiu. Astfel, Curtea Constituțională a statuat constant în jurisprudența sa referitoare la

art. 1 alin. (5) din Constituție

că una dintre cerințele respectării

Constituției

și a supremației acesteia este respectarea legilor pe care puterea legislativă le-a edictat, obligație care incumbă inclusiv legiuitorului. Cu privire la incidența principiului legalității în cadrul procesului de adoptare a actelor normative, Curtea Constituțională, spre exemplu prin

Decizia nr. 139 din 13 martie 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 3 mai 2019, paragraful 85, a subliniat că acest principiu constituțional, interpretat în coroborare cu celelalte principii subsumate statului de drept, reglementat de

art. 1 alin. (3) din Constituție , impune ca atât exigențele de ordin procedural, cât și cele de ordin substanțial să fie respectate în cadrul legiferării. Astfel, regulile referitoare la fondul reglementărilor și procedurile de urmat nu reprezintă scopuri în sine, ci instrumente menite să asigure calitatea normelor, care să slujească cetățeanului. Atât prin jurisprudența Curții Constituționale, cât și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 5 ianuarie 2000, pronunțată în Cauza Beyeler împotriva Italiei, Hotărârea din 23 noiembrie 2000, pronunțată în Cauza ex-regele Greciei și alții împotriva Greciei, și Hotărârea din 8 iulie 2008, pronunțată în Cauza Fener Rum Patrikligi împotriva Turciei) s-a statuat că principiul legalității presupune existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor, conducând la caracterul de lex certa (a se vedea, în acest sens, spre exemplu,

Decizia nr. 189 din 2 martie 2006 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006, sau

Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012). De asemenea, instanța de contencios constituțional a mai stabilit că o normă juridică trebuie să reglementeze în mod unitar, uniform, să stabilească cerințe minimale aplicabile tuturor destinatarilor săi și să nu permită arbitrarul sau abuzul ( Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 30 ianuarie 2015, sau

Decizia nr. 588 din 21 septembrie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 835 din 20 octombrie 2017, paragraful 25).

Or, în situația contractelor de leasing financiar aflate în derulare la deschiderea procedurii insolvenței, legiuitorul a înlăturat ope legis aplicarea principiilor și regulilor antereferite în ceea ce privește dreptul exclusiv al organelor care aplică procedura insolvenței de a aprecia și a decide măsurile menite să conducă la maximizarea averii debitorului, pentru a-l ajuta să își acopere pasivul și să aibă o șansă reală de redresare și, totodată, de a asigura efectuarea cu celeritate a actelor și operațiunilor prevăzute de lege, inclusiv realizarea, în condițiile legii, a drepturilor și obligațiilor celorlalți participanți la aceste acte și operațiuni. Mai mult, legiuitorul a ignorat aspecte ce țin de contractul de leasing financiar în ceea ce privește condițiile încheierii, derulării și existenței sale, care constituie clauze ale contractului dintre debitor și finanțatorul contractului de leasing financiar.

