Decizia nr. 866/2007

Articolul 52

alin. 2 din Codul de procedură penală aduce atingere principiului egalității de arme și dreptului părții de a fi audiată în propria cauză, iar art. 51 alin. 3 din Codul de procedură penală instituie o confuziune a judecătorului cu partea, afectând imparțialitatea instanței de judecată.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 814/R din 5 aprilie 2007, pronunțată în Dosarul nr. 7.439/3/2007, Tribunalul București - Secția I penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 292 din Codul penal, art. 51 alin. 3 și art. 52 alin. 2 din Codul de procedură penală,

art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, art. 9 alin. 1 devenit

art. 15 alin. 1 din Legea nr. 58/1998

privind activitatea bancară, republicată, preluat de art. 4 alin. (1) și

art. 10 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006

privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, în actuala reglementare, excepție ridicată de Sorin Ovidiu Vântu în dosarul de mai sus, având ca obiect soluționarea unei cauze penale.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia susține că prevederile legale menționate încalcă dispozițiile constituționale ale art. 16 alin. (1) și (2) referitoare la egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților, ale art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul la un proces echitabil, ale art. 24 referitoare la Dreptul la apărare, ale art. 124 referitoare la Înfăptuirea justiției, ale art. 135 alin. (1) și (2) lit. a) referitoare la economia României ca economie de piață și la obligația statului de a asigura libertatea comerțului, ale art. 146 lit. d) referitoare la atribuția Curții Constituționale de a hotârî asupra excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial, ale art. 6 paragraful 1 referitoare la dreptul la un proces echitabil și ale art. 13 referitoare la Dreptul la un recurs efectiv, ambele din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil.

Autorul excepției susține că art. 292 din Codul penal aduce atingere principiului egalității în drepturi, deoarece instituie răspunderea penală pentru cetățenii care fac declarații necorespunzătoare adevărului numai în fața anumitor instituții. Propune ca și acești cetățeni să nu răspundă penal, așa cum se întâmplă cu cei care fac declarații necorespunzătoare adevărului în fața altor instituții decât cele prevăzute în art. 145 din Codul penal.

Articolul 51

alin. 3 și art. 52 alin. 2 din Codul de procedură penală contravin dreptului la un proces echitabil, principiului egalității în drepturi, dreptului la apărare și înfăptuirii justiției, deoarece judecătorul recuzat participă el însuși la constatarea inadmisibilității cererii și decide în propria cauză, caz în care se produce "confuziunea judecătorului cu partea". De asemenea, aceleași prevederi constituționale sunt suprimate prin reglementarea potrivit căreia partea care a formulat cererea de recuzare o poate susține în fața judecătorului numai atunci când acesta "găsește necesar" să o asculte, pe când procurorul poate pune concluzii oricând dorește.

Articolul 29

alin. (6) din Legea nr. 47/1992

contravine dreptului la un proces echitabil și dreptului la un recurs efectiv, deoarece reglementarea este inadecvată și instituie o lacună legislativă. Astfel, prin posibilitatea instanței de judecată de a constata că excepția invocată este inadmisibilă se încalcă competența Curții Constituționale, aceasta din urmă fiind singura în drept să hotărască cu privire la aspecte de neconstituționalitate. De asemenea, nu este precizată data de la care curge termenul de recurs de 3 zile și textul nu prevede nimic pentru situația în care instanța de fond refuză sau omite să se pronunțe asupra unei cereri de sesizare a Curții Constituționale.

Articolul 4

alin. (1) și

art. 10 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006

contravin dispozițiilor constituționale referitoare la economia României și la obligația statului de a asigura libertatea comerțului, deoarece instituie o procedură prealabilă de autorizare de către Banca Națională a României a băncilor ca entități private. Prin această ingerință în procesul de manifestare a liberei inițiative a unei autorități este grav afectat principiul economiei de piață.

Tribunalul București - Secția I penală opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, cu mențiunea că, în ceea ce privește critica referitoare la

art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 , eventualele lacune legislative, deși corecte, nu pot face obiectul controlului de constituționalitate.

Potrivit

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, sens în care face trimitere la jurisprudența Curții Constituționale în materie.

Avocatul Poporului consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată deoarece dispozițiile legale criticate se aplică tuturor părților aflate în ipoteza normelor supuse controlului, oferă celor interesați posibilitatea de a se adresa justiției și de a se prevala de toate garanțiile și regulile de natură procedurală și nu contravin nici celorlalte dispoziții constituționale invocate.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile părților, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională constată că a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 292 din Codul penal - Falsul în declarații, ale art. 51 alin. 3 referitoare la Recuzare și ale art. 52 alin. 2 referitoare la Procedura de soluționare în cursul judecății, ambele din Codul de procedură penală, ale

art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 643 din 16 iulie 2004, ale art. 4 alin. (1) și ale

art. 10 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006

privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 1.027 din 27 decembrie 2006, aprobată cu modificări prin

Legea nr. 227/2007 , publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 480 din 18 iulie 2007.

De menționat este că autorul excepției a inserat în motivarea excepției ca dispoziții legale criticate în neconcordanță cu Legea fundamentală și art. 9 alin. 1, devenit

art. 15 alin. 1, din Legea nr. 58/1998

privind activitatea bancară, republicată. Această lege a fost abrogată prin dispozițiile

art. 422 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006 , însă actul abrogator a preluat soluția legislativă anterioară care se regăsește în art. 4 alin. (1) și în art. 10 alin. (1) și care face obiectul prezentei excepții de neconstituționalitate.

Așa fiind, dispozițiile legale criticate care urmează a fi examinate de Curtea Constituțională au următorul conținut:

- Art. 292 din Codul penal: "Declararea necorespunzătoare adevărului, făcută unui organ sau instituții de stat ori unei alte unități dintre cele care se referă art. 145, în vederea producerii unei consecințe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci când, potrivit legii ori împrejurărilor, declarația făcută servește pentru producerea acelei consecințe, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.";

- Art. 51 alin. 3 din Codul de procedură penală: "Nerespectarea condițiilor prevăzute în alin. 2 sau recuzarea aceleiași persoane pentru același caz de incompatibilitate și pentru temeiuri de fapt cunoscute la data formulării unei cereri anterioare de recuzare care a fost respinsă atrage inadmisibilitatea cererii de recuzare, care se constată de completul în fața căruia s-a formulat recuzarea, cu participarea judecătorului recuzat.";

- Art. 52 alin. 2 din Codul de procedură penală: "Examinarea declarației de abținere sau a cererii de recuzare se face de îndată, ascultându-se procurorul când este prezent în instanță, iar dacă se găsește necesar, și părțile, precum și persoana care se abține sau a cărei recuzare se cere.";

-

Articolul 29

alin. (6) din Legea nr. 47/1992 : "Dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale, încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare. Recursul se judecă în 3 zile.";

-

Articolul 4

alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006 : "Banca Națională a României este autoritatea competentă cu privire la reglementarea, autorizarea și supravegherea prudențială a instituțiilor de credit."

-

Articolul 10

alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006 : "În vederea desfășurării activității în România, fiecare instituție de credit trebuie să dispună de o autorizație potrivit prezentei ordonanțe de urgență."

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile art. 51 alin. 3, ale art. 52 alin. 2 din Codul de procedură penală și ale

art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992

au mai fost supuse controlului instanței de contencios constituțional prin raportare la aceleași prevederi. Astfel, prin

Decizia nr. 198 din 13 martie 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 17 aprilie 2007, prin

Decizia nr. 306 din 8 iulie 2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 792 din 27 august 2004, și prin

Decizia nr. 316 din 19 noiembrie 2002 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 901 din 12 decembrie 2002, Curtea Constituțională a respins excepțiile de neconstituționalitate ca neîntemeiate pentru considerentele acolo arătate, care își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