Astfel, pe de o parte, în situația contractelor de leasing financiar decizia privind menținerea lor se realizează exclusiv cu acordul expres al finanțatorului în termenul prevăzut de lege. Administratorul/Lichidatorul judiciar nu are posibilitatea de a opta în vreun fel pentru menținerea acestora, chiar dacă aceste contracte au fost executate în totalitate ori într-o măsură substanțială de către toate părțile implicate sau chiar dacă bunurile (spre exemplu: utilaje de producție etc.) ce fac obiectul contractului de leasing financiar ar putea fi esențiale pentru redresarea societății, având o importanță determinantă pentru reușita unui plan de reorganizare, în cazul în care se optează pentru această variantă a procedurii insolvenței. Pe de altă parte, prin normele criticate sunt înlăturate condițiile care stau la baza existenței contractelor de leasing financiar, întrucât debitorul care este parte a unui contract de leasing financiar este lipsit de dreptul de a continua contractul în condițiile în care, deși și-a respectat toate obligațiile de plată a ratelor scadente aferente împrumuturilor, întâmpină refuzul finanțatorului de a menține contractul, fie în mod direct prin exprimarea opțiunii de denunțare, fie prin neexprimarea acordului expres pentru menținerea contractului. Într-o atare situație, debitorul este pus în imposibilitatea apărării drepturilor ce decurg din contractul de leasing financiar, fiind constrâns să accepte o consecință care nu corespunde cu realitatea executării obligațiilor sale contractuale. Opțiunea finanțatorului, care este convertită de legiuitor într-o condiție pur potestativă de continuare a contractului de leasing, menținerea contractului depinzând doar de voința societății de leasing, este de natură a afecta principiile care stau la baza încheierii contractelor, precum și principiile și scopul procedurilor de insolvență, textul criticat fiind insuficient pentru a da expresie cadrului legal incident în materie și deficitar din punctul de vedere al calității legii. Într-adevăr, finanțatorul are dreptul de dispoziție cu privire la bun, fiind proprietarul acestuia, însă decizia sa de a denunța contractul de leasing financiar nu poate fi una discreționară, independentă de existența unor motive care să îi justifice opțiunea, bazate pe criterii obiective și rezonabile.

Față de această împrejurare, în ceea ce privește dispozițiile

art. 1 alin. (5) din Constituție , potrivit cărora „în România, respectarea

Constituției , a supremației sale și a legilor este obligatorie“, având în vedere dezvoltarea jurisprudențială în materie, constatăm că acestea cuprind anumite exigențe ce țin de principiul legalității, de asigurarea interpretării unitare a legii, de calitatea legii (căreia i se subsumează claritatea, precizia, previzibilitatea și accesibilitatea legii), de principiul securității juridice care consacră securitatea juridică a persoanei și a raporturilor juridice, concept ce se definește ca un complex de garanții de natură sau cu valențe constituționale inerente statului de drept, în considerarea cărora legiuitorul are obligația constituțională de a asigura atât o stabilitate firească dreptului, cât și valorificarea în condiții optime a drepturilor și a libertăților fundamentale ( Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României Partea I, nr. 836 din 1 octombrie 2018, paragraful 68). În același sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că legea trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justițiabilului și previzibilă în ceea ce privește efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerința de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul respectiv, ținând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecție adecvată împotriva arbitrarului ( Hotărârea din 4 mai 2000 , pronunțată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 52, și

Hotărârea din 25 ianuarie 2007 , pronunțată în Cauza Sissanis împotriva României, paragraful 66).

Având în vedere jurisprudența Curții Constituționale, potrivit căreia „omisiunea și imprecizia legislativă sunt cele care generează încălcarea dreptului fundamental pretins a fi încălcat“ ( Decizia nr. 308 din 12 mai 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 585 din 2 august 2016, paragraful 41, și

Decizia nr. 503 din 20 aprilie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din 28 mai 2010), constatăm că dispozițiile criticate nu respectă exigențele constituționale referitoare la principiul legalității în componenta privind calitatea legii, deoarece nu întrunesc cerințele de calitate a legii, respectiv claritate, precizie și previzibilitate. Această imprecizie a normei produce efecte neconstituționale și în ceea ce privește accesul efectiv la justiție al debitorului și, implicit, afectează rolul constituțional al instanțelor judecătorești de a înfăptui justiția în numele legii, întrucât lipsesc criteriile pe care acestea să se sprijine în aprecierea aspectelor referitoare la executarea și denunțarea contractelor de leasing unilateral de către finanțatorul acestui tip de contract.

În concluzie, în considerarea argumentelor mai sus prezentate, apreciem că legea criticată încalcă prevederile

art. 1 alin. (5) din Constituție , în coroborare cu cele

art. 21

și ale

art. 124 din Legea fundamentală .