Distinct de acestea, Curtea mai arată că, în ce privește procedura de urmat în cazul constatării existenței vreunui caz de inadmisibilitate a excepției de neconstituționalitate, nu pot fi primite criticile autorului excepției referitoare la substituirea instanței de drept comun autorității constituționale, deoarece, potrivit

art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 , instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale, și nicidecum nu respinge ca inadmisibilă excepția invocată. Cât privește absența unei reglementări exprese prin care să se stabilească momentul de la care începe să curgă termenul de 3 zile în care se judecă recursul, Curtea constată că această reglementare este suficient de accesibilă și previzibilă deoarece, dimpotrivă, termenul stabilit este unul procedural și nu comportă neînțelegeri de natură să determine judecătorul să stabilească el însuși, pe cale jurisprudențială în afara legii, regulile necesare pentru a se pronunța asupra acestui aspect.

În ce privește critica art. 292 din Codul penal care incriminează infracțiunea de Fals în declarații, Curtea constată că Parlamentul, potrivit competenței sale, ca unică autoritate legiuitoare, în considerarea unor rațiuni de politică penală, de natură să ocrotească relațiile sociale referitoare la încrederea publică în declarațiile făcute oficial și care, potrivit legii sau împrejurărilor, servesc la producerea de consecințe juridice, poate, în acord cu art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituție, să reglementeze cu privire la infracțiuni, pedepse și regimul executării acestora.

De asemenea, dispozițiile legale criticate se aplică tuturor persoanelor calificate ca subiecți activi și care se află în ipoteza normei, textul neconținând elemente susceptibile de o aplicare inechitabilă între cetățeni.

În plus, în considerarea unei identități de tratament, autorul excepției propune scoaterea de sub incidența legii penale a faptei de a declara mincinos în condițiile stipulate de text, pentru că o declarație similară făcută în fața altor organe sau instituții decât cele la care se referă art. 145 este nepedepsită. Această propunere nu poate fi primită de Curte, deoarece echivalează cu transformarea acesteia în legislator, situație care contravine flagrant prevederilor art. 61 din Constituție, potrivit cărora "Parlamentul este [...] unica autoritate legiuitoare a țării".

Referitor la critica art. 4 alin. (1) și a

art. 10 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006 , aprobată prin

Legea nr. 227/2007 , Curtea constată următoarele:

Autorul excepției consideră că prin instituirea unei proceduri de autorizare a băncilor private de către Banca Națională a României, se aduce atingere libertății comerțului și concurenței.

Potrivit

art. 1 alin. (1) și alin. (2) din Ordonanța de urgență nr. 99/2006 , aceasta "reglementează condițiile de acces la activitatea bancară și de desfășurare a acesteia pe teritoriul României, supravegherea prudențială a instituțiilor de credit și a societăților de servicii de investiții financiare și supravegherea sistemelor de plăți și a sistemelor de decontare a operațiunilor cu instrumente financiare" și "se aplică instituțiilor de credit, persoane juridice române, inclusiv sucursalelor din străinătate ale acestora și instituțiilor de credit din alte state membre, respectiv din state terțe, în ceea ce privește activitatea acestora desfășurată în România". Ca atare, interesul public pe care îl reprezintă activitatea bancară implică în mod necesar adoptarea de măsuri legale pentru realizarea unei protecții reale a intereselor patrimoniale ale persoanelor. Ca în oricare alt domeniu de interes public, impunerea prin textele legale criticate a anumitor exigențe, pentru cei care doresc să desfășoare o activitate de atragere de depozite sau alte fonduri rambursabile de la public și de acordare de credite în cont propriu, este în deplină conformitate cu principiile economiei de piață consacrate în art. 135 din Constituție, republicată, fără a se putea susține că s-ar încălca dreptul la liberă concurență.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 292 din Codul penal, art. 51 alin. 3 și art. 52 alin. 2 din Codul de procedură penală,

art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, art. 4 alin. (1) și

art. 10 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006

privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, aprobată cu modificări prin

Legea nr. 227/2007 , excepție ridicată de Sorin Ovidiu Vântu în Dosarul nr. 7.439/3/2007 al Tribunalului București - Secția I penală.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 9 octombrie 2007